Ultimele evenimente din și în legătură cu Turcia, mai ales privitor la relațiile sale cu Uniunea Europeană (UE), ar putea da impresia că această țară deține soluția pentru problemele rezultate din criza siriană, inclusiv afluxul de refugiați pe continentul european. Consider că, având avantajul perspectivei de la Izmir, îmi pot permite să combat această impresie. Turcia nu este soluția problemelor, ci o sursă a lor, ba chiar într-o mare măsură. Încercând să explic aici această idee, voi pucta și câteva aspecte esențiale privitoare la relațiile Turcia-UE. Sunt obligat să fac asta deoarece am remarcat persistența unor păreri potrivnice integrării europene a Turciei, păreri care indică prea puțină cunoaștere a unor noțiuni esențiale și a contextului. Mă voi referi în contextși la incidentul doborârii avionului de luptă rusesc la granița turco-siriană. Spunând că Turcia reprezinta sursa și nu soluția la problemelor actuale din regiune mă gândesc la chestiuni foarte delicate privind (1) multiplicarea tradițonalelor punctelor nevralgice ale statului turc și (2) politica internă dar mai ales externă catastrofală a Ankarei din ultimii ani, prin care a contribuit direct la agravarea situației.
(1) Am mai spus-o dar se pare ca sunt nevoit să repet: în Turcia există mai multe sectoare de autoritate și acestea se concurează, uneori cu sălbăticie canibală, mai ales în ultimele trei decenii. Ca în orice altă țară, și aici există structura formală a guvernării în care legislativul și executivul adoptă și, respectiv, implementează legi. Aceast binom instituțional este statul vizibil turcesc, dominat de 13 ani de către AKP. Dar, la fel ca în orice altă țară, funcționarea acestui mecanism se construiește pe un aparat birocratic. Particularitatea Turciei este că acest aparat birocratic, cu o importantă tradiție, a avut dintotdeauna o identitate puternic ideologizată.
De la fondarea Republicii în 1923 până pe la începutul guvernării AKP (noiembrie 2002), ideologia dominantă a fost așa-numitul Kemalism secular-naționalist. În spatele acestei etichete s-a ascuns însă (și a crescut) o formă extremă de naționalism turc etno-religios care a stimulat dezvoltarea unei atitudini intolerante față de orice alternativă identitară, etnică și religioasă, la cea a majorității turce-sunni hanefi. Țintele predilecte ale acestui extremism birocratic au fost și continuă să fie masivele minorități alevi și kurdă (majoritatea kurzilor fiind sunniți safi). Asasinatele politice de dinainte de venirea AKP la putere au revenit în actualitate și se vorbește deja deschis despre întoarcerea la viață a structurilor criminale ale „statului profund” (tr. derin devlet; eng. deep state), considerat responsabil pentru nenumărate astfel de episoade sângeroase în trecut (pentru detalii, se poate consulta bibliografia indicată mai jos). AKP-ul nu numai că nu a demolat structurile criminale ale acestui stat profund, dar evenimentele din 2015 indică in mod clar, pentru analiștii experimentați ai fenomenului politic turcesc, că a ales să reintegreze și poate chiar coopereze cu acele structuri.
Mă refer aici mai cu seamă la hotărârea judecătorească recentă (5 noiembrie 2015) prin care au fost achitați, în ciuda probelor evidente, membri marcanți ai organizației JITEM (organizație ilegală de acțiune anti-teroristă a jandarmeriei, considerată de către public drept responsabilă pentru numeroase crime extrajudiciare în sud-estul Turciei). Pe 28 noiembrie, unul din avocații victimelor din procesul respectiv, Tahir Elçi, a fost asasinat în plină stradă și în miezul zilei. PKK-ul a fost indicat aproape instantaneu drept autor de către primul ministru deși imagini clare de la fața locului sugerează responsabilitatea forțelor polițienești prezente acolo. Mă mai refer și la atentatele cu bombă de la Diyarbakır, Suruç şi Ankara. Nimic nu se mai spune despre ele iar autoritățile s-au grăbit și atunci să blameze PKK deși DAESH a clamat responsabilitatea. Imediat după atentatul de la Ankara au început și bombardamentele aviației turce asupra pozițiilor PKK din nordul Irakului deși guvernul turc purta negocieri de pace cu organizația încă din 2010. PKK și alte organizații afiliate continuă însă să facă legea în anumite zone și localități din sud-estul Turciei, ceea ce ridică la trei numărul „sectoarelor de autoritate” pomenite mai sus. La acestea se mai adaugă și așa-numita grupare „Fetullah Gülen” sau „statul paralel”, cum îi numește Președintele Erdoğan şi cei din anturajul său. Procurori așa-zis „Güleniști” au declanşat în decembrie 2013 cazul de corupție în care sunt implicați foști și actuali demnitari dar, se pare, chiar și fiul și ginerele lui Erdoğan.
În reacție, Erdoğan și-a construit un palat inexpugnabil și un serviciu secret și polițienesc la respectivul palat finanțat cu un buget nelimitat acordat de parlamentul dominat de către AKP. Același parlament ascultător a subordonat justiția executivului și a permis Președintelui să își impună vrerea asupra executivului, transformând țara într-o republică semi-prezidențială de facto deși este parlamentară de jure, în conformitate cu constituția actuală. Așa s-a ajuns la apariția unui al patrulea „sector de autoritate” care pare (doar pare) a le domina pe celelalte. Tocmai acest sector prezidențial de autoritate a produs greșelile cele mai grave, mai ales în domeniul politicii externe, ceea ce ne aduce la cel de-al doilea aspect ce trebuie explicat aici.
(2) Simbolul central al adevăratei orientări ideologice a Președintelui Erdoğan și a celor din anturajul lui apropiat este semnul „rabia” prin care își exprimă obsedant de des, în mitingurile la care participă, spijinul pentru Frăția Musulmană și pentru fostul Președinte egiptean, Morsi. De prin 2009, Turcia lui Erdoğan a început să întoarcă spatele relațiilor cu UE și integrării europene, orientîndu-se din ce în ce mai mult către lumea musulmană. Pe plan economic, s-a încercat o colaborare cât mai strânsă și cu Rusia și China, la un moment dat chiar cochetîndu-se public cu ideea aderării formale a Turciei ca membru la așa-numitul Grup de la Shanghai. Primită cu entuziasm de către păturile conservatoare ale societății, această orientare spre orient s-a dovedit teribil de păguboasă atunci când problemele reale au lovit țara. Căderea regimului Morsi în Egipt și izbucnirea războiului civil în Siria au semnalat curând venirea acelor probleme dar Erdoğan s-a încăpățânat să continue pe calea lui. A militat și continuă să militeze pentru înlăturarea lui Assad de la Damasc, ceea ce nu este numai aproape imposibil de făcut, dar nici nu este de dorit dacă se vrea o soluție negociată a conflictului care să satisfacă actorii relevanți din regiune.
Comportându-se ca un nou sultan în această chestiune, Erdoğan și-a făcut adversari puternici mai ales la Teheran și la Moscova. Susținerea cu armament a unora dintre rebelii sirieni a mărit confuzia generală în legătură cu intențiile adevărate ale Ankarei. Se știe de câțiva ani (vezi mai ales arhivele The Guardian și Today’s Zaman), oricum dinainte de „dezvăluirile” recente din partea lui Vladimir Putin, că Ankara a sprijinit facțiuni rebele din Siria și că măcar parte din armamentul respectiv ar fi putut ajunge la DAESH sau la rebeli afiliați DAESH. Doborârea avionului rusesc de luptă de către aviația turcă, indiferent dacă a fost un act intențional sau accidental, este un episod binevenit pentru cei care doresc reducerea rolului Turciei la cel de simplu spectator fără putere în criza siriană. Cuplate cu suspiciunile generale crescânde privind adevăratul joc făcut de administrația Erdoğan față de DAESH, reacțiile Moscovei par a contribui decisiv la decredibilizarea regimului actual de la Ankara în exterior și, poate, și în interior.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
