Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Pentru ce sa ne cerem iertare?

de Petre Guran     Contributors.ro
Miercuri, 11 noiembrie 2015, 9:04 Actualitate | Opinii

Petre Guran
Foto: Arhiva personala

Cu cât se adună informații despre victimele din clubul Colectiv, cu atât răsar noi înțelesuri din această catastrofă. Nu numai că nu avem de-a face cu suflete moarte din cauza Haloweenului sau a rockului – cum s-a spus în multe opinii pripit lansate în spațiul public  – , ci dimpotrivă chiar cu eroi ca din poveste – cum nu credeam să mai existe – și mă refer la cei care s-au întors de mai multe ori în club ca să-și salveze prietenii până ce ei înșiși nu au mai putut ieși, apoi la acei soți care au preferat să moară împreună, îmbrățișându-se, decât să se salveze unul fără celălalt, la acele figuri de oameni simpli, singuri și devotați aproapelui, cum era femeia de serviciu – mamă a cinci copiii – sau acel cvasi-nebun întru Hristos, al cărui trup ars a fost târziu identificat, Costel (Stashi), și la tinerii olimpici și talentați care venisera acolo pentru a asculta un concert al prietenilor lor. Nu este vorba de sorta tristă a unui grup de oameni îndepărtați de Dumnezeu, ci mult mai mult a ieșit la lumină incapacitatea de a empatiza cu suferința și căutarea acestor tineri a unei categorii clericale care s-a îndepărtat și s-a izolat de oameni.

Neîmbisericirea tinerilor din clubul Colectiv – deși nu știu dacă e cu adevărat cazul – ține mai mult de o neadecvare a conducătorilor Bisericii Ortodoxe Române la imperativele misiunii în vremea aceasta din urmă. Tinerii din colectiv și-au făcut din fire lege și încă una de-a dreptul evanghelică: «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi.» (Ioan 15, 13). Perplexitatea în fața unui zid de indiferență spirituală – acel „știe Biserica mai bine ce are de făcut” – a născut un val de revoltă. Revoltă aproape inocentă în ingenuitatea ei. De frica unor tineri care strigă s-a înființat o contramanifestație clericală pentru „pace și unitate”, terminlogie coborâtă direct din epoca de aur. Ce instincte atavice a trezit frica!

Este indecent să strigăm că ne doare campania anticlericală a acestor zile, cât timp nu ne-a durut sau nu am spus că ne doare faptul că episcopatul BOR manifestă inadecvare la prezent și indiferență față de sau conivență cu marile derapaje etice ale politicului. Ce a spus Biserica Ortodoxă Română în decembrie 1989? Ce a spus pe 13-15 iunei 1990? Ce a spus când statul post-comunist a tergiversat restituirea proprietăților? Ce a spus când greco-catolicii au cerut dreptate? Cum s-a raportat BOR la regimul cleptocratic în ultimii 25 de ani? Ce a spus BOR despre condamnarea comunismului în 2006? Ce a spus BOR despre fenomenul colaboraționismului clerului ortodox cu structurile represive ale regimului comunist? Ce a spus BOR despre sfinții închisorilor? Prin toate aceste tăceri BOR  – instituția, nu corpul mistic –  a cauționat corupția politică timp de 25 de ani, însemnând coresponsabilitate la falimentul moral al unei societăți întregi.

Lipsa sau în orice caz modestia cantitativă și calitativă a grădinițelor, școlilor, gimnaziilor, liceelor și universităților ortodoxe, a spațiilor pentru activități extrașcolare pentru copii și tineri, a spațiilor de meditație și acompaniere a adulților pierduți în tăvălugul tranziției, a unor spații care să nu fie exclusiv liturgice și păzite de niște cerberi ai bigotismului arată că nu există încă o suficientă conștientizare a provocărilor misionare, sociale și etice ale epocii secularizării și globalizării? Operele filantropice rămân și ele undeva mult în urma nevoilor reale. In schimb este un fapt că majoritatea resurselor financiare adunate de BOR  în ultimii 25 de ani s-au cheltuit pentru lăcașe de cult supradimensionate și inestetice în majoritatea cazurilor, destinate unor forme de cult în care accentul cade pe spectacol și nu pe comuniunea euharistică. Sloganul „vrem spitale, nu catedrale” poate fi interpretat ca un strigăt de ajutor, ca o cerere de purtare de grijă, ca o nevoie de îndrumare și vindecare spirituală într-o societate bolnavă. Catedralele nu răspund acestor nevoi.

Pentru toate aceste neajunsuri, la care își au partea toți cei care formează trupul mistic al Bisericii, trebuie cerut iertare, pentru toate acestea se îndreaptă furia disperată a oamenilor către Dealul Patriarhiei. În mod evident există mulți laici și preoți care simt că trebuie să cerem iertare pentru toate acestea. Dar poate că nu e destul s-o gândim în sinea noastră. Poate că avem cu toții obligația mărturisirii și a parrhesiei, a libertății de a spune adevărul.

Limbajul marțial al apologeților BOR, („să ne înarmăm”, „să fim soldați”) nu denotă decât rătăcirea profundă a unui creștinism, care a părăsit Evanghelia și a adoptat patima identitar tribală. Biserica-națiune, care se exprimă cultic prin catedrala Mântuirii Neamului, a luat locul Bisericii lui Hristos, „sfântă, apostolească și sobornicească”.

Fără un gest de metanoia public, masiv, autentic, cu durere și cu inimă înfrântă, nu cred că poate fi oprit valul de antipatie, care s-a stârnit acum. În acest sens nici măcar gândul renunțării la construirea catedralei Mântuirii Neamului nu este prea mult pentru a reveni într-o relație de parteneriat autentic și real, de prietenie și împreună-viețuire cu națiunea română.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro













2680 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică