Aveti curaj, domnule Curaj?

de Mihai Maci     Contributors.ro
Marţi, 17 noiembrie 2015, 17:28 Actualitate | Opinii

Mihai Maci
Foto: Hotnews
Avem un guvern votat in Parlament şi o schiţă – generală, dar suficient de inteligibilă – a programului de guvernare. Se cuvine să le urăm succes unor oameni noi şi, cum se vede din declaraţiile lor, animaţi de bune intenţii. Guvernul acesta stă sub o grea responsabilitate: s-a născut mai puţin dintr-o conjuncţie politică şi mai mult din presiunea populară. Ca atare, are de răspuns nu atât oamenilor politici şi reprezentanţilor lor din înalta administraţie, cât oamenilor comuni, care şi-au pus – încă odată – speranţa într-o schimbare. Pentru ca aceasta să fie reală e nevoie de multe, nu toate posibile dintr-o dată. Însă un lucru i se poate cere acestui guvern: să numească în mod clar problemele pe care guvernele viitoare vor fi în situaţia de-a le rezolva. S-a spus că strada a rămas informă, că nu s-a putut coordona în a numi cereri precise şi a-şi alege negociatori eficienţi. Oricum vor fi fost lucrurile, nu aceasta e menirea ei. Cei care au atribuţia de a gândi, a conduce şi a supraveghea funcţionarea instituţiilor statului sunt cei care trebuie să răspundă de disfuncţionalităţile lui. Ceea ce a cerut strada a fost, în fapt, un lucru foarte simplu: acela de a cupla privilegiul puterii cu responsabilitatea exerciţiului ei. Nu e de aşteptat ca noul guvern să ne rezolve peste noapte toate problemele, nici să schimbe de azi pe mâine comportamente puternic înrădăcinăte, însă e de dorit să ne arate că schimbarea e posibilă şi, punând cu toţii umărul, putem face (şi) altceva decât s-a făcut până acum.

Dintre toatele componentele programului de guvernare, singura la mă pricep (oarecum) e cea relativă la educaţie şi despre ea aş dori să spun câteva cuvinte. Nu aş vrea ca aceste cuvinte să fie interpretate ca o critică, mai ales în condiţiile în care noul guvern şi noul ministru nu au avut încă şansa de a ne arăta ce pot. Nu ştiu multe despre actualul ministru al Educaţiei; am avut ocazia de a-l cunoaşte la universitatea căreia-i sunt angajat când, ca director al UEFISCDI, a venit să ne vorbească – cu grafice detaliate – despre “clusterele de cercetare (sau de inovaţie”). Termenul de “cluster” (“integrat”) apare şi în programul de guvernare, astfel că-mi închipui că această parte reprezintă contribuţia efectivă a domnului Curaj şi, de aceea, mă adresez dânsului. L-am întrebat atunci,la Oradea, dacă ne poate spune ceva despre un lucru simplu: previzibilitatea finanţarii cercetării. Dânsul a recunoscut onest că nu poate spune nimic despre acest lucru. Iar mie unuia restul poveştii, cea cu “clusterele”, mi s-a părut a fi fără măsură comună cu problemele noastre. Domnul Curaj trece drept un om cu experienţă – un “tehnocrat” în sensul bun al termenului – care (sperăm cu toţii) are o viziune asupra învăţământului şi a cercetării şi de la care aşteptăm câteva orientări într-un domeniu aflat, de multă vreme, într-o profundă degringoladă. Să-i dorim şi dânsului, la început de mandat: Mult Succes!

Şi acum câteva gânduri despre puţinul pe care îl ştim la ora aceasta din intenţiile “reformării” educaţiei: în speţă cele cinci alineate din programul de guvernare. Mai înainte de toate, pe mine unul mă miră completa absenţă a unui lucru elementar: depolitizarea completă a învăţământului, mai ales la nivelul conducerii sale. Sigur, se poate spune că, deja, lucrurile au fost rezolvate, că – mai mult sau mai puţin – posturile (în particular cele de conducere) se ocupă prin concursuri, etc. Nu chiar; cu toţii – mai ales profesorii de rând – ştim că situaţia e mai curând ambiguă (şi că sunt ambiguităţi mai rele decât răul efectiv). Inspectorii generali (în inspectorate), uneori şi unii inspectori, directorii de şcoli, ca să nu mai vorbim de funcţionarii superiori din Minister se numesc, dacă nu la ordinul, cel puţin cu binecuvântarea reprezentanţilor (centrali şi/sau teritoriali) ai puterii politice. (În universităţi lucrurile sunt mai complicate – şi conexiunile transpartinice mai complexe – dat fiind că aici feudalismul e mai dezvoltat decât cel din şcoli şi inspectorate.) La limită, şi aici s-ar putea obiecta că nu e un lucru neapărat rău (în definitiv, calitatea sau lipsa de calitate a unui om nu ţine de culoarea lui politică), cu atât mai mult cu cât inspectorul general sau directorii de şcoli trebuie să aibe o “colaborare excelentă “ cu reprezentanţii puterii în teritoriu, date fiind numeroasele nevoi şi puţinele resurse ale învăţământului românesc. Aşa că, dacă oamenii se cunosc şi se înţeleg (de la partid sau din altă parte) pot debirocratiza puţin – pe cont propriu – multe zone înţepenite şi pot face ceva util pentru şcoală. Da şi ba. Căci e aici şi un mare risc: acela ca puţinii bani care-i sunt alocaţi educaţiei (în mare pentru infrastructură sau programe de pregătire profesională) să se scurgă pe canale nevăzute către potentaţii locului şi interesele lor electorale şi economice. Pe lângă aceasta, amestecul politicului compromite orice formă de selecţie care se vrea a avea drept criteriu meritul deoarece, din păcate (cum prea adesea o constatăm) oamenii politici au tentaţia de-a umple, în timp record, orice nişă dsponibilă cu clienţi şi yesmani. Pe scurt, atâta timp cât nu avem un angajament clar în depolitizarea conducerii educaţiei, oamenii de jos vor înţelege un lucru simplu: că au de-a face cu “aceiaşi” (şi cu toate relaţiile” lor), dar mai bine blidaţi procedural (cu “concursuri” de “manageri” şi multă hârţogărie). Aveţi curaj, domnule Curaj, să le spuneţi “nu”, ferm, partidelor (de care depinde, între altele, şi bugetul Educaţiei) şi oamenilor lor?

Ajungem astfel la a doua problemă, cea din alineatul patru al paragrafului relativ la educaţie din programul de guvernare. E vorba de “reducerea birocraţiei şi a sarcinilor administrative inutile pentru personalul didactic în domeniul educaţional.” Iată un lucru bun; şi eu am vorbit, cu altă ocazie despre masa de hârtii inutile pe care suntem obligaţi în permanenţă a o completa – v. Domnule Ministru, la ce folosesc aceste hârtii? – de aşa manieră că mergem la lucru cu groază şi plecăm de-acolo cu ură şi cu sentimentul că ne torturăm unii pe alţii. Da, de lucrurile acestea trebuie scăpat. Dar cum? Am spus-o în textul la care fac referire: birocraţia acesta nu e o abstracţie, o idee generală (pe care acum o descoperim greşită), ci e ceva foarte concret: o mulţime de oameni care trăiesc din completatul, înregistratul, procesatul şi verificatul hârtiilor. Oameni din aceştia sunt în fiecare instituţie didactică, şi nu puţini, căci au proliferat încontinu în ultimii 25 de ani. Lumea a fost a lor, căci toate “reformele” avortate ale educaţiei au introdus alte “statistici”, alţi “indicatori”, alţi “cuantificatori”, alte “formulare”, alte “fişe” şi alte nenumărate “documente” şi “proceduri” (aveţi măcar o idee câte sunt?). Iar cei care s-au ocupat vreme de decenii de ele, până s-au “specializat” în alcătuirea şi “evaluarea” lor, mă tem că azi au o mare problemă: nu mai ştiu să facă altceva. Ce-o să faceţi cu ei? O să-i daţi afară? (Atenţie: şi ei vă pot da în judecată!) O să-i trimiteţi la cursuri de recalificare? Sau o să ajungeţi, destul de repede, să le explicaţi celorlaţi, profesorilor mărunţi, că trebuie să dea dovadă de “toleranţă” faţă de colegii lor pierduţi printre hârtii? Oamenii aceştia reprezintă o problemă enormă pentru orice tentativă de schimbare, deoarece ei sunt “sistemul nervos” al educaţiei româneşti. Acolo unde se află, în şcoli, în inspectorate, în universităţi, în comisiilie Ministerului şi în Minister, profesioniştii hârtiilor deţin controlul nodurilor de decizie, căci în mâna lor “se centralizează” totul. Aveţi curajul să vă dispensaţi de ei, domnule Curaj?

Şi de la ce porniţi debirocratizarea, dacă nu de la statisticile pe care vi le furnizează ei? Aveţi încerdere în ele? Ca unul care lucrează de 15 ani în învăţământ, am învăţat un lucru elementar: gradul de credibilitate al unei “raportări” a instituţiei la care lucrez e de aproximativ 30 – 40 %. Nu mai mult. Restul e “făcut din pix” pentru “comisia” căreia trebuie să-i fie înmânat materialul (şi ai cărei membrii sunt trataţi princiar când ajung aici, tocmai pentru a nu intra în amânunte pe care nimeni nu le vrea expuse). Dacă luaţi de bune statisticile ce vi se vor oferi, nu vă miraţi că debirocratizarea educaţiei va sfârşi într-o farsă regizată tocmai de către artizanii birocratizării ei. Căci cum vă închipuiţi că se va face ea? Cine va decide ce e “inutil” în sarcinile noastre administrative? Se va face câte o “comisie” la nivelul fiecărei şcoli sau departament universitar? Profesorii vor completa “formulare” care vor fi “centralizate” la inspectorate sau la rectorate şi apoi se va “elabora noua procedură” a debirocratizării? Şi cei care ieri ne trimiteau actele “inutile” vor fi tot cei care mâine ni le vor trimite pe cele “utile”? Iertaţi-mă, vă rog, dar acest gen de-a proceda e ca cel din filmul de animaţie cu Asterix şi Obelix: trecem de la formularul verde la formularul albastru! Tare mă tem că noua “debirocratizare” va sfârşi în şi mai multă birocraţie. Şi, permiteţi-mi, vă rog, să vă ofer o anticipaţie de Oradea a generoasei dumneavoastră intenţii: vom fi adunaţi într-o şedinţă, “ni se vor aduce la cunoştinţă noile măsuri” prognozate de Minister şi ni se vor da spre completare “formularele” aferente. Apoi ni se va spune – ceea ce e cât se poate de adevărat – că nu ştim cât va dura ministeriatul duumneavoastră, nu ştim nici dacă succesorul dumneavoastră va continua campania de debirocratizare (ori chiar dacă dumneavoastra înşivă nu vă veţi răzgândi), că, până una alta (eventual până la adoptarea unei noi legi – căci la noi totul se face doar pe lege), nimeni nu poate spune ce şi cum va fi şi poate mâine ni se vor cere (“până la ora 12”) “toate hârtiile”, aşa că cel mai bine – “ca să fim siguri” – e să le facem şi pe cele dinainte şi pe cele noi. Şi atunci, orice se va-ntâmpla, noi le putem scoate pe cele bune. Credeţi că va spune cineva nu? Înseamnă că nu vă cunoaşteţi colegii! Nu există, nicăieri în “câmpul muncii”, o altă categorie mai speriată şi mai timorată decât profesorii. Toţi ceilalţi – medici, ingineri, avocaţi, muncitori manuali sau lucrători comerciali – au unde se duce (şi în ţară şi în străinătate); profesorii nu. Sunt total dependenţi de instituţia care i-a angajat şi, implicit, de logica hârtiilor şi de cei care le mânuiesc. Da, profesorii nu-şi vor da niciodată adevărata măsură în acest sufocant cadru birocratic şi da, acesta e mediul perfect de proliferare a corupţiei şi a imposturii. Oamenii (“de carton” ai) hârtiilor sunt adevăraţii stăpâni ai învăţământului românesc; ei hotărăsc ce se face şi ce nu se face, cum se face şi cine face şi totul pe bază de “statistici” şi “proceduri”. De ce? Dintr-un motiv simplu: pentru că puterea învăţământului nu e în educaţie, ci în administraţie şi asta pentru că funcţia adminstrativă e mai bine cotată şi mai bine plătită decât activitatea didactică. În discursurile oficiale se insistă pe “calitatea de dascăl” şi pe “cercetare” (acestea toate fiind, până acum, mai curând o ideologie menită a ascunde adevărata realitate, cunoscută de toţi), dar şi copiii ştiu unde e puterea: acolo unde sunt banii şi influenţa – în speţă în administraţia educaţiei; în birocraţie. La oamenii concreţi care, în fiecare instituţie, o întrupează. Aveţi curajul, domnule Curaj, să vă luptaţi cu ei? Sunt şi puternici, şi vicleni – căci sunt reyulatul unei selecţii acerbe.

Al treilea punct al secţiunii dedicate educaţiei din programul de guvernare face referire la “redefinirea statutului cadrului didactic în societate prin salarizare, carieră, criterii de evaluare a performanţei, autonomie educaţională şi integritate.” Poate s-ar cuveni să începem cu ultima, “integritatea”, care – aici – pare a fi mai curând un eufemism pentru o problemă binecunoscută, la care media (inclusiv cea socială) a reacţionat: impostura academică. Mărturisesc că eu unul m-aş fi aştepta să găsesc în programul de intenţii al noului guvern o menţiune cu privire la condamnarea clară, fără echivoc şi cu consecinţe legale a plagiatului ca furt intelectual, a încărcării CV-ului cu date dubioase ca fals în acte publice precum şi a sancţionării administrative şi legale a celor care acordă titluri academice unor persoane care se doveşte că au plagiat (conducătorii de licenţă, masterat şi doctorat fiind plătiţi să verifice onestitatea ştiinţifică a lucrărilor pe care le coordonează), a instanţelor care acreditează instituţii ce acordă titluri pe bază de plagiat precum şi a reprezentanţilor instituţiilor de învăţământ ce sunt dovediţi a fi încheiat contracte oneroase pe buni publici. Toate aceste lucruri au reprezentat probleme serioase pe care mass-media le-a expus copios şi care – nerezolvate fiind – discreditează imaginea şi prestigiul şcolii româneşti. Mulţi dintre noi se află în instituţii de învăţământ în care oameni dovediţi – de justiţie şi/sau de comisiile Ministerului – ca fiind autorii unor acte descalificante ocupă funcţii de conducere (ba chiar, e cazul universităţii mele, se pregătesc să promoveze). Atâta timp cât aceste lucruri nu vor fi specificate ca fiind infracţiuni cu sancţiune precisă – şi nonnegociabilă – onestitatea şi probitatea învăţământului românesc vor fi puse la îndoială (şi în ţară şi în străinătate) şi tinerii nu vor avea nici o motivaţie pentru munca cinstită. Aveţi curaj, domnule Curaj să condamnaţi public aceste fapte şi persoanele care le-au comis? Oricine ar fi ele.

Cât despre “redefinirea statutului cadrului didactic în societate” ce putem să spunem? În alte vremuri, venitul onorabil al unui profesor avea ca scop faptul de a-i crea acestuia disponibilitatea de-a se dedica menirii lui. Un profesor interbelic era un om care îşi permitea – şi material, şi ca timp – să se ţină la curent cu informaţia de bază a domeniului lui. Astfel, era un om bine pregătit, cu o autoritate epistemică – adică pe cunoaştere – recunoscută şi apreciată ca atare de societate. În ziua de azi profesorul mediu e un salahor (plătit cu 4 lei ora – atât e “plata cu ora” la universitatea la care lucrez eu – sau cu 3 lei lucrarea corectată – la Bacalaureat), care-şi împarte timpul între acoperirea unei programe stufoase şi abnorme şi executarea a ceea ce dumneavoastră înşivă numiţi “sarcini administrative inutile”, terorizat de directori şi de “comisii”, plătit la limita subzistenţei, fără posibilitatea de a-şi cumpăra cărţi (măcar de pe piaţa internă) şi ridiculizat deopotrivă de elevi şi de părinţii lor (care alcătuiesc, şi ei, societatea). În plus e ţinut a da note pe favoruri, examene pe bani sau bunuri, diplome pe nimic şi a se înclina umil în faţa oricui îi promite o mărire de salariu, un “proiect” sau o bursă. El n-are nici o autoritate; nici la clasă – unde elevii îi râd în faţă (pentru că ei sesizează – înaintea profesorilor – absurdul programelor) – nici în societate, unde vocea lui e ca inexistentă. Sigur, deasupra se află înalţii funcţionari administrativi ai educaţiei (cei despre care am vorbit mai sus), care sunt asimilaţi – prin putere, bogăţie şi influenţă – unei a doua trepte de “boierie” după oamenii politici, dar care, tocmai de aceea, se împărtăşesc din discreditul acestora din urmă. Astfel că “statutul cadrului didactic în societate” e cu adevărat trist. Are cineva vreo idee clară despre cum ar putea fi el schimbat într-un timp rezonabil? Mă îndoiesc că prin “programe de formare, cercetare şi inovare universitară”. Acestea există şi seamănă cu fostele “reciclări” de pe vremuri: un soi de “cursuri scurte” în care sunt aduşi cu arcanul (şi contra cost, sau “pe proiecte”!) tot soiul de oameni – uneori după ziua de lucru – cărora li se vorbeşte aulic în papagaliceasca “noilor pedagogii” şi care după aceasta sunt trimişi înapoi la problemele lor care, în fapt, nu interesează pe nimeni. Aveţi curaj, domnule Curaj, să evaluaţi onest toate aceste maşinării de tocat timp, bani şi resurse care i-au îmbogăţit pe unii fără a schimba nimic în condiţia celor mulţi?



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro












[P] JYSK Romania plateste 15 lei / zi pentru tichetele de masa ale angajatilor sai

JYSK Romania, parte a grupului scandinav JYSK Nordic, unul dintre cei mai mari retaileri de mobilier si decoratiuni interioare din Europa, a majorat, incepand cu data de 1 decembrie 2016, valoarea tichetelor de masa acordate angajatilor sai. Astfel, valoarea nominala a unui tichet de masa a ajuns la 15 lei, suma maxima prevazuta de lege.
2848 vizualizari
  • +1 (1 vot)    
    Măcar (Marţi, 17 noiembrie 2015, 18:26)

    Ochii_pe_voi [utilizator]

    Măcar dacă ar fi retrase toate titlurile de doctor obținute prin fraudă, ca să credibilizăm statului cadrului didactic, și tot ar face ceva acest ministru temporar. Este timp !!
  • +1 (1 vot)    
    Curaj (Marţi, 17 noiembrie 2015, 18:34)

    Dicu [utilizator]

    D-ul ministru are o misiune grea si nu cred ca va putea face prea mult. De la plagiatul lui Ponta s-a modificat asa numita comisie CNADTCU unii oameni de valoare
    fiind inlocuiti cu asa numitii Yes man, unele criterii de promovare au fost inlocuite cu altele care sa poata fi accesibile clientelei. De exemplu la partea de matematica a fost adus d-ul Breaz de la Alba. Se poate el compara cu Acad. Viorel Barbu?

    Proiectele de cercetare sttintifica s-au facut probabil cu referenti in mare parte autohtoni si consecinta a fost vicierea competitiilor. Desigur vina pricipala a fost subfinatarea cercetarii cum de altfel a recunoscut si D-ul ministru.
  • +1 (1 vot)    
    multe (Marţi, 17 noiembrie 2015, 20:25)

    vitan.sandu [utilizator]

    1. Despre "birocratie". Prin anii 1995-1997 o institutie derula un proiect cu banii de la Banca mondiala. Era vorba despre 500 de dolari. Am avut ocazia sa fiu responsabil financiar in acel proiect (neremunerat pentru munca mea). Un expert olandez superviza derularea proiectului. La un moment dat, si pentru ca nu eram platit, m-am plans de hartogaria pe care trebuie sa o faca membrii echipei de implementare si pe care eu sa o verific. Raspunsul: daca folosesti bani publici, pentru fiecare cent solicitat trebuie sa ai fundamentarea necesitatii, si pentru fiecare cent platit trebuie sa ai justificare. Fundamentarea si justificarea se fac cu hartii.
    In anul 2007 am auditat (de data asta contra anorariu) un proiect al unei structuri de educatie care moderniza, de data asta cu bani europeni, mai multe imobile destinate educatiei. La finalul auditului imi ramasesera 94 de eurocenti cu care nu se inchidea proiectul. Era o diferenta de curs nesesizata la timp de beneficiar. Am facut raportul de audit ca si cum nu ar fi nici o diferenta, considerand ca suma este nesemnificativa fata de nivelul proiectului (aproape 500 de euro). Am fost sesizat de supervizorii angajati de UE ca exista o problema cu proiectul.
    Procedurile tin si ele de birocratie. Dar peste tot in lume se impune a face ceva dupa o procedura, sau o metodologie. In lipsa acestora fiecare face dupa capul lui. Si astfel pot iesi cazuri precum la Colectiv.
    2. Despre plata profesorilor. Inpamplator am asistat la o discutie telefonoca dintre o secretara a unei Scoli doctorale si cineva de la personalul institutiei. Ii spunea cu amaraciune ca dl profesor X conducator de doctorat s-a plan s de plata aferenta lunii octombrie 2015, de doar 40 de lei net. Am dedus ca cineva de la personal ii spunea ca atat i se cuvine dlui profesor X pentru ca nu are decat trei doctoranzi! 40 de lei lunar pentru trei doctoranzi!!!


Abonare la comentarii cu RSS

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri