Sunt profesor și cercetător. Dacă doriți o scurtă descriere a convingerilor mele: iubesc cunoașterea, gândirea critica, democrația, dezbaterea, umanismul. Nu iubesc capitalismul sălbatic, consumismul, colonialismul. Ilustrez aceste idei și predilecții prin propriile mele alegeri în viață. Sunt agnostic, nu în sensul strict sau din lene, ci drept rezultat al unei reflecții.
În calitate de cercetător și profesor am aprofundat, vreme de mai mulți ani, anumite aspecte ale Islamului, cu pasiune și respect ne-confesional. Și voi continua să o fac.
În fața atentatelor de la Paris (și a altora similare, din trecut) aș dori să formulez câteva întrebări. Și aș dori să le adresez celor care -drept primă reacție la acesta sau alte asemenea atentate- au susținut că “Islamul e altceva”, “Islamul nu e asta”, “religia nu are nici o legătură”.
DE CE TOATE ACESTE TABUURI?
A spune că toți musulmanii sunt teroriști este o eroare. A spune că toți teroriștii sunt musulmani este o eroare. Nu aș susține o asemenea poziție nici in spațiul privat nici în cel public. Critic cu asprime pe cei care o fac.
Dar dacă cel putin un terorist, doar unul, se definește musulman, nu ar trebui să avem oare onestitatea și curajul să ne întrebăm dacă există doctrine religiose care ar putea fi compatibile cu violența, și dacă da, în ce fel?
Dacă cineva se aruncă în aer în mijlocul unei mulțimi, chiar dacă este un pion într-un joc al puterii, e evident ca acesta nu ia parte la puterea respectivă. A reduce gestul său la factori politici (”era plătit de X, voia să obțină Y”) sau psihologice (”era disperat, era frustrat) mi se pare la fel de simplificator ca susținerea factorilor exclusiv religioși (”credea în rai și voia să îl atingă”).
Astfel îmi spun: dacă o oarecare putere vrea să mă manipuleze, cu greu ar putea să se folosească de un anume concept divin sau de o acțiune religioasă justă, pentru a mă determina să fac ceea ce ea dorește, dacă eu însumi, persoana pe care dorește să o manipuleze, am dubii serioase în existența acelui Dumnezeu, ori a veșniciei, ori a acțiunii juste. Sau dacă am idei ori concepte total diferite. Mie mi se pare că orice analiză care ignoră una dintre cele trei aspecte (politică, psihologică, religioasă) este incompletă.
Și totuși de ce această reținere de a interpela aspectul religios?
Vreau să știu cu adevărat dacă anumite credințe și folosirea violenței sinucigașe sunt sau nu corelate. Poate că vom descoperi că nu. Poate vom descoperi că noi îl înțelegem pe terorist, mai bine decât teroristul însuși, terorist care care credea despre sine că acționează dintr-un motiv, în timp ce, de fapt acționa dintr-un altul. Poate că vom descoperi că este o chestuine asemeneni celei cu oul și găina. Ce vine mai întâi, puterea sau credința? Aș crede anumite lucruri, dacă nu aș fi condiționat de anumite puteri? Bănuiesc că nu.
Întrebarea mea nu este adresată având deja un răspuns pregătit, sau având o agendă politică.
Dar aș vrea să pot formula această întrebare fără a suscita indignare. Sau cel puțin, nu o indignare mai mare decât cea suscitată de actele teroriste. Ori se deschid toate cutiile Pandorei ori nu se deschide nici una.
”S-A ÎNTÂMPLAT DATORITĂ POLITICII EXTERNE A FRANȚEI/A EUROPEI/A S.U.A. …”
A susține că cineva a meritat atentatul, sau că atentatul se ”explică” prin politica externă a guvernului țării în care s-a desfășurat este iar o simplificare. Și de asemenea, o incoerență: îmi cereți să nu generalizez asupra musulmanilor, în timp ce generalizați asupra ”francezilor” sau ”occidentalilor” și vorbiți de culpabilități ”moștenite”. Dar mai presus de toate, este o justificare lipsită de umanitate.
Ar trebui să ne luam puncte de referință. O acțiune care produce moartea cuiva nu ar trebui să provoace reacții pline de ”dacă” și ” da, dar”. Ar trebui să provoace doar o reacție de condamnare. Dacă prima voastră reacție față de cine vă vorbește de niște morți, este de a menționa alții, ca și cum ar fi vorba de o ”întrecere”, mă tem că în mințile voastre s-a activat un proces de care eu, unul, mă tem. Ați devenit niște cinici.
”DAR LA MORȚII DIN BEIRUT ȘI ISTANBUL NU TE GÂNDEȘTI?”
Personal mă ating toate aceste acțiuni, inclusiv cele de la Istanbul ori Beirut. Nu puteți ști ceea ce mă emoționează și ce nu. Acum câteva săptămâni, cu ocazia execuției lui Kelly Gissendaner în Giorgia (”doar” o moartea, decisă după un proces ”legal”) nu am mai putut dormi. Dar acum vreau să vorbesc despre întrebări specifice. Vreau să știu dacă actele de violență comise în numele Islamului nu au nimic de a face cu crezul religios. Nu vă sustrageți temei.
CINE E ISLAMOFOB? DECIDEȚI DE CARE PARTE SUNTEȚI. OBSERVAȚI CUM ACȚIONAȚI. FIȚI SINCERI. ȘI ACȚIONAȚI ÎN CONSECINȚĂ.
Nu vreau să vorbesc de cine refuză critica Islamului fără să cunoască nimic. Cine vorbește așadar în slogane. Mă adresez acelor experți ne-musulmani care se definesc ne-islamofobi și care numesc islamofob și rasist pe oricine îndrăznește să ridice întrebările de mai sus.
Mi se pare stranie atitudinea voastră!
Una e să combați prejudecățile comune referitoare la Islam, acele concepții greșite și temeri, utile unor politicieni pentru a căștiga voturi, și pe care multe persoane le au, întrucât nu sunt îndeajuns de instruite. Ca profesor și cercetător ma lupt constant împotriva acestor prejudecăți și temeri.Dar alta e să devii avocat în apărarea Islamului, orice ar fi. A refuza să discuți despre Islam pentru că ”există mai multe tipuri de Islam” sau pentru că ”sunt doar factori politici, psihologici, ne/religioși”.
Sunt de acord asupra faptului că sunt mai multe tipuri de Islam, sunt de acord că lumea musulmană este formată din multe țări diferite.
Și totuși voi, gânditori și experți, ne-musulmani și ne-islamofobi, în care din țările acelea, numeroase și variate, și a căror lege și/sau cultură sunt bazate pe una dintre multele posibile interpretări ale Coranului, în care dintre acele țări ați fi dispuși să vă mutați?
Nu vorbesc de convertire la Islam. Nu vorbesc nici de turism, de a munci pentru a anumită perioadă de timp într-o multinațională, de un stagiu de cercetare, de o vacanță de studiu pentru limba arabă, de a ”avea mulți prieteni musulmani” sau de a avea un partener musulman într-o țară ne-musulmană. Nu vorbesc nici de a trăi într-o societate musulmană care îți creeazi propriul ”glob”. Vorbesc de integrarea într-o țară a (unei) tradiții și a (unei) legi musulmane, având un loc de muncă normal. Vorbesc de a face, în mod invers, ceea ce spuneți că este posibil aici în Europa pentru migranții musulmani.
După cum vedeți, nu vorbesc acum nici de teroriști musulmani, nici de musulmani în ”Occident”. Nu spun nici măcar că nu trebuie să primim musulmani, pentru că ei în țările lor nu ne primesc pe noi (un slogan tipic partidelor de extremă dreaptă, pe care îl resping).
Vorbesc de voi, amici ne-musulmani și ne-islamofobi, de ceea ce gândiți și faceți cu adevărat.
În care din multele țări musulmane, atât de variate, ați vrea să trăiți, voi care sunteți agnostici, persoane de ”stânga”, creștini, femei, homosexuali, cupluri necăsătorite, persoane care apreciază un anumit tip de comportamente, de lecturi, de libertate politică, de îmbrăcăminte, de mâncare?
Cum se face că în ceea ce privește formarea și viața voastră alegeți, nu spun Italia, dar oricum Franța, Germania, Statele Unite (inima capitalismului-consumist), Marea Britanie (leagănul colonialismului), Scandinavia, Canada, Australia? Unii dintre voi au ales acele țări pentru a studia Orientul Mijlociu și Islamul. Nu e ciudat?
Ați făcut asta din motive climatice, sau de distanță, sau de limbă? Și totuși văd că sunțeți dispuși să vă transferați în Norvegia și în Texas, în Noua Zeelandă, și că vorbiți foarte bine araba. Și totuși sunt țări musulmane cu o clima minunată, opulente, și pașnice.
Sunteți critici cu privire la țara voastră, sau la ”Occident”? Și eu. Avem ceva în comun! Dar atunci ce țară musulmană (ca tradiție și/sau lege) printre multe altele ați alege ca exemplu pentru reformele care lipsesc în țara voastră de proveniență? Care principii coranice ați vrea să le propuneți drept îndreptar pentru neregulile sociale pe care le vedeți în jurul vostru?
După cum spune un vechi motto filosofic: cercetați-vă pe voi înșivă! Înțelegeți ce vreți, cine sunteți, și admiteți aceasta fără tabuuri! Spuneți-mi ce vă place și ce nu vă place! Clarificați ceea ce vreți.
V-ati oprit să reflectați pe ce principii și fundamente religioase și filosofice se bazează constituțiile acelor țări ”occidentale” atât de imperfecte și marcate de atâtea sentimente de vinovăție, dar pe care, în fond, nu le-ați schimba nicicum pentru o viață în una din multele, diversele, țări musulmane? Acele constituții care vă garantează să vă comportați precum vă place în pat, în casă, pe stradă, în Parlament?
Și atunci: dacă în acele țări musulmane există aspecte care vouă nu vă sunt atât de simpatice, compatibile, afine, ei bine, acele aspecte sunt cu totul indipendente de (una dintre multele) interpretări ale Coranului? Este doar o chestiune de putere și de întâmplare istorică faptul că acele societăți sunt așa cum sunt? Religia nu are nici o legătură?
Nu-mi spuneți că sunt evrei în Iran. Știu asta deja. Nu-mi vorbiți de conviețuirea istorică între confesiuni de-a lungul secolelor. Nu-mi spuneți că în Europa s-au ars pe rug vrăjitoare. Spuneți-mi ce gândiți și ce faceți voi, ASTĂZI. Cum v-ați ghidat viața până acum, și cum intenționați să o faceți în continuare.
