Nimeni nu stie ce s-a cantat la restaurantul de unde se intorcea Nicolae Labis in acea noapte de decembrie, la o luna si ceva de la zdrobirea Revolutiei Maghiare si de la masivele arestari din mediile studentesiti din Romania, o noapte care a vaduvit literatura romana de una din cele mai frumoase sperante pe care le-a cunoscut vreodata. Ne putem insa imagina ca s-a cantat “Zaraza”, ca intre paharele de vin ieftin (tinerii poeti erau extrem de saraci), se vorbea despre amor si despre iluzii pierdute. Labis crezuse in Revolutie si in proletariat, il adorase pe Maiakovski (“badia Vladimir”). Anul 1956 a fost anul desteptarii sale. Atunci a scris “Legenda pasiunii defuncte”, un poem intr-adevar dinamitard:
Sa nu inchidem pasiunile ideii
In teminte de lasitate si urat;
Va fi mai greu sa le scapam de vraja cheii
Cand in adanc se vor fi mohorat.
Odata-un om si-a zavorat in sine gandul
Si dragostea si-a zavorat-o-n sinea sa,
Visa sa le redea candva din nou avantul -
Nu mai putea, ori poate nici nu mai voia.
Apostazia lui Labis putea deveni una a unei intregi generatii. Albatrosul trebuia sa piara. Iar povestea Zarazei nu a spus-o nimeni mai frumos decat Mircea Cartarescu, speranta din fericire implinita a acestei literaturi. Trimit aici la povestirea lui Mircea si la cantecul lui Cristian Vasile ca omagiu adus poetului care a zburat “atunci, ultima oara, spre-un cimitir mai sobru si mai demn”…
Citeste intreg a rticolul si comenteaza pe Contributors.ro
