Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

ANALIZA Franta, tara bolnava, stare de urgenta

de Jean Lauxerois     Contributors.ro
Luni, 23 noiembrie 2015, 12:49 Actualitate | Opinii

Jean Lauxerois
Foto: arhiva personala

Parisul a fost însângerat de barbarie. 130 de morţi, 350 de răniţi. În Franţa, precum în lumea întreagă, tragedia a stârnit o emoţie teribilă, care ne împarte între tristeţe şi revoltă. Clopotele au bătut la Notre-Dame. Țara a fost în doliu naţional pentru trei zile – pentru primă dată în istoria noastră –, şi a fost proclamată starea de urgenţă, care, din pricina circumstanţelor excepţionale, instituie timp de trei luni stare de excepţie. Însă, reluând formula într-un alt sens, starea de urgenţă este prezentă de mult în Franţa, într-un fel zilnic şi obişnuit, chiar dacă mai mulţi nu sunt pregătiţi să admită această evidenţă. Dincolo de traumatism, dincolo de stupoarea care ne învadează în faţa terorii islamiste, capabilă să asasineze cu sânge rece atâţia inocenţi, trebuie să lămurim fără ocolire realităţile care au prefăcut Franţa într-o ţară bolnavă, fragilă, expusă, realități care ar trebui să îi insufle curajul să înfrunte în sfârşit şi de urgenţă, gravitatea situaţiei.

O primă întrebare se impune: de ce s-au întâmplat aceste atentate, când erau previzibile, chiar prevăzute de mult – de săptămâni, de luni, de ani ? Deja în anii 2000 amicul meu Kostas Axelos, mare filosof acum stins din viaţă, care cunoscuse Rezistenţa şi războiul civil în Grecia, îmi spunea mereu că în curând oameni înarmaţi vor veni de la periferie şi din suburbie în Paris ca să deschidă foc asupra mulţimii. De la atacurile din ianuarie, era clar, după mai multe semne, că unele atentate vor avea loc din nou; şi într-adevăr, de câteva săptămâni, ipoteza atentatului devenise o certitudine : numai că momentul era necunoscut. Însă, în ciuda unor semne evidente, nimic n-a fost făcut ca evenimentul să fie preîntâmpinat. Oficial, Franţa era în alertă : ceea ce se numeşte, în mod umflat, « planul Vigipirate » era în vigoare. Dar fără nicio eficienţă; totul s-a redus la câţiva militari plimbându-se prin gări… Deci, răspunderile s-au volatilizat şi prima urgenţă este să ne punem întrebarea privind răspunderile în faţa unei asemenea defecţiuni, a unui asemenea eşec. Întrăbările sunt simple : de ce naţiunea nu a fost informată că situaţia era primejdioasă? De ce autorităţile nu au spus pe şleau că vigilenţa era urgentă şi necesară? Pentru ca poporul să nu fie ingrijorat, zguduit? Pentru ca turiştii să nu fie descurajaţi? De ce autorităţile au întârziat atât, de ani, să mobilizeze toate mijloacele, poliţia, justiţia, serviciile de informaţii, pe teren şi pe Internet? De ce nu i-au expulzat pe imamii care propovăduiesc ura împotriva ţării noastre? De ce au întârziat atât să ia măsurile necesare împotriva tuturor acelor a căror radicalizare islamistă era cunoscută şi care aveau fişa « S », adică « securitate » ? Franţa nu a fost protejată cum trebuia. Din nepăsare? Din neglijenţă? Poate din complezenţă?

Acum, când lucrurile s-au întâmplat, ne întrebăm de ce nici un om politic francez n-are niciodată curajul să mărturisească răspunderea şi să asume greşeala. « Responsabil, dar nu vinovat » : mi se pare că această formulă nemaipomenită pe care a găsit-o un ministru din anii ‘80 este mereu folosită de guvernanţi ca să se apere! De ce politicienii noştri sunt mereu atât de multumiţi de sine şi de acţiuni lor ? De ce atâta autosatisfacţie, chiar în situaţii mai dezastroase ? Ca să nu-şi compromită cariera? Ca partidul să nu  rişte să piardă alegerile viitoare ? Orice e mai bine decât să-şi recunoască greşelile şi rătăcirile.

In mod fatal, astăzi, ţara nu mai este în stare să-şi asigure securitatea. Franţa nu e capabilă să facă față situaţiilor primejdioase la care trebuie să se opună. Mai ales pentru că ea însăşi s-a dus singură în capcana pe și-a întins-o îm mod ineluctabil. Țara noastră este caracterizată  de o slăbiciune dublă pe care o recunosc experţii înzestraţi de un pic de integritate : o slăbiciune a forţelor armate, o slăbiciune a serviciilor de informaţii. Armata franceză nu are putinţa să mobilizeze destule unităţi pentru conflictele în care ţara a angajat-o şi se ştie că aviaţia este insuficientă în tipurile actuale de război : dacă trece singură la acţiune, eşecul este sigur. Cât despre serviţiile de informaţii, e bine cunoscut că au pierdut de mult contactul cu terenul, care, însă, rămâne mijlocul cel mai eficient, în ciuda evoluţiei technologice. Mai rau: când serviciile de informaţie funcţionează sunt prea puţin urmărite în sfera de decizie şi de acţiune.  Persoanele fişate şi cunoscute nu încetează să opereze, așa cum s-a întamplat cu unul dintre criminalii din ultimul atentat. În plus, Franţa nu a fost niciodată o ţară cu tradiţie de securitate internă : în acest sens ea rămâne, mai mult decât altele, o ţară expusă la primejdii şi puţin capabilă să se apere în faţa unui duşman intern. Or, în ciuda acestei realităţi, care o face vulnerabilă, Franţa afişează ambiţii militare şi ideologice: îşi dă aere eroice, chiar de fanfaronadă. Ceea ce o expune şi mai mult la loviturile maligne. Este urgent să înţelegem riscurile la care ne expun guvernanţii noştri, din îngâmfare naivă şi din orbire.

Aceasta atitudine este cu atât mai gravă cu cât în momentul de faţă Franţa nu este înzestrată cu energia unei ţări luptătoare. Suntem la ani lumină de Franţa din 1914 !  Nu mai avem serviciu militar, dar, mai grav, Franţa de astăzi este divizată, uneori dezbinată, mistuită de îndoială şi de şovăială; o ţară aproape depresivă, cu recorduri în consumul de produse antidepresive şi de somnifere. Pe scurt, din lipsă de utopii, Franţa actuală – toate generaţii împreună – are nevoie să se ameţească pentru a nu-şi privi semnele declinului, realitatea somajului, dezmăţul bugetar, greutatea taxelor mereu mai mari, fuga tinerilor învăţaţi care pleacă în străinătate, descurajaţi de o societate pe care o consideră blocată şi lipsită de perspective… Iată paradoxul narcisismului unei ţari care pretinde statutul de mare putere, când forţele ei materiale şi morale nu îi permit să fie la înălţimea ambiţiilor!

Dintre îngrijorările care chinuiesc ţara noastră, o a treia urgentă, care nu este nouă, dar ajunge acum la obsesie : realitatea suburbiilor (« banlieues »). În jurul Parisului, dar şi al oraşelor Grenoble, Toulouse, şi aşa mai departe, suburbiile noastre sunt locurile unde propaganda islamistă şi-a facut mai uşor drum.  Politicienii cunosc de mult urgenţa problemei, mai ales de când au avut loc unele răscoale violente, în 2005. De la acea dată încoace, în ciuda câtorva semne de bunăvoinţă şi a unor mărunte decizii, nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Viaţa imigranţilor este izolată în blocuri triste, cangrenate de traficuri de toate felurile, trafic de droguri, trafic de arme, cărora li se dedică tineri lipsiţi de ocupaţie. De mai bine de 20 de ani, e bine cunoscut că mai multe zone sunt interzise poliţiei însăşi, ce nu are nicio dorinţă să intre în ele, cu toate că stocuri de arme sunt îngrămădite în pivniţele blocurilor. Încă și mai rău : știm că există un fel de cumpromis tacit, dacă poliţia nu deranjează traficanţii, ei oferă garanţia că nu va fi niciun fel de răscoală în zonă.

E recunoscut acum eşecul tuturor « politicilor pentru oraş », care au fost duse de treizeci de ani. Cine trece prin suburbiile pariziene este străbatut deseori de un fior de groază. Totul pare străin în aceste no man’s land fără orizont. Te întrebi daca locuitorii au cunoscut vreodată placerea de a trăi. De asemenea şcoala nu oferă niciun fel de viitor. Mă încumet să afirm că şcoala franceză, republicană, mândră de sine, a pierdut partida. Școlile din suburbii au reputaţia – pe bună dreptate – să fie foarte dificile: deci sunt clasate în « zone prioritare », unde majoritatea elevilor sunt destinaţi ghetourilor. Dacă sunteţi o dată la ora de iesire din orice şcoală primară din suburbie (dar şi în anumite cartiere din Paris): aţi aterizat în mijlocul femeilor voalate, care îsi asteaptă copilul, şi aveţi impresie apăsătoare că străinul, cel exclus acum, este copilul bălai cu ochi albaştri : el trebuie să se adapteze la un mediu care nu este al său şi care uneori i-o dă de înţeles, în ciuda rămăşitelor persistente de prietenie. Acest fapt explică succesul instituţiilor de învăţământ privat, în Franţa întreagă. Aşadar soluţia cea mai simplă de supravieţuire care se oferă tinerilor de suburbie este delincvenţa şi traficul ; puţini au norocul să iasă din aceste locuri de excludere, unde viaţa se desfăşoară pe un fundal al eşecului economic şi şcolar, pe fundalul unor răni istorice şi de suferinţă identitară.

Prin urmare nu e uimitor că aceste suburbii alcătuiesc un fel de pepinieră pentru islamismul radical. Micii delincventi se radicalizează în contact cu imamii ce-și fac prozeliţi, uneori în moschei clandestine, uneori chiar în puşcărie, unde recrutatorii au prilejul  să convingă şi să convertească pe îndelete. Unul dintre teroriştii de săptămâna trecută nu face excepţie de la regulă : a fost un mic delincvent în oraşul Chartres, cu un cazier judiciar care se limita la infracţiuni minore ; era fişat în secţiuna « Securitate », dar nu fusese niciodată după gratii. În jurul oraşului Chartres frecventase un islamist radical ajuns aici ca să facă propagandă. Se bănuieste că apoi s-ar fi dus în Siria, fără să-i ceară nimeni vreo socoteală când s-a întors. Acest caz este exemplar şi frecvent. Toţii teroriştii au acelaşi profil, sunt în general cunoscuţi de serviciile de informaţie şi trec la acţiune fără nicio dificultate. În Franţa precum în Belgia.

Această realitate a islamului în suburbii, foarte bine cunoscută, a devenit mai primejdioasă de când delincvenţii radicalizaţi au hotărât să ajungă în Siria (via Turcia), unde primesc o instruire militară accelerată. Ea pune în chestiune marea idee franceză, renumita « laicitate » (laïcité), de care se vorbeşte întruna ca despre o formulă magică, cu o îngâmfare universalistă, când această idee nu este decât un caz de excepţie şi care deseori este prost definită și prost înțeleasă chiar de cei ce se reclamă de la ea. Astăzi partizanii ideologici ai laicităţii trebuie să înfrunte evidenţa : laicitatea este suicidară când tolerează pe pământul francez doctrine religioase care pretind, în numele lui Allah, să distrugă ţara ce i-a primit. Până la ce limită laicitatea poate să tolereze o religie care, în esenţă, are un ţel politic şi care poartă în sine, mai ales în ceea ce priveşte femeile, « valori » care stau în contradicţie cu valorile legate de laicitatea republicană? Exemplele sunt mai multe. Aşa am aflat că la RATP (agenţia pariziană pentru autobuze şi metrou) conducători musulmani refuză uneori să conducă un autobuz, pe motiv că o femeie a fost înainte la volan. Mai neliniştitor: am avut prilejul în metrou, călătorind cu un amic vorbitor de limbă arabă, să descopăr cuvintele dispreţuitoare, chiar ofensatoare, venind din partea unor tineri împotriva Franţei şi a francezilor ; şi se ştie, de pildă, că după atentatele din ianuarie unii elevi, la şcoala elementară ( !), au refuzat să respecte momentul de reculegere, cerut de învăţători. Poate încă mai groaznic : imediat a doua zi după atentatele trecute, un trecător a filmat o scenă cumplită, există pe Internet, unde se vede o femeie voalată însoţită de doi bărbaţi, care desfăşoară steagul Daesh, şi care manifestă în mod ostentativ și războinic orgoliul ce li-l dă desfășurarea acestei baniere.

Aşadar, o altă urgenţă ţine de situaţia reală a legaturilor între Franţa şi ţările arabe, cu diversitatea şi complexitatea lor. Pentru că politica noastră externă ne-a pus de mult în stare de urgenţă, cu rătăcirile sale până la contradicţie. În această direcţie, o primă întrebare : care sunt relaţiile Franţei cu ţările din Golf, mai ales cu Qatar? Omniprezent la Paris, cumpărând hoteluri de lux şi clubul parizian de fotbal (PSG), Qatar-ul și-a propus să dea bani pentru suburbii. Or această ţară nu e deloc – sau nu numai – o instituţie de caritate, care pune bani la dispoziţia săracilor din suburbie. Anumiţi experţi au denunţat deja strategia de « disimulare » a Qatar-ului, prin care pragmatismul economic este partea vizibilă a activitaţii, iar prozelitismul religios partea ascunsă. Or, în acest caz, prozelitismul se face în profitul unui aşa-zis « neo-wahhabism », adică a unui integrism musulman nou, specific qatari, care ţintuieşte să impună influenţa wahhabismului asupra islamului. Interesele economice şi financiare i-au orbit pe guvernanţii noştri : ar trebui să se gândească mai mult la natura relaţiilor noastre cu ţările din Golf, al căror liberalism economic iartă prea adesea poziţiile şi acţiunile fundamentaliste. Cum se poate ca numai câteva zile după atentate preşedintele nostru să îl primească oficial pe premierul din Qatar ?

În general, Franţa este prea naivă în ceea ce priveşte Orientul Mijlociu şi cade într-un simplism care o condamnă la greşeli. De fapt, ţara noastră a intrat fără circumspecţie în capcana libiană şi, de asemenea, astazi, în capcana siriană : s-a încurcat, ignorând complexitatea mizelor pe care nu le putem lămuri aici – îndeosebi, în ceea ce priveşte luptele istorice între suniţi şi şiiţi. Dincolo de realitatea forţelor, de când Franţa a intrat în război, trebuie să constatăm că până acum acţiunea a rămas fără eficienţă, chiar are urmări primejdioase. Ea a alimentat o adâncire a crizei economice ce loveşte musulmanii atât în Europa cât în Orientul Mijlociu, şi, peste tot, conduce minorităţile să se solidarizeze în numele unui islam radical, care îi atacă şi pe musulmani tradiţionali şi pe europeni, priviţi drept degeneraţi. Avem aici de a face cu ideologia numită « takfirism », alcătuită în anii ‘70.

Sigur că Daesh este un monstru care s-a născut şi s-a dezvoltat datorită pescuitorilor în ape tulburi, Arabia Saudita îndeosebi, dar în acelaşi măsură Siria şi anumite ţări occidentale, ce au încercat să folosească jihadismul pentru interesul lor; însă rămâne evident că rădăcinile « statului islamic » sunt lungi şi puternice. Sunt alcătuite de visul vechi de a fi restaurat califatul, desfiinţat în 1924, şi hrănesc planul unui stat care ar fi în stare să stăpânească finanţele, organizaţia administrativă şi puterea militară. Controlând astăzi o zonă mai extinsă decât Marea Britanie, Daesh devine acum o formă puternică, capabilă să adune toate neliniştile şi tulburările identităţii musulmane, toate înjosirile istorice şi prezente, în numele unei solidarităţi care se întăreşte cu o dimensiune apocaliptică şi nihilistă : moartea este valoare şi biruinţă. În acest sens, Franţa a ignorat – şi tot ignoră – realitatea islamică a Daesh, şi nu a înţeles bine că războiul intern şi extern împotriva acestei organizaţii cere mijloace mai numeroase și mai complexe, mai abile decât cele ce au fost folosite până acum.

Pe deasupra, a eşuat și strategia internă a guvernanţilor noştri, care ţinteşte să întărească la noi un islam oficial şi cumsecade, bine intenţionat. Nici în acest caz nu au socotit cât era de simplistă este politica aleasă în faţa problemelor din suburbie. Se aude astăzi că demnitarii musulmani din India şi din Maroc ar lansa o « fatwa » împotriva Daeshului, pe motivul că îl trădează pe Allah şi Islam. Ne-ar fi plăcut dacă musulmanii francezi ar fi fost în linia întâi ca să denunţe public şi oficial acţiunile Daeshului.  Dar se pare că reținerea care îi caracterizează de multa vreme îi duce la paralizie.

A cincea urgenţă priveşte Franţa în legatura sa cu Europa. Din ce în ce a devenit mai clar că UE îşi plăteşte acum incapacitatea de nu se mai fi gândit la altceva decât la economie si finanţe. Nu are o politică externă comună, nicio apărare comună, nicio strategie de poliţie comună. După atentatele din ianuarie trecut, Comisia a pretins că numai statele au la dizpoziţie servicii de informaţii, ca să evalueze greutatea unei ameninţări. În Franţa, autorităţile s-au opus la cea mai mică măsură de urgenţă, dar au cerut Uniunii Europene să adopte trei măsuri menite să facă mai uşoară schimbarea informaţiilor, îndeosebi în domeniul aerian. Or, propunerea a fost blocată în Parlament – şi chiar câţiva deputaţi francezi au votat împotrivă. Faptul că Belgia a adăpostit o bază ce a sprijinit atentatele de la Paris doveşte cât au greşit şi cât sunt de responsabili guvernanţii din mai multe ţări. Aşadar UE nu e în stare să măsoare cât de gravă a ajuns situaţia, care s-a degradat în ultimi doi ani, şi nu e în stare nici să reacţioneze repede în faţa evenimentelor, iar lentoarea aparatului de decizie duce la paralizie.

Devine evident că UE nu a fost concepută ca să evolueze în faţa sfidarilor din lumea contemporană. Este aşezată pe schemele unei situaţii istorice depăşite ; nu a fost în stare, într-un mod clar, să-şi pună fundamentele, nici să-şi gândeste graniţele, nici să contureze articulaţia între naţional şi european, amestecând de la început naţiune şi naţionalism. Nu are gândirea, nu are structura, nu are oamenii, nu are putinţa să se schimbe şi să dea un răspuns la situaţii noi pe care trebuie să le înfrunte. Ca să nu vorbim aici despre tratamentul dezastruos al problemei migranţilor, despre care se ştie, în plus, că unii sunt bineînţeles terorişti infiltraţi – aşa cum cel care, venind din Siria şi trecând prin insula Leros, a participat la ultimele atentate. Ne mirăm că, de la tragedie încoace, un singur deputat de la noi a cerut un moratoriu de trei luni privind imigranţii.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro











2371 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Marţi