Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Imposibila schimbare

de Mihai Maci     Contributors.ro
Sâmbătă, 28 noiembrie 2015, 17:38 Actualitate | Opinii

Mihai Maci
Foto: Hotnews

Pentru a nu ne lăsa să aşteptăm prea mult, d-l Adrian Curaj ne-a şi oferit prima faptă de arme a dânsului: a schimbat titulatura instituţiei la conducerea căreia a fost numit din Ministerul Educaţiei şi al Cercetării Ştiinţifice în Ministerul Educaţiei Naţionale şi al Cercetării Ştiinţifice. Să nu se creadă cumva – honi soit qui mal y pense! – că aici ar fi vorba de noi formulare, cu un nou antet, de ştampile, parafe şi firme care tocmai au primit comenzi; nu, aici e vorba de o “strategie naţională” de “prioritate zero”. Fie-mi permis să cred că d-l Curaj nu a făcut această schimbare la-ntâmplare, ci în mod fundamentat, pe baza unui proiect (cu “finanţare europeană”) iniţiat pe vremea când conducea UEFISCDI, proiect care are la bază “o amplă consultare populară” şi serioase “studii de fezabilitate” şi ale cărui obiective sunt “eficientizarea procesului educaţional” şi “dezvoltarea colaborării dintre instituţiile statutlui şi societatea civilă”. În egală măsură, mai cred şi că această schimbare “transmite un mesaj” către întreaga populaţie şi, în mod particular, către anagajaţii sistemului de educaţie: “reforma va continua!” De pildă – ne putem imagina – prin organizarea (graţie unui “proiect cu fonduri europene”), într-un număr de grădiniţe-“pilot” (alese aleatoriu din toată ţara de un nou soft, mai performant, ce urmează a fi achiziţionat de Minister), a unui concurs în care cei mici să aleagă mascota Ministerului Educaţiei Naţionale şi a Cercetării. Dacă fondurile o vor permite (sau dacă se va face, în timp util, un nou “proiect”), echipa câştigătoare va fi premiată de însuşi d-l Ministru. Şi dacă totul merge bine – pe baza unui nou “proiect” – concursul va fi extins de la anul la toate “unităţile preşcolare” din ţară. Iată schimbarea mult-aşteptată în educaţie! Şi să mai spună cineva că ea nu începe “de jos”!

Din păcate, în acest climat de optimism generat de “orizontul 2035”, nişte scandalagii fac tărăboi pe tema plagiatelor unor înalţi demnitari şi a “operelor” de puşcărie ale unor “figuri publice” (“opere” girate de “somităţi academice”). E, într-adevăr, un lucru neplăcut pentru d-l Curaj şi chiar dublu neplăcut: mai întâi pentru că face manifestă “incapacitatea societăţii de-a se focaliza pe adevăratele probleme ale momentului” (cum ar fi alegerea mascotei Ministerului) şi în al doilea rând pentru că – asta e, n-are ce face – dânsul e în situaţia, ingrată, de a se ocupa cumva de treaba cu plagiatele. Ce e de făcut? Doctoratele acestea plagiate, la fel ca şi lucrările carcerale legitimate de “înalţi” universitari pun o problemă extrem de spinoasă: în cazul lor nu poate fi găsit rapid cadru mic (un portar, o secretară, un asistent sau – hai să zicem – un lector) care să fie scos de urechi pe hall of shame şi oferit vindictei publice. Căci, se ştie, societatea vrea vinovaţi: concreţi, arătaţi cu degetul şi demişi. Un “acar Păun” din acesta ar fi fost ideal: sacrificarea lui rituală – apud. René Girard – ar fi mulţumit publicul cârtitor, care şi-ar fi găsit repede alte nemulţumiri, în alte domenii şi ar fi permis Ministerului să continue “implementarea proiectelor începute şi să demareze altele noi” pe “axele prioritare” ale “inovaţiei şi cercetării”. Însă, din nefericire (sau din fericire), “evaluarea” doctoratelor şi validarea “contribuţiilor ştiinţifice” nu se face de portari şi de secretare. Lucrurile acestea se fac de către “comisii naţionale” de “experţi recunoscuţi naţional şi internaţional”, oameni cu funcţii grele pe care e riscant să le (şi să îi) pui la îndoială. Ei bine, cum să se apuce d-l Curaj să dea cu satârul în aceste comisii? Ce-ar mai rămâne din Minister în urma unei asemnea acţiuni necugetate? Cine ar îndrăzni să le spună “experţilor” şi “evaluatorilor” că nu-şi fac treaba, că nu citesc lucrările, că referatele le fac alţii, că doctoratele se dau pe mese, pe cazări şi pe transport cu avionul? În nici un caz d-l Curaj. Căci dânsul ştie bine, din lunga sa experienţă administrativă, că domnii în cauză i-ar trimite o legiune de avocaţi cu mii de hârtii care ar demonstra că distinşii lor clienţi “au acordat cea mai mare atenţie” lucrărilor de care s-au ocupat şi le-au evaluat “potrivit normelor academice în vigoare”. Sunt plagiate? De unde reiese asta? Se vede cu ochiul liber? Mă scuzaţi, dar o ştim din Antichitate: simţurile ne înşeală. În acte – care, toate, “se conformează procedurii” în cel mai mic detaliu – lucrările acelea sunt “studii temeinice”, “cu caracter inovativ” în domeniul lor. Cine spune contrariul, e dispus să suporte cheltuielile de judecată.

Atunci când a izbucnit scandalul cu plagiatul d-lui Victor Ponta, toată lumea s-a uitat la dânsul, pentru că era evident că pe dânsul – şi poziţia dânsului de atunci – îl/o viza desfăşurarea mediatică. Faptul că faimosul domn Pop (şi mai puţin faimosul domn Cîmpeanu) au îngropat problema – cu o rară “celeritate” – a fost pus pe seama “comenzii politice” a primului ministru şi a partidului de guvernământ. Nu avem nici un motiv să ne îndoim că a fost aşa. Dar să fi fost doar atât? Într-un scandal de plagiat doctoral – oriunde s-ar petrece el – nu e vorba de un simplu plagiat precum cel editorial. În acest din urmă caz, dacă un ins copiază (“citează fără ghilimele”) dintr-o altă lucrare (mai clar: comite un furt intelectual) şi cineva sesizează lucrurile, vinovat este doar cel care a copiat şi, eventual, editura care l-a publicat (dacă are lector de carte, căci dacă are doar tehnoredactor, editura poate scăpa ieftin de vină). Cu doctoratele e mai complicat, pentru că acolo nu e vorba doar de o operă individuală, ci şi de o garanţie colectivă asupra calităţii ei. De aceea există comisii de doctorat: ca să autentifice public valoarea unei cercetări individuale, care – astfel – e omologată  de comunitatea domenială. Ca atare, în cazul unui plagiat doctoral, la pachet cu culpabilul intră toată comisia care l-a girat (plus “comisia naţională” care i-a validat titlul). Şi, de parcă nu ar fi suficient, participanţii la asemenea comisii nu pot invoca clasica scuză: “Nu ştiu ce am semnat. Ştiţi, zilnic vin mii de hârtii care trebuie semnate toate; nu le pot verifica pe fiecare…” Nu pot, deoarece – aşa prevede regulamentul, bată-l vina! – oamenii aceştia sunt plătiţi (şi nu tocmai ieftin) să studieze teza candidatului şi să facă un referat cu observaţii şi recomandări pe marginea ei. Insist: oamenii sunt plătiţi pentru asta peste salariu şi nimeni nu-i obligă să participe la comisii doctorale. De aceea se presupune că dacă sunt membrii unor astfel de jurii se angajează, de bună voie, să facă o muncă retribuită. Toţi membrii acestor comisii au fost plătiţi pentru “munca” lor. Întrebarea ce se pune e următoarea: unde e această muncă? Nu doar lucrarea de doctorat a d-lui Ponta, a d-lui Oprea, a d-lui Tobă (şi a multor altora) e în cauză, ci şi toate referatele – începând cu cel al coordonatorului – redactate pe marginea acestor teze. Putem să vedem aceste referate? Putem să ştim cine a făcut parte din aceste comisii? Abia atunci am putea vedea amploarea exactă a fenomenului imposturii universitare. Sigur, ni se va putea spune că aceste referate sunt “secret profesional” sau, cel puţin, “nu sunt accesibile publicului larg (deşi, teoretic, orice susţinere de doctorat are un caracter public). Sau s-ar putea întâmpla un nou caz Bechtel: să se (creeze o comisie care să) caute referatele în cauză, dar să nu li se mai dea de urmă. N-ar fi singurele lucruri care au “dispărut oportun” când s-a iniţiat o anchetă. Cel puţin asta o ştim. Sau ar fi posibil să se treacă (“tacit”) o “ordonanţă de urgenţă” care să stabilească că, dat fiind numărul mare de teze doctorale (am înţeles din presă că sunt undeva în jur de 53 000 după Revoluţie) şi posibilitatea limitată de stocare a bibliotecilor universitare, perioada lor (şi a actelor anexe) de depozit să fie – la fel ca pentru lucrările de licenţă – de trei ani. Câţi s-ar simţi eliberaţi la auzul unei asemenea veşti! Şi, mai ales, câţi din Parlament! Aşa că “ordonaţa” ar trece “tacit” fără probleme. Numai să aibă curaj d-l Ministru să o propună.

Când vorbim de “comisii” (mai ales “naţionale”), ne referim la o mulţime de oameni. Cine sunt ei? Asta e o întrebare. Cred că dacă le-ar fi făcute publice numele, puţini – chiar şi “din domeniile lor de expertiză” – şi-ar da seama de cine e vorba. Cum aşa? Nu sunt “specialişti recunoscuţi naţional şi internaţional”? Greu de spus. Cert e că se cunosc între ei. Asemenea comisii sunt un fel de “combinaţii de cinci luaţi câte trei”. Căci avem cinci – zece departamente pe fiecare specialitate (poate la Ştiinţe Economice, Drept şi Medicină lucrurile stau altfel) la scara întregii ţări. În fiecare e câte un profesor, maximum doi, cei din provincie fiind fie foştii studenţi, fie foştii colegi ai celor de la centru (cu care, de altminteri, şi-au trecut şi doctoratul) şi cu care – mirabilă întâmplare! – s-au regăsit într-o comisie sau alta “la nivel central”. Oamenii se cunosc între ei, sunt prieteni, se vizitează acasă, ştiu “cum merg lucrurile” şi nu-şi refuză unul altuia “mici servicii”. Cum doar ei sunt “abilitaţi să evalueze”, se “acreditează” unii pe alţii,  se cheamă unii pe alţii în “comisii”, “se bagă” unii pe alţii în proiecte, etc. Şi, încă odată, cu toţii ştiu – şi nu de ieri, de azi – cum funcţionează lumea. Ca atare, nu se opresc la probleme (“astea există peste tot şi nu le rezolvăm noi; când se vor da bani pentru educaţie, se vor rezolva de la sine”), ci fac doar un overview al “dosarului”. Totul e doar o problemă de dosare (a se reciti paginile memorabile ale lui Belu Zilber asupra rolului dosarelor în lumea noastră). Ideea de bază e aceasta: nu ne apucăm să scormonim realităţile – “că ştim noi cum stau” – ci ne ocupăm exclusiv de dosare. Aici lucrurile stau “cum trebuie să stea” (că au aşa au fost alcătuite şi aceasta e adevărata problemă a unui dosar), iar munca “evaluatorului” nu e prea complicată: el trebuie să facă nişte bife în căsuţele formularului său. Nici asta nu îl solicită prea mult pentru că – ce noroc! pură întâmplare! – un tânăr asistent sau o secretară de la facultatea “de acreditat” face şi munca aceasta. Drept care “evaluatorul” nu are decât să stea cu colegul şi cu prietenul lui, să-şi lanseze ultima carte la universitatea evaluată, dacă nu cumva trebuie să îndure chinul ceremoniei de “Doctor Honoris Causa” la aceeaşi instituţie. Cam aşa “se sudează colectivul” acestor comisii. Avem, peste tot, cinci – zece oameni care se cunosc bine (de prin “comisii” din acestea şi de pe la chermeze, căci de citit nu se citesc între ei şi oricăruia i-ar fi greu să spună câteva fraze inteligibile despre producţia celuilalt) şi care, în diverse combinaţii, sunt (aceiaşi) în toate “board”-urile. Prin urmare e limpede că tot ce fac aceşti oameni – atenţie!, cu respectarea la literă a procedurii – e absolut “imparţial”. Îşi va refuza unul dintre ei un alt coleg care îl cheamă: “hai măi, avem un doctorat. Nu-i el mare intelectual, da’-i băiat bun. Nu merge pe carieră didactică, n-are nevoie de astea… Lucrarea e aşa cum e; îi trebuie un referat. Ne vedem acolo şi omul ştie cum să aranjeze lucrurile…” Sau credeţi că “gealu’” (cum zicea răposatul Militaru) Oprea, chestorul Tobă et alii nu ştiu cum se duce un profesor (“avion, elicopter, şofer personal, ce doriţi. Să trăiţi!”), unde se cazează (nu, nu la cămin la Drept), unde se ia “masa festivă” (“cu cântăreţi, cu dansatoare, tot ce doriţi. Să trăiţi!”) şi cum i se lasă “o mică atenţie” (“Să trăiţi!”) la despărţire. Dacă generalii noştri n-ar mai şti ce şi cum e cu “protocolul”, atunci cred că – într-adevăr – “siguranţa naţională” ar fi în pericol. Totul ţine doar de aceste două lucruri: “procedura” (care “trebuie să iasă aşa cum trebuie”) şi “protocolul” (care, şi el, “trebuie să iasă”). Evaluare? Acreditare? Bun, nu ştim cu toţii că lucrurile astea – dac-ar fi făcute pe bune – ar duce la un dezastru? Cine ar trece dacă chiar s-ar judeca după criteriile din formulare? Ştiţi cum e cu baremele de la sport din gimnaziu: au fost făcute pe alte vremuri şi pentru altă lume. Atunci când au fost croite, media ponderală a copiilor era alta, poţi pune acum un copil de 12 ani şi 80 de kilograme să stea în mâini? Orice doctor îţi va spune că articulaţiile lui nu sunt suficient de dezvoltate ca să poată face asemenea exerciţii. Şi totuşi, în barem scrie că trebuie să le facă. Ce putem noi face, că nu putem schimba baremele? Păi scriem că le-a făcut, deoarece nu e greu să scriem. Şi aşa elevul îşi vede de ale lui, nimeni nu-i pune sănătatea în primejdie, profesorul primeşte calificatov bun, şcoala e bine cotată, Ministerul îşi vede confirmate “procedurile” – pe scurt, toată lumea iese bine. La fel cu studenţii – toată lumea trece, toată capătă diplomă, să vină câţi mai mulţi la “şcolile doctorale”. Care e problema? Şi doctoratul, de ce să-l refuzi unui om care plăteşte trei ani şi la sfârşit se pregăteşte atât de bine: transport, cazare, mese (şi nu numai pentru tine, ci pentru toată familia), eventual o vânătoare, ajunge să spui ce doreşti…? Şi apoi, mai ales la gradaţi din ăştia sau la personaje din administraţie, e preferabil să te pui bine cu ei; nu se ştie unde ajung în câţiva ani şi de ce vei avea tu nevoie (căci bugetul Educaţiei tot mic va fi – asta e sigur). În fine, pe cine interesează ce-a scris ăla? Cine (mai) citeşte asemenea lucruri? Hai să fim serioşi! La noi nu-ţi dai doctoratul ca să publici o carte temeinică, un adevărat început a unei cariere academice, care să se înscrie în memoria colectivă a domeniului. Nu, doctoratul se dă “pentru că trebuie” la CV, la avansare, la salariu şi “dacă trebuie, trebuie”. Asta e. Ar fi absurd să ne încurcăm în detalii! Poate ar fi mai cinstit ca orice persoană ajunsă la un anumit grad de influenţă să primească din oficiu titlul de “doctor” (în ce vrea el). Asta e lumea: să ajungi chestor – sau prefect, sau senator, sau… – şi să n-ai titlul de doctor e ca şi cum n-ai avea o anumită marcă de maşină sau costume de la anumite firme; râd ceilalţi de tine. De citit, ştiu şi profesorii şi candidaţii cât se citeşte în “Românica”, aşa că scrupulele sunt de prisos. Omului îi trebuie titlul – acoperirea nu-l interesează (că n-o să-l întrebe nimeni de ea) – plăteşte bine, “e de viitor” (adică poate oferi şi dividente dacă “avansează pe funcţie”) şi, în plus “e omul” unui prieten care vine şi el la “oamenii mei”. Aşa merg lucrurile. Că mai sunt şi tineri – puţin ţăcăniţi – care fac doctorate pe bune? Ăştia sunt buni de faţadă, de aricole “comune” (cu coordonatorul) şi ca să ţină în viaţă şcolile doctorale. În rest, vai de mama lor! După ce termină pot să-şi mănânce doctoratul! Pe nimeni nu interesează poveştile lor. Căci vin imediat alţi ţăcăniţi idealişti să le ia locul. Cam aceasta e povestea doctoratelor în România zilei de azi: “procedură” şi “protocol”.

Dar cum s-a ajuns aici? Cu excepţia câtorva cazuri – de notorietate, şi tocmai de aceea caricaturale – doctoratul îşi păstrase până în 1990 o anumită aură de prestigiu (care-l lega în mod manifest de sursele franco-germane ale modernităţii noastre). Din varii motive (cel mai adesea fără legătură cu cercetarea), candidatura la doctorat a fost restricţionată în vremea comunismului şi mai ales în ultimii ani ai ceauşismului. Astfel că după Revoluţie şi doctoratul a apărut ca un “drept câştigat” în decembrie şi, destul de rapid, a fost asaltat de o masă de ofertanţi mai ales din provincie, unde se puneau la cale “noile universităţi” (de stat sau particulare). Dată fiind izolarea informaţională a României de la finele “epocii Ceauşescu” (şi arhivele încă închise în anii lui Iliescu), e greu de imaginat că cineva putea face atunci, în ţară, pe orice temă, un doctorat onest. Cu atât mai mult cu cât acesta trebuia trecut cu profesori de modă veche, capabili încă să sesizeze valoarea unei teze şi calitatea argumentaţiei în domeniul lor. Şi totuşi, s-au trecut o mulţime de dotorate. Mai întâi pentru că “trebuiau”: peste tot răsăreau universităţi şi cererea de titluri era uriaşă. Apoi pentru că vechii profesori au cedat fară nici o împotrivire: pe de o parte erau timoraţi de ascensiunea fulgurantă a “lupilor tineri” de după ’89 (cu tot valul ei de contestaţii – mai ales în mediul universitar – la care nimeni nu era imun), pe de alta au fost ispitiţi cu posturi la universităţile din provincie unde era nevoie de un “profesor doctor” din altă parte până se acreditau cei locali. E posibil ca în sinea lor să mai fi avut (încă) rezerve faţă de anumite lucruri, însă “necesitatea înţeleasă” a “momentului istoric” i-a făcut să treacă peste ele. Poate că la început lucrurile nici nu stăteau aşa de rău: tinerii (de 30 – 40 de ani) care au investit atunci Ministerul şi universităţile mari (parte chiar şi în provincie) erau, în bună măsură, oameni pasionaţi de carte, unii dintre ei remarcabili, cu o bună bază culturală, care s-au dezvoltat şi au confirmat ulterior. Atâta doar că asupra acestora a planat vreme de şase ani suspiciunea – e drept, întemeiată – de contestatarism şi de reformism radical. Intelectualii aceştia de vârstă medie au fost nucleul tare al Convenţiei Democratice (dar nu doar al Convenţiei, căci – în logica polară a acelor ani – o parte semnificativă a universitarilor a migrat către Vatra Românească şi România Mare). Astfel că ei reprezentau nu doar o problemă profesională, ci şi una politică. De aceea, în anii în care FSN-ul (strămoşul direct al PSD-ului) a fost la putere, acesta a încercat nu doar să frâneze avântul reformator al acestei generaţii revoluţionare, ci să-şi formeze propria “bază de cadre” în mediul universitar. Şi cum poate fi făcut un asemenea lucru mai bine decât încurcând criteriile şi amestecând oamenii? Legile s-au complicat, “regulamentele” şi “procedurile” s-au înmulţit, avantajele funcţiilor au crescut şi, treptat, oameni de care n-a auzit nimeni, autori ai unei singure cărţulii (scoasă în “tiraj confindenţial”, sau numai “pentru dosar”) pe care n-o văzuse şi de care nu auzise nimeni, au început să intre în “sistem” şi să urce “pe funcţii”. Deocamdată pe margine, dar cu perspective promiţătoare şi aşteptându-şi vremea. În ceea ce o priveşte, din păcate – şi dincolo de multele lucruri bune pe care le-a făcut – Convenţia Democratică a dezamăgit. Şi mai ales şi-a dezamăgit suporterii – pe cei care s-au pus cu trup şi suflet în slujba ei, atât în vremea opoziţiei, cât şi în anii de la putere. Astfel că după 2000 o bună parte din intelectualii şi universitarii care s-au implicat activ în politica educativă şi culturală a ţării s-au retras (fie plecând pe posturi mai bine remunerate în străinătate, fie trecând în diplomaţie, în sectorul privat sau pur şi simplu ocupându-se de pasiunile lor). Şi cum politica – la fel ca şi natura – are oroare de vid, locul lor a fost luat, din mers, de tânăra generaţie formată pe vremea d-lui Liviu Maior. Când a venit la Minister, d-na Andronescu nu a venit singură, şi nici doar cu echipa de consilieri efectivi, ci cu o întreagă structură, bine reprezentată (atât în centru unde a adunat – foarte eficient, de altfel – vârfurile fostelor institute de cercetare şi a centralelor ministeriale cât şi în teritoriu) de intelectuali, mai ales din domeniul economic şi tehnic, nemulţumiţi de privatizările haotice (şi păguboase) ale Convenţiei. Faţă de “intelectualii Convenţiei”, individualişti, vocali şi (cel mai adesea) şarmanţi, cei ai PSD-ului (dintre care unii intelectuali autentici) aveau un alt profil: oameni de aparat, mai şterşi, dar înlocuind lipsa de strălucire personală cu o bună organizare – formală şi informală – în reţele interconectate. Problema celor mai mulţi dintre ei era dublă: frustrarea faţă de “elita” pe care-o valorizase (destul de intens mediatic) Convenţia şi conştiinţa unei precarităţi a bazelor – mulţi dintre ei promovând în epoca lui “ne trebuie profesori” şi făcând apoi doar o carieră politică/adminstrativă în partid sau sub tutela lui. Omenii aceştia nu se puteau legitima intelectual – “hegemonia de prestigiu” în cultură rămânând în continuare un apanaj al dreptei antiiliesciene – astfel că tot ce le-a rămas a fost transformarea instituţiilor educaţionale sau culturale ce le-au încăput pe mână în “sectoare administrative” guvernate de regulile cu care au fost ei învăţaţi şi pe baza cărora au promovat. I-a ajutat, e drept, masificarea fără precedent a învăţământului superior care parcă cerea de la sine “restructurări”, “reglementări” şi “proceduri”. Toate aceste lucruri fuseseră anunţate de reforma verbală din vremea Convenţiei, astfel că punerea lor în practică părea a fi legitimată de un fel de coerenţă instituţională. În fapt însă a fost vorba de stabilirea unui mecanism – destul de sofisticat (şi vrednic de analizat) – de ocupare şi de menţinere a influenţei în cea mai mare parte a “nivelului de conducere” a inspectoratelor, universităţilor şi comisiilor centrale ale Ministerului. Logica acestui occupy paşnic e aceea a avantajării mediocrităţii ca medie statistică, a lipsei de performanţă ca normalitate a unei lumi sărace, a muncii birocratice ca activitate accesibilă oricui ştie să scrie, a unui feudalism paternalist ce evită problemele şi a angrenării tuturor într-o impostură pe care, ulterior, nimeni nu o mai poate denunţa. “Sistemul” acesta s-a dovedit teribil de eficient, datorită faptului că organizarea pe vertificală îi dă o structură polistratificată şi îndepărtarea unui om sau chiar a unui nivel nu pune în primejdie ansamblul (care se reproduce prin promovare). Aşa cum faptele au arătat-o, nici d-l Miclea, nici d-l Funeriu n-au fost în stare să-l disloce. Revenirea ulterioară a d-nei Andronescu (fie direct, fie prin interpuşi) i-a confirmat reuşita. Iar integrarea europeană şi demararea faimoaselor “proiecte”, nu a făcut decât să dea o coerenţă de castă acestui sistem care – deja – e autoreferenţial. Blindat cu “regulamente” şi “proceduri”, e inaccesibil oricărui impuls şi oricărei modificări venite din afară, iar înlăuntru funcţionează strict piramidal, pe baza comenzii venite de la etajele superioare. Etajele inferioare sunt cointeresate în susţinerea lui de perspectiva accesului pe trepte mai ridicate care culminează nu cu profesoratul didactic (care a ajuns şi el un simplu “trebuie), ci cu funcţiile administrative. În partea strict didactică a acestei piramide veniturile cresc în proporţie aritmetică, în cea administrativă, ele cresc în proporţie geometrică, astfel că acela e punctul focal care centrează întreaga maşinărie (şi, evident, punctul de joncţiune cu politicul). Ceea ce produce acest sistem e impostură doar privit din afară. Astfel se explică şi de ce singura formă de contestaţie la adresa lui vine din afară – de la presă (în cazul scandalurilor făcute publice) sau de la piaţă (care e tot mai circumspectă faşă de absolvenţii multor facultăţi). În interior, el produce ceea ce trebuie să producă: bani, funcţii, privilegii, “reglementări” şi proceduri”. A-i cere să producă altceva – performaţă, competenţă, expertiză, etc. – e deplasat, din simpla raţiune că el pur şi simplu nu e setat să producă aşa ceva. Gândiţi-vă la un lucru simplu: prin câte mâini a trecut “dosarul” – şi lucrarea – de doctor al d-lui Ponta/Oprea/Tobă/etc. în universitatea care i-a acordat titlul şi în comisia care l-a validat? Prin cel puţin 20. Şi din acestea, cel puţin 10 ştiau care e valoarea lui exactă. A spus cineva ceva? Raţiunea nu e (doar), aşa cum se crede, una politică, ci (mai curând) una “structurală”: pur şi simplu aşa se face cu toate dosarele şi cu toate tezele. D-na Şercan a pornit în dezvăluirea acestor triste fapte de la premisa – altminteri perfect raţională – că ele sunt nişte anomalii într-o structură ce funcţionează corect. Problema e că toată structura e pervertită. Cei dinlăuntru ştiu asta şi nu se mai miră de nimic. Doar se tem. Se tem că dacă ar porni un seism de undeva, mai devreme sau mai târziu ar ajunge şi la ei. De aceea nu au nici un interes de a amplifica unda de şoc a unui astfel de scandal ci, dimpotrivă, de a-l stinge cât mai repede şi cu consecinţe cât mai mici. În universităţi pur şi simplu nu se vorbeşte despre lucrurile acestea; subiectele de discuţie ţin de “punctele” ce pot fi adunate la “fişa de autoevaluare” şi de noile “proceduri de acreditare”.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro













2470 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică