Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Cum au ajuns avioanele sovietice MIG-23 in Romania si cum voia Ceausescu sa fabrice tancuri pentru pietele externe

de Petre Opris     Contributors.ro
Luni, 12 octombrie 2015, 10:06 Actualitate | Opinii

Petre Opris
Foto: Arhiva personala

Observatorii NATO au remarcat pentru prima dată apariţia unor avioane de vânătoare-interceptare MiG-23 (M/MF), de serie, în cursul anului 1973, când forţele aeriene sovietice aflate în Republica Democrată Germană le-au primit în înzestrare. În Occident se estima că producţia de MiG-uri 23 M/MF era de patru aparate pe săptămână, la sfârşitul anului 1974, iar rata de producţie era dublă după doi ani, atingându-se nivelul de aproximativ 400 de avioane fabricate anual.

Livrările de aparate MiG-23 MF în statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (cu excepţia URSS) au început în anul 1978, mai întâi în Bulgaria (în total, 40 de avioane pentru un regiment), apoi în Republica Democrată Germană (45 de exemplare la Peenemünde, fiecare având un preţ de 3,6 milioane de dolari) şi Cehoslovacia (15 avioane pe aeroporturile de la Bechyně, Plzeň şi Žatec, pentru fiecare exemplar fiind achitată suma de 6,6 milioane de dolari). În anul următor au fost trimise MiG-uri 23 MF în Polonia şi România, iar autorităţile de la Budapesta au dezvăluit existenţa modelului respectiv în înzestrarea propriei armate la parada militară din 4 aprilie 1980, desfăşurată cu prilejul sărbătoririi zilei naţionale a R.P. Ungare.

Primele două avioane MiG-23 UB (cu dublă comandă, produse la Irkutsk) au sosit în România la 23 ianuarie 1979. Piloţii sovietici au aterizat la Bacău pentru a realimenta cu combustibil, apoi au ajuns pe aeroportul de la Mihail Kogălniceanu (jud. Constanţa), unde au predat avioanele conducerii Regimentului 57 Aviaţie Vânătoare Interceptare. Anterior, 48 de piloţi şi tehnicieni din acea unitate şi din Regimentul 93 Av.V.I. au participat în Uniunea Sovietică la un curs de cunoaştere a MiG-urilor 23 MF şi UB (3 august – 21 septembrie 1978). După cinci luni, în România a început primul curs de cunoaştere şi exploatare la sol şi în zbor a acelui tip de avion (1 martie – 1 mai 1979).

Câteva luni mai târziu, 14 avioane MiG-23 MF au sosit în România pentru a înlocui cele 14 MiG-21 M ale escadrilei 1 din Regimentul 57 Av.V.I. (19 mai 1979).

La rândul său, Regimentul 93 Aviaţie Vânătoare Interceptare (U.M. 01876), aflat pe aerodromul de la Giarmata (jud. Timiş), a primit două MiG-23 UB, pilotate de colonelul Dumitru Tache şi căpitanul Mihai Costache (17 iulie 1979) şi 12 MiG-23 MF (în patru etape: în toamna şi iarna anului 1979, precum şi în primăvara anului 1980). Toate aparatele au avut iniţial culoarea gri, stabilită de către sovietici pentru avioanele care executau misiuni de superioritate aeriană.

În perioada de garanţie a avioanelor respective, uzina furnizoare a oferit un grup de 9-11 specialişti sovietici, care au fost cazaţi în România împreună cu familiile lor, în locul celor care au asigurat asistenţa tehnică pentru avioanele MiG-21 – achiziţionate tot din URSS şi care au fost retraşi la sfârşitul anului 1977, ca urmare a ieşirii aparatelor MiG-21 din perioada de garanţie. Nicolae Ceauşescu a aprobat în noiembrie 1977 ca membrii noului grup sovietic să participe la rezolvarea defecţiunilor care ar fi apărut la MiG-urile 23 şi la „executarea unor lucrări de modernizare a acestora, pe baza documentaţiei elaborate de constructor”.

Dotarea forţelor aeriene române cu avioane supersonice MiG-23 a constituit o transpunere în practică a ideii mareşalului sovietic Ivan Iakubovski privind utilitatea „de a avea în fiecare armată aliată anumite unităţi (subunităţi) înzestrate cu cele mai moderne tipuri de armament şi tehnică militară, pentru pregătirea din timp a cadrelor pentru noua tehnică, dobândirea experienţei în însuşirea, întrebuinţarea în luptă şi exploatarea acesteia (subl.n.)”.

Potrivit aceleiaşi idei a comandantului-şef al Forţelor Armate Unite, unul dintre batalioanele Regimentului 1 Tancuri „Vlad Ţepeş” (aflat la Târgovişte) a primit în anul 1978, în dotare, 31 de tancuri T-72, comandate în URSS. Aceasta a fost unica subunitate din România care a avut în înzestrare un asemenea model de tanc, până la încetarea existenţei Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (1 iulie 1991).

La începutul anilor ’80 a existat o tentativă de cumpărare din România a unu-două tancuri sovietice T-72 de către doi reprezentanţi ai companiei „Interarms”, înregistrată cu sediul social la Londra. Aceştia au deschis discuţiile cu partea română şi au afirmat că intenţionează să achiziţioneze armament, muniţii şi echipamente militare din România în valoare de 22 de milioane de dolari, pentru un stat din regiunea Golfului Persic. Totodată, a fost exprimat interesul pentru tancuri T-72. Acestea erau adevărata miză a contractului propus de „Interarms”, blindatele urmând să ajungă în S.U.A.

Autorităţile de la Bucureşti au înţeles problemele care puteau să apară în cazul în care se accepta livrarea de tancuri T-72 statului-lider al NATO, în condiţiile în care URSS nu permitea o reexportare a blindatelor primite de armata română în anul 1978, pentru a nu fi dezvăluite secretele acestora unor ţări inamice. În cele din urmă, cei doi reprezentanţi ai firmei „Interarms” nu au deschis acreditivul la banca din Elveţia pe care au indicat-o pentru a derula contractul privind cumpărarea de armament, muniţii şi echipamente militare care se puteau expedia fără restricţii din România şi, astfel, întreaga afacere nu a mai avut loc.

Deoarece importurile militare erau scumpe, Nicolae Ceauşescu a încercat să obţină licenţe de fabricaţie şi, apoi, să vândă pe diferite pieţe produsele realizate în uzinele româneşti. De exemplu, în 1980 şi 1981, preşedintele României a aprobat încheierea unor contracte în valoare de peste un miliard de dolari, pentru a exporta cantităţi foarte mari de muniţii de artilerie şi infanterie, aruncătoare de grenade antitanc şi mitraliere antiaeriene, în perioada 1981-1985. Iniţial, Nicolae Ceauşescu a discutat cu generalul-maior Mahmmud Al Mehdi Usama, locţiitor al şefului Marelui Stat Major şi director al Departamentului de Aprovizionare al armatei irakiene (Predeal, 9 ianuarie 1981). Apoi, preşedintele României a avut o întâlnire cu Ghazi Mahmoud Al Omar, şeful Marelui Stat Major al Armatei Populare irakiene (Bucureşti, 23 iulie 1981). Precizăm că România a primit până la 29 septembrie 1981 un avans de 392,5 milioane de dolari din partea unui stat (în opinia noastră, Irak) pentru livrarea de produse militare.

Pentru valori mici ale echipamentului militar, autorităţile române nu au soliciat sume de bani. De exemplu, în 1979 s-au trimis în Liban 500 de complete de uniformă militară (compuse din bluză, pantaloni, șapcă, maiou, chiloți, două perechi ciorapi, centură şi curea de pantaloni) și 500 de perechi de bocanci cu talpă de cauciuc – la solicitarea conducerii Partidului Socialist Progresist din acea ţară. Doi ani mai târziu, Assem Kansou (secretar general al Partidului Baas Arab Socialist din Liban) a solicitat la rândul său un ajutor militar nerambursabil. Drept urmare, la 17 martie 1981, autorităţile române au propus trimiterea în Liban, în a doua parte a anului 1981, a 500 de complete de uniformă militară şi 500 de perechi de bocanci. Achitarea echipamentului şi transportului s-a efectuat din Fondul de Solidaritate Internaţională al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste din România. Precizăm că Assem Kansou a efectuat cel puţin două vizite în România şi s-a întâlnit cu Nicolae Ceauşescu în staţiunea Neptun (20 iulie 1977) şi la Bucureşti (8 iunie 1979).

Un alt stat care şi-a manifestat interesul pentru tehnica militară românească a fost R.P.D. Coreeană. Este de remarcat faptul că autorităţile nord-coreene au urmărit, încă de la începutul anilor ’70, să stabilească o relaţie apropiată de colaborare cu cele de la Bucureşti, în scopul primirii din România a unor piese de schimb pentru avioanele de luptă sovietice MiG-17, MiG-17 şi MiG-19, aflate în înzestrarea armatelor ambelor state. Totodată, generalul O Gin U a dorit ca partea română să livreze atât echipamente de radiolocaţie, cât şi tehnică de luptă pentru unităţile de elicoptere şi de vânători de munte nord-coreene, fără a fi respectate clauzele de confidenţialitate existente în contractele pe care autorităţile de la Bucureşti le-au avut încheiate cu reprezentanţii altor state (privind nedivulgarea secretelor de fabricaţie unei terţe părţi).

La începutul anilor ’80, Nicolae Ceauşescu a încercat să profite de dificultăţile pe care liderii politici şi militari de la Moscova le aveau în Polonia şi Afganistan, pentru a promova ideea fabricării de tancuri în România, atât pentru echiparea unităţilor române, cât şi pentru armatele altor state, concomitent cu implicarea unor uzine din România în procesul de fabricare şi reparare a avionului de vânătoare MiG-23 – care intrase recent în dotarea regimentelor de aviaţie de la Mihail Kogălniceanu şi Giarmata. De exemplu, în cursul întâlnirii de la Bucureşti din 23 ianuarie 1981 cu mareşalul Viktor Kulikov, liderul român s-a referit la tancul TR-580 (T-55, modificat de inginerii români), pe care îl considera compatibil cu modelul sovietic T-72 şi putea fi produs de scară largă pentru toate armatele statelor membre ale O.T.V.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro













3341 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică