La 24 noiembrie 2015 s-a încheiat lunga lună de miere dintre Rusia și Turcia, lună care a durat mai bine de un deceniu. Ea s-a terminat în momentul în care pilotul turc de pe un avion de vânătoare F 16 a luat la țintă bombardierul rusesc de atac SU – 24 M și a tras o rachetă cu rază scurtă, AIM – 9 Sidewinder[i]<. Aparatul a fost lovit în plin. Pilotul, lt.col. Oleg Peșkov, și trăgătorul cpt. Konstantin Murahtin, s-au catapultat într-o zonă muntoasă, împădurită, pe teritoriul sirian, în apropierea graniței cu Turciei. Această regiune de graniță din nordul Latakiei este locuită compact de turcomani sirieni. Rebelii au tras asupra piloților, ucigându-l pe Peșkov, al cărui trup a fost recuperat de armata turcă care l-a trimis la Moscova. A fost înmormânat cu onoruri în cimitirul din Lipețk, la 2 decembrie.
Ce a împins Turcia să dea jos un bombardier rusesc? Răspunsul este ținta aviației ruse, grupările rebele turcomane din nordul Latakiei. Turcomanii sirieni vorbesc un dialect turcesc, folosesc alfabetul turcesc și sunt considerați oficial de Ankara drept etnici turci care trebuie apărați de amenințări externe. Sprijiniți activ de Turcia, turcomanii sirieni au curățat nordul muntos al provinciei Latakia de reprezentanții regimului Assad. În ultimele săptămâni, împotriva lor a început o ofensivă a trupelor alawite loiale lui Assad, milițiilor libaneze șiite ale Hezbollah și aviației rusești, ceea ce a dus la pierderea unor poziții strategice. A crescut riscul epurării etnice a turcomanilor care în cazul ruperii frontului ar fi trebuit să fugă în Turcia. O asemenea evoluție ar fi inflamat opinia publică din Turcia. De unde hotărârea liderului de la Ankara ca să blocheze acest scenariu. Cum? Prin mijloace diplomatice, mai întâi. Încă înainte de implicarea Rusiei în Siria, Turcia a încercat să obțină recunoașterea unei zone tampon, în apropierea granițelor. Americanii au refuzat. Evoluția a devenit dramatică odată cu apariția bazei aeriene rusești de la Hmeymim, aflată nu departe de teritoriile locuite de turcomani în nordul Latakiei. Ankara a atenționat în mai multe rânduri Moscova să-i lase în pace pe turcomanii care luptă atât împotrica lui Assad cât și împotriva ISIS. La 20 noiembrie, ambasadorul Andrei Karlov a fost chemat la ministerul turc de Externe unde i s-a cerut ferm ca aviația rusă să înceteze bombardamentele și toate operațiunile din aproapierea granței cu Turcia[ii]<. Patru zile mai târziu, bombardierul rusesc SU – 24 M era doborât cu o rachetă de un F 16 turcesc.
Comentând tragicul incident în timpul vizitei președintelui francez Hollande la Moscova, Vladimir Putin l-a calificat drept „un cuțit înfipt în spate” și a asigurat Turcia că va plăti pentru asta. Ministerul Apărării de la Moscova a anunțat întreruperea oricărei colaborări cu Ankara iar premierul Dmitri Medvedev a promis sancțiuni economice. Încă din seara zilei de 24 noiembrie, mulțimea furioasă a atacat cu pietre, roșii, ouă și vopsea Ambasada Turciei la Moscova și Consulatul General al Turciei la Novorossiisk. Ministerul rus de Externe a anunțat anularea regimului de călătorie fără vize de la 1 ianuarie, iar Duma de Stat a pus pe ordinea de zi un proiect de lege care prevede pedepsirea celor care neagă genocidul împotriva armenilor din Imperiul otoman, din 1915. Președintele Dumei, Serghei Narîșkin, a mers mai departe afirmând că Rusia ar putea răspunde militar. Iar ultranaționalistul Vladimir Jirinovski a amenințat Turcia la postul public de radio, „Govorit Moskva”, cu bomba atomică care ar putea să radă Istanbulul de pe fața pământului.
Cu doar câteva luni în urmă, prietenia dintre Moscova și Ankara părea de nezdruncinat. Din toate încercările ultimele deceniu relația bilaterală a ieșit întărită. Ankara nu doar că n-a condamnat agresiunea rusă din Caucaz în contextul războiului ruso-georgian din august 2008 ci chiar a întârziat intrarea navelor americane în Marea Neagră. După ocuparea și anexarea Crimeei de către Rusia, Turcia nu doar că n-a sprijinit sancțiunile UE împotriva Rusiei ci a extins relațiile economice și comerciale bilaterale, ceea ce a permis Moscovei să slăbească impactul acestora.
Această apropiere are baze mult mai solide decât simpla asemănare dintre cei doi lideri, Putin și Recep Tayyip Erdoğan, pe care o subliniază majoritatea comentatorilor. Sunt două regimuri semi-autocratice în care sistemele politice, economice formează un mixt de practici autoritare cu imitarea instituțiilor democratice, golite de conținut. Au loc regulat alegeri, ființează mai multe partide, există un oarecare pluralism în media, dar totodată puterea este excesiv centralizată, opoziția politică și societatea civilă se află sub o presiune teribilă iar nivelul de corupție este ridicat. Chiar dacă sistemul politic din Turcia este ceva mai liberal (în Rusia ar fi de neimaginat ca partidul pro-prezidențial să obțină doar 41% din voturi, cum s-a întâmplat la Ankara la 7 iunie, rezultat corectat la anticipatele de la 1 noiembrie, când Partidul Dreptății și Justiției al lui Erdoğan – care guvernează Turcia din noiembrie 2002 – a recâștigat majoritatea) cele două regimuri au metode asemănătoare: retorică agresivă populistă, adesea fără nici o legătură cu realitatea obiectivă, cu accente naționaliste și patriotarde; controlul mass media, încât nimeni nu-i contrazice pe Putin și Erdoğan; propagandă excesivă; provocarea de tensiuni și de conflicte militare cu vecinii; exagerarea unor situații extraordinare și amenințări teroriste cu scopul consolidării laturii autoritare a regimului. Acest „negoț cu amenințări” a devenit un instrument de bază al politicii interne din Rusia și Turcia. E multă manipulare, se inventează dușmani pe bandă rulantă pentru a ține strâns unit poporul în jurul conducătorului, se generează emoție publică, totul se supune unor complicate strategii de comunicare, menite să crească încrederea în unii politicieni și să-i scoată definitiv pe alții din joc.
Un alt element comun este retorica anti-occidentală, mai ales anti-americană, în ciuda faptului că Turcia este membră NATO. Și guvernul de la Ankara, ca și cel de la Moscova, luptă împotriva „agenților străini˝ ascunși în ong-urile finanțate din străinătate. Când aud de drepturile omului cele două regimuri autoritare intră în fibrilație, acuzând comploturi mondiale împotriva celor doi lideri supremi. Astfel, legislația adoptată în Turcia nu se deosebește prea mult de cea din Rusia, consolidând un regim semi-autoritar și limitând libertățile politice și activismul civic. Având societăți profund divizate, establishment-uri anesteziate, ambele țări sunt amenințate în 2016 de dramatice crize politice interne care ar putea nu doar să pună capăt celor două regimuri ci și să modifice radical traiectoria istorică a celor două națiuni.
Revenind, nu sunt doar asemănări ci și diferențe importante între cele două țări. Economia Turciei, bazată pe turism, industrie ușoară, comerț (mai ales cu produse agricole) este într-o situație cu mult mai bună decât cea a Rusiei dependentă de prețul mondial al petrolului și lovită de sancțiunile economice. Schema lui Hendrix, profesor american de relații internaționale, care a studiat comportamentul din politica externă al țărilor exportatoare de petrol, a stabilit la 77 $ USA barilul ca limitată de la care statul devine agresiv și la 33 $ barilul, când statele exportatoare de petrol devin pașnice, chiar mai pașnice decât cele care n-au resurse de hidrocarburi, cum e cazul Turciei. Recent, prețul barilului a coborât sub 40 $, apropiindu-se de limita inferioară. Încă o deosebire importantă dintre cele două țări: structura demografică este favorabilă Turciei, ponderea tinerilor fiind mult mai mare. De altfel, piramida demografică a Turciei este adecvată unei politici de expansiune. O altă diferență ține de rolul religiei în cele două societăți. Diferit este în și rolul armatei. Spre deosebire de Turcia, în Rusia armata nu este un factor politic autonom, dar serviciile secrete sunt. Influența pe care astăzi o exercită serviciile secrete în Rusia e chiar mai mare decât cea jucată de armata turcă în trecut. Diferența majoră între cele două țări este că Turcia fiind membră a NATO, Erdoğan are o plajă mai limitată de acțiuni, spre deosebire de Putin, care n-are nici o constrângere.
Practic Rusia se confruntă pentru prima dată cu o țară cu un sistem politic asemănător cu al ei. După ce-și exersase ani de zile metodele de acțiune împotriva celor pe care cu ironie îi numea „partenerii noștri occidentali”, Kremlinul se vede pus în situația să apeleze tocmai la instrumentele acestora, să impună sancțiuni economice.
Aici situația este foarte complicată și trebuie să ne uităm peste cifre pentru a o înțelege. Nu mai puțin de 10% din totalul importurilor turcești provin din Rusia, pe când doar 4 % din exporturile rusești sunt îndreptate către Turcia, al cincilea partener comercial al Rusiei după China, Germania, Olanda și Italia. Valoarea totală a schimburilor comerciale, dacă adăugăm și serviciile se ridică pentru 2014 la un total de 44 de miliarde $ SUA. Peste 40% din piața rusească de fructe și legume este aprovizionată din Turcia iar ponderea lor creșterea în condițiile sancțiunilor UE impuse Rusiei. La rândul ei, Moscova livra mari cantități de cereale, în special grâu, pe piața turcească, în 2014 nu mai puțin de 70% din importul de grâu provenind din Rusia. De mai mulți ani, Turcia era principala destinație a turiștilor ruși, cu peste 4,5 milioane în 2014, Rusia situându-se pe locul doi, după Germania cu 5,4 milioane de turiști[iii]<. Rusia este un investitor important în economia turcă. Grupul „Gaz” al oligarhului Oleg Deripaska se pregătea să producă 10.000 de automobile pe an în Turcia. Gigantul metalurgic Magnitogorsk a construit o uzină de peste 2 miliarde $ SUA, care abia începuse să producă. În domeniul financiar, Sberbank cumpărase în 2012, pentru 3,5 miliarde $, Deniz Bank, una dintre primele zece bănci turcești, cu peste 600 de filiale în Turcia și alte 75 în străinătate și cu peste 5,5 milioane de clienți. RosAtom încheiase în 2010 un contract pentru construirea unei centrale atomice în valoare de 20 miliarde $ SUA, centrală cu patru reactoare nucleare, primul urmând să fie dat în folosință în 2022[iv]<.
Și totuși, Rusia exportă în primul rând resurse naturale, gaz, petrol, cărbune, minereuri concentrate, metale rare. Gazprom a livrat Ankarei anul trecut 27,4 miliarde m3 de gaz, 67% din totalul gazului importat de Turcia. Gazul rusesc ajunge pe două rute în Turcia, prin Blue Stream (gazoductul are 1213 km, din care 400 pe fundul Mării Negre, cu o capacitate de 16 miliarde m3 pe an) a cărui construcție s-a decis în 1997, printr-un acord guvernamental, și prin Coridorul vestic, gazoductul tranzitând Ucraina, Republica Moldova, România, Bulgaria. După Germania, Turcia este al doilea mare consumator de gaz rusesc[v]<. Restul de gaz necesar este importat din Iran (10 miliarde m3 în 2014), însă relația a fost tot mai dificilă din cauza tensiunilor dintre Ankara și Teheran pe fondul crizei siriene. Turcia mai importă și gaz lichefiat din Alger, Nigeria, Qatar, Norvegia, Egipt, Olanda (13 % din necesar). Însă are doar două terminale, unul pe malul Mării Marmara, aparținând Botaș, cu o capacitate de 7,9 miliarde m3, al doilea lângă Izmir, proprietate Ege Gaz, cu 5,9 miliarde m3. Din cauza absenței unor depozite de stocare și a capacității reduse a terminalelor pentru gaz lichefiat, Turcia este dependentă de importurile de gaze din Rusia. Proiectul Turk Stream, menit să înlocuiască South Stream, lansat în decembrie 2014, cu ocazia vizitei lui Putin la Ankara a fost blocat de criza generată de doborârea bombardierului rusesc. Capacitatea anunțată inițial pentru Turk Stream era de 63 miliarde m3 pe an, din care doar 14 miliarde pentru consumatorii turci, restul în tranzit spre vest, ceea ce ar fi transformat Turcia în cel mai important distribuitor de gaz rusesc în Europa și ar fi înmormântat definitiv gazoductul care traversează Ucraina, Republica Moldova, România și Bulgaria, moștenit din perioada sovietică[vi]<. Însă, în vara 2015, s-a anunțat reducerea la jumătate a capacității de gazoductului. Discuțiile privind prețul la gaz ce făceau obiectul acordului interguvernamental s-au blocat după începerea campaniei militare rusești în Siria. Până la sfârșitul lunii septembrie, Moscova privea Ankara ca pe un partener pe termen lung, discutându-se chiar despre aderarea Turciei la Uniunea Economică Euro-Asiatică[vii]<.
După destrămarea URSS, relațiile ruso-turce erau de caracterizate de suspiciune și neîncredere. Moscova era deranjată de interesul mare al Ankarei pentru populațiile turcice din Caucaz, de Georgia și mai ales de Azerbaidjan, și de fostele republici sovietice din Asia Centrală. În vremea celor două războaie cecene, mai mulți înalți oficiali ruși au acuzat serviciile secrete turcești că au depășit linia roșie, implicându-se activ în sprijinirea rebelilor nord-caucazieni. Erau și motive reală de suspiciune, văduva primului președinte cecen, Alla Dudaeva, a locuit multă vreme la Istanbul, aflându-se sub protecția statului turc, și mulți comandanți ceceni răniți erau internați în spitalele din Turcia. Abia după venirea la putere, în noiembrie 2002, a Partidului Dreptății și Justiției a lui Erdoğan, relațiile bilaterale s-au încălzit, iar colaborarea i-a luat locul neîncrederii istorice. Răcirea bunelor relații ruso-turce a survenit târziu, în momentul în care Rusia a declanșat o campanie militară cu obiectivul declarat de a distruge ISIS, dar în fapt de a sprijini regimul aliat de la Damasc, al lui Bashar al-Assad. Președintele Erdoğan, care n-a ripostat în fața tentativelor lui Putin de a-și consolida prin forță militară sfera de influență în fostul spațiu sovietic, de această dată nu vrea ca liderul de la Kremlin să folosească Siria ca o platformă pentru revenirea Rusiei la statutul de mare putere mondială. Prea târziu, însă, Putin e deja acolo, în costa Turciei construindu-și mai multe baze militare și desfășurând o umbrelă anti-acces și de interdicție regională (sisteme A2/AD) în estul Mediteranei. De vreme ce peste 80% din bombardamentele turcești s-au concentrat asupra kurzilor, cei mai eficienți luptători împotriva islamiștilor, și a invadat nordul Irakului, puternica armata turcească este departe de a fi un aliat de nădejde al coaliției anti-ISIS. În fond, prioritară pentru Erdoğan este blocarea oricărei tentative de formare și consolidare a unui stat kurd la granița estică și sud-estică a Turciei care ar putea fi un magnet pentru minoritatea kurdă din Turcia. Cartea kurdă a fost jucată și anterior în relațiile dintre Ankara și Damasc. Pe lângă problemele teritoriale care au generat periodic conflicte legate de apa din Eufrat. Relațiile bilaterale s-au încălzit doar după ce autoritățile de la Damasc l-au obligat pe liderul PKK, Abdullah Öcalan, în 1998 să părăsească Siria, fiind capturat un am mai târziu în Kenya. Afacerea Öcalan a deschis o etapă de intensă colaborare între armatele și serviciile secrete din cele două țări, în bună parte împotriva kurzilor, perioadă care s-a încheiat abia odată cu izbucnirea Primăverii Arabe.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
