Azi mi-am adus aminte de marele intelectual, prietenul drag, traducatorul exceptional, eseistul cu infinit har, moralistul camusian care a fost Petru Creţia (1927-1997). Ascultati-l vorbind despre semnificatia Pietii Universitatii si despre imperativul decomunizarii. Am avut ghinionul sa citesc recent sub semnatura unui personaj al carui nume prefer sa nu mi-l amintesc, ca daca Noica ar fi apucat anul 1990, l-ar fi sustinut pe Ion Iliescu. Rar mi-a fost sa citesc o asemenea ineptie. Itinerariul marelui eminescolog si filolog clasic Petru Cretia spune totul despre optiunile acelui cerc de intelectuali care, da, au supravietuit prin cultura. Cartea sa “Norii”, aparuta in 1979, in plina glaciatiune neo-stalinista, este una dintre cele mai frumoase, ca scriitura, din intreaga literatura romaneasca.
https://tismaneanu.wordpress.com/2009/06/13/raportul-final-si-mineriada-din-13-15-iunie/
Ne-am revazut in februarie 1990, dupa anii de despartire care au urmat ramanerii mele in Occident. Am vorbit indelung despre regruparea nomenclaturii de partid si de securitate sub flamura fesenista. Petru a fost printre primii care au diagnosticat patologiile tranzitiei romanesti. Era nu dor un spirit de un rar rafinament, ci si un militant civic. Nu concepea ca, atunci cand Cetatea este asediata de neo-barbari, sa ramana tacut. A vorbit in Piata Universitatii, a denuntat apoi, fara urma de teama, infamia mineriadei. Asemeni lui Gabriel Liiceanu, Petru lucrase candva la Institutul de Filosofie al Academiei RSR, intalnise acolo fauna toxica a activistilor ideologici gen N. Gogoneata si Radu Pantazi. Ei il urau, el ii dispretuia. A fost prieten apropiat cu Imre Toth. A fost un veritabil umanist. Nu voi uita niciodata conversatiile Petru despre Koestler, Camus, Virginia Woolf, Soljenitin.
