Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Ce a ramas din Europa?

de Mihai Maci     Contributors.ro
Joi, 8 octombrie 2015, 15:16 Actualitate | Opinii

Mihai Maci
Foto: Hotnews

S-ar putea ca “Europa” să aparţină acelor termeni al căror conţinut se pierde pe măsură ce le creşte extensia. A fost un timp în care “Europa” numea ceva foarte concret, deşi impalpabil: centrul lumii. Mulţi consideră că timpul acestei identificări aparţine istoriei lungi, aceleia dintre Benedict de Nursia şi Revoluţia Franceză, în care Europa se adună sub principiul unificator al credinţei creştine. Într-adevăr, în acest interval – mai lung de un mileniu – populaţiile continentului se amestecă şi se despart după logici neştiute, însă dobândesc, graţie creştinismului, un numitor comun. Şi totuşi, Europa creştină e doar o lume între lumile timpului. Abia odată cu Modernitatea – acest derivat al creştinismului – Europa devine cu adevărat centrul lumii şi pivotul istoriei.  În acest răstimp de trei veacuri Europa se identifică cu cultura, cu civilizaţia şi cu progresul. Orice am spune astăzi, oricât le-am critica (dinspre dreapta: ca o îndepărtare de spiritul tradiţiei medievale sau dinspre stânga: ca un “joc secund” menit a camufla dominaţia lumii), ele sunt cele care dau consistenţă termenului de “Europa”. Europa nu e – şi nu a fost vreodată – o realitate geografică, cu atât mai puţin una politică (fiecare epocă istorică avându-şi extensiile şi clivajele ei bine marcate) – însă, indiferent că şi-a pus sau nu problema marginilor, ea s-a recunoscut mereu pe sine ca un centru. Aici s-a născut, la capătul războaielor religioase, principiul înţelegerii raţionale dintre state, tot aici a părut ştiinţa ca afirmare a raţiunii suverane, aici îşi au obârşia drepturile cetăţăneşti şi cele individuale, aici a fost a fost afirmată universala egalitate a oamenilor, de aici a pornit o prosperitate care a difuzat în societate, aici s-au creat tehnologiile care au modelat lumea pe care o vedem azi si tot aici oamenii au învăţat libertatea de a trăi aşa cum cred de cuviinţă, dincolo de ceea ce le cere biserica, statul sau întreprinderea. Aceasta e Europa reală şi, dincolo de consistenţa ei efectivă, cei care n-au ajuns în ea (sau n-au rămas, odată ajunşi) au regăsit-o în artă, în literatură, în filosofie şi în ştiinţe. Mai înainte de orice, prin acestea s-a universalizat Europa şi graţie lor i-a primit pe toţi ce-o iubeau, indiferent de depărtarea lor, într-o république des lettres (et des lettrés) care a durat de la Renaştere până la finele interbelicului. Aceasta e Europa la care visează şi optimiştii “construcţiei europene” şi nostalgicii “ideii de Europa”; aceasta e Europa pe care o afirmă şi pasionaţii şi contestatarii “proiectului european”. Aceasta e Europa memoriei noastre culturale şi afective.

Apoi, în mod manifest, mai e o Europa – cea al cărui adevărat nume e “prosperitatea”. La finele celui de-al Doilea Război Mondial, americanii au lecturat istoria bătrânului continent – pe care veneau s-al salveze a doua oară de proprii lui demoni – în stilul lor simplist, dar eficient: vreme de un veac ţările Europei s-au războit mereu pentru a deţine cheia prosperităţii – resursele. Ei bine, cu puţin ajutor american şi cu o colaborare eficientă între ele, profitând de toate mutaţiile (la scară socială şi tehnologică) pe care le antrenase războiul, aceste ţări puteau obţine prosperitatea şi, astfel, ar dispare motivul războiului dintre ele. Planul Marshall, apoi Acordurile de la Roma, prima Comunitate Europeană şi antanta franco-germană au fost, în fapt, treptele realizării acestei păci bazate pe prosperitate gândite şi încurajate de americani (din raţiuni evidente, pe durata Războiului Rece) între ţările Occidentului. Nu mitul culturii europene a fost cel exploatat (şi exportat) între 1950 şi 1990, ci cel al bunăstării, al societăţii libere şi al spectacolului modernităţii la apogeu. Europa instituţională a fost mai curând discretă în acest timp. Oameni precum Jean Monnet, Robert Schumman, Alexandre Kojève sau Otto de Habsburg erau pe cât de eficienţi, pe atât de discreţi. E greu să ni-i închipuim, făcând ceea ce au făcut, în platouri de televiziune şi zâmbind mereu camerelor de luat vederi. Ne place s-au nu, Europa instituţională nu a fost opera popoarelor Europei, ci cea a câtorva minţi vizionare şi bine ancorate în realitate. Europa Bruxelles-ului a ieşit la scenă deschisă târziu, în epoca ruinei (şi apoi a căderii comunismului), profitând de o conjuncţie de factori care – cel mai probabil – nu se vor mai repeta.

Prăbuşirea comunismului – atât în glacisul estic, cât şi în patria lui – nu a fost opera Europei, ci rezultatul propriilor lui “contradicţii” Toate regimurile estice au promis modernizarea unor ţări înapoiate şi toate au înţeles – pe urma modelului moscovit – această modernizare sub specia concentrării resurselor (umane şi materiale), a planificării raţionale şi a “mobilizării patriotice” în stil militar. Or, după efortul Războiului şi după represiunea brutală a anilor stalinismului, începând cu jumătătea anilor ’60, populaţia Estului a respins fără echivoc modelul cazon al “marelui război patriotic” pentru construcţia socialismului, cerând, tot mai insistent, aceleaşi drepturi la prosperitate de care beneficiau cetăţenii Vestului. După epuizarea “marilor” (şi hazardatelor) iniţiative ale lui Hruşciov de la finele anilor ’60 şi începutul anilor ’70, “socialismul real” nu a mai avut nimic de oferit captivilor “lagărului comunist”. Tensiunea dintre aspiraţiile – normale în fond – către “societatea de consum” ale unei populaţii căreia urbanizarea îi promitea mereu mai mult şi încremenirea în lipsa de soluţii în ceea ce priveşte “laicizarea” unei economii concepute pe model militar a conducerii “de partid şi de stat” e cea care a subminat interior comunismul. Acesta din urmă a fost pur şi simplu incapabil sa-şi ţină promisiunea modernizării rapide şi totale. A reuşit, intr-o anumită măsură, industrializarea (al cărei prim şi cel mai statornic efect a fost crearea proletariatului urban), însă eşuat în a transforma această lume de migranţi economici ai rurarului în orăşeni prosperi. Tocmai din partea lor a venit cea mai radicală critică a “socialismului real” şi tot ei au fost cei care – în 1980 în Polonia şi în 1989 în toate ţările “lagărului” – s-au ridicat împotriva unui regim sclerozat care, în chip manifest, nu putea oferi nimic mai mult decât “stabilitatea” unei penurii permanente. Prima generaţie urbanizată a Estului, cea născută după război, cea care a copilărit în anii de gheaţă ai stalinismului şi s-a format în timpul deschiderii de la finele deceniului şapte a fost şi cea care pe parcursul anilor ’80 a început să acumuleze nemulţumirea faţă de ruinarea progresivă a speranţelor ei de prosperitate. Deceniul dintre 1980 şi 1989 a însemnat, peste tot în blocul sovietic, o scădere a nivelului de viaţă şi, implicit, o restrângere a posibilităţilor indivizilor de a se realiza în parametrii acelei lumi. Timp de 10 ani acest regres a creat o nemulţumire care a erodat progresiv “realizările” deceniilor anterioare şi, în 1989, s-a revărsat în stradă, ducând la căderea regimurilor estice.

Care a fost rolul Europei (occidentale) în această istorie? Unul dublu: mai înainte de toate acela de a supralicita (la nivelul reclamei – cu toata ideologia ei implicită) prosperitatea Vestului consumerist şi, în al doilea rând, acela de a cupla reuşita economică cu democraţia care lipsea părţii din lume ocupate de Armata Roşie. Această suprapunere a avut două efecte: mai întâi a făcut uitată criza democraţiei interbelice (care, mai peste tot în Est, a avut probleme serioase) şi, în al doilea rând, a indus ideea că o schimbare a regimului politic ar fi imediat convertibilă în prosperitate materială şi ascensiune socială. Să fim oneşti şi să recunoaştem: această transpoziţie corespundea foarte bine mentalului estic – ideea că totul poate fi schimbat printr-o decizie “la vârf” şi că, în ultimă instanţă, reuşita economică depinde de politica de stat (mai curând decât de randamentul muncitorului) era ceva foarte inteligibil pentru lumea aflată în orbita sovietică. În fine, mitologia consumeristă propagată de publicitatea vestică (dublată de interdictul traversării Cortinei de Fier) a sfârşit prin a transforma – în imaginarul estic – Occidentul într-o tărâm mitic, analog Paradisului Terestru, în care toate dorinţele se împlinesc imediat şi viaţa e un nesfârşit shopping & show. Spre această viaţă, plină de lumină, aspirau cei din lumea cenuşie a comunismului şi în numele ei au ieşit pe străzi în toamna lui1989. Dar busculada Estului – deşi dorită, deşi anticipabilă – a surprins Vestul în convalescenţa de după crizele anilor ’80, găsindu-l incapabil să se adune şi să organizeze un Plan Marshall pentru Rasărit. În egală măsură, a surprins şi entuziasmul candid al celor pentru care Occidentul era tărâmul unde curgea lapte şi miere, în vreme ce pentru proprii lui cetăţeni (e drept, dezabuzaţi de consum) era mai curând o lume foarte problematică.

Dar evenimentul cel mai mare al Europei Occidentale nu a fost atât eliberarea ţărilor estice de sub tutela sovietică (multe dintre ele fiind puţin cunoscute şi având o imagine de lumi înapoiate în cancelariile apusene), cât acel ceva care o privea în mod direct: unificarea germană. Reîntregirea Germaniei conjura ameninţarea celei mai mari puteri continentale care, de două ori în veacul ce se încheia, dăduse peste margini şi încercase să obţină de facto hegemonia Europei. Nici Franţa, nici Anglia, nu au fost prea încântate de formulă, căutând mai curând să temporizeze un proces care se accelera în stradă. Cancelarul german Helmuth Kohl a înţeles că cea mai eficientă cale de a realiza unificarea este de o trece pe plan secund, punând totul sub tutela unui organism transnaţional care ar satisface orgoliile tuturor celor ce ar putea obiectiva unificării. Acela a fost momentul cel mai fast al Uniunii Europene. Brusc, actorul continental nu mai erau statele, ci Uniunea. Fireşte se vorbea în continuare de François Mitterand, de Margaret Thacher, de Felipe Gonzales şi de Helmut Kohl însuşi, dar parcă pe primul plan era marele (şi aproape impersonalul) proiect european care tocmai îşi dovedea valoarea integrând o ţară fostă comunistă. Atunci, în 1991, pentru a tempera reacţiile fostelor puteri învingătoare în cele două Războaie Mondiale, Germania a cedat Comisiei Europene hegemonia de prestigiu de care beneficia pe continent (şi Uniunii Sovietice o despăgubire considerabilă). A fost o mişcare înţeleaptă, deoarece Comisia era condusă în acel moment de un francez, Jacques Delors, din acelaşi partid cu Preşedintele Mitterand, iar menajarea atât de delicată a orgoliului francez a consolidat antanta franco-germană (la care Cancelarul şi Preşedintele contribuiseră, pe urmele predecesorilor lor) şi a a transformat-o în “axa Europei Unite”. Nu au existat alte probleme asupra cărora cele două mari puteri europene să aibă divergenţe; dimpotrivă, războiul din Iugoslavia (pornit de la nevoia de secesiune) a înlăturat ultimele obiecţii în calea integrării rapide a ţărilor occidentale. Pentru Helmut Kohl unificarea Germaniei a reprezentat cel mai important pariu al lungii sale epoci de cancelar. François Mitterand (aflat la al doilea mandat şi în plin declin) era mulţumit cu această acceptare tacită a Franţei ca ghid continental (care se împlinise, simbolic, în bicentenarul Revoluţiei şi factic în persoana d-lui Delors la conducerea Comisiei Europene). Atunci Comisia devine vizibilă, atunci se pun – în cheie cât se poate de socialistă (acesta fiind partidul d-lui Delors) – bazele unificărilor (teritoriale şi finaciare) care vor urma; într-un cuvânt, atunci Europa instituţională devine mai mult decât statele care întrupau istoria vechii Europe. Pentru noi e timpul speranţei, cel în care integrarea europeană trece de la vis la un proiect accesibil. Şi e vremea marelui entuziasm: atributul “european” ia locul lui “nemţesc” pentru a sugera calitatea şi se lipeşte de orice; instituţiile europene (care nu interesau prea mult cetăţenii occidentali) devin temă de buchiseală în şcolile estice, iar Facultăţile de Studii Europene sunt nec plus ultra învăţământului scăpat de sub rigorile ideologiei (deşi, nu arareori, printre profesorii lor vor fi foste “cadre de nădejde” ale vechiului sistem). Tot ce e european e fascinant: produsele, carţile, bursele, filmele – Europa insitituţională face accesibile (prin programele dedicate Estului) şi sintetizează deopotrivă reuşita economică şi performanţa culturală. Ambele erau visul unui Răsărit pe care sistemul vizelor îl ţinea încă la poarta lumii bogate. Timp de mai bine de un deceniu, mirajul integrării a făcut din Europa (şi în particular din cea instituţională) un reper pentru cealaltă jumătate de continent. Deceniul acesta e cel în care economiile se globalizează şi Occidentul se extinde exponenţial pe noi pieţe (şi cele ale Estului, şi cele ale Asiei) de aşa manieră încât cetăţenii săi profită de dividendele acestui boom, uitând criza care oprise – începând cu 1973 – creşterea neîntreruptă din les trentes glorieux. Parlamentul European legifera, Comisia dezbătea, integrările se succedau în ritm din ce în ce mai rapid şi nimeni nu lua în seamă, altfel decât ca mici derapaje, semnele ce anunţau altceva: eşecul monedei comune de a relansa economia europeană, eşecul adoptării Constituţiei Europene, ascensiunea secesioniştilor şi a populiştilor (inclusiv în Parlamentul European), lipsa de coordonare a ţărilor europene în răspunsul la diverse crize, etc. Toate păreau a fi lucruri ce pot fi depăşite, “printr-o mai bună integrare”, adică organizare administrativă şi printr-o “sporire a atribuţiilor Comisiei” (totuşi, nealeasă prin vot direct). Însă n-a fost să fie, căci a venit teribilul an 2008 şi, cu el, criza.

Din 2008 încoace am putut vedea cu toţii ce anume e Europa. Şi s-ar putea ca decepţia să ne încerce pe toţi, nu doar pe cei care-au avut prea multe speranţe. Dar să ne gândim încă odată la situaţia din care s-a născut Uniunea European: aceasta a venit pe lume – dacă ne putem exprima aşa – postum; după ce vechea, marea Europă s-a sinucis, şi încă de două ori. Uniunea Europeană nu s-a născut din legătura tot mai strânsă a unor state puternice convinse de interesul lor comun, ci pentru a salva ce mai putea fi salvat din nişte state prăbuşite. Iar ceea ce s-a salvat nu a fost la gloire de (quel?) l’Empire, ci piaţa comună. Uniunea Europeană e, în esenţa ei, nu un stat, nu o putere, ci o piaţă. Atâta timp cât instituţiile ei acţionează ca nişte arbitri ai acestei pieţe, Uniunea e eficientă; când încearcă să se prezinte ca reprezentanţi ai unui super-stat, artificialitatea (de postişă) a pretenţiilor lor – întrupate de noii “comisari” – e manifestă. Din vremea ultimului Război Mondial şi apoi pe toată durata Războiului Rece, Europa şi-a delegat responsabilitatea apărării şi, implicit, prestigiul puterii Statelor Unite. Sigur, sunt ţări mari în Europa, cu dotări militare cât se poate de competitive (inclusiv arme nucleare), dar puse într-o situaţie de forţă majoră, nu e clar dacă ar putea faţă în mod onest. Să ne amintim şi acest lucru: cu excepţia unui singur război (cel din insulele Falkland, şi acela cu o armată de rangul 3 – 4), ţările europene au pierdut toate conflinctele în care au fost angajate după 1945. “Decolonizarea” nu e decât numele recunoaşterii acestei înfrângeri în serie. De la finele Războiului nici una din ţările europene nu mai e recunoscută ca o mare putere. Eşecul intervenţiei din Egipt şi neangajarea în revolta maghiară din 1956 sunt semnul cel mai evident al unei slăbiciuni pe care fostele dominioane o vor exploata în deceniul următor. Reinventându-se – un an mai târziu – ca “piaţă comună”, Europa are şansa de a se despărţi de balastul unor orgolii imperiale ce nu mai puteau fi susţinute, pentru a se reconfigura ca un tărâm al stabilităţii democratice şi al prosperităţii economice. Atâta doar că această trecere marchează şi glisarea de la marea Europă deschisă lumii, la mica Europă autosuficientă. Principala caracteristică a acesteia din urmă (şi liantul ei) va fi arta negocierii. Aceasta valorizează exact opusul puterii şi al reacţiei rapide: subtilitatea, atenţia la nuanţe, concentrarea pe detalii, temporizarea, contractualismul şi jocul compensaţiilor. În fapt, aceasta e adevărata putere a Uniunii Europene: cea a negocierii. Atunci când şi-o asumă şi o joacă, are şanse reale de a câştiga. Numai că pentru negociere Uniunea mai are nevoie de un lucru: de parteneri de negociere. Iar partenerul se defineşte prin capacitatea de a se supune negocierii şi, în egală măsură, prin cea de a-i respecta consecinţele. Atunci când Europa e obligată să iasă din “agenda” ei, când apar probleme bruşte sau cei care-o interpelează refuză să se constituie în parteneri de negociere, enormul mecanism de la Bruxelles se gripează şi începe a funcţiona în gol (dând declaraţii ce par a reflecta negocierea sterilă a colosului cu sine însuşi). O alcătuire din 28 de state, ale cărei reguli de bază sunt dezbaterea şi consensul, nu are cum să reacţioneze rapid la mişcare imprevizibilă a scenei globale. De aceea, după momentul ei de glorie, Comisia a recăzut în umbra şefilor de state solicitaţi de mass-media naţională să ia atitudine “în timp real” faţă de orice eveniment. Oarecum firesc, rolul de “vioară întâi” i-a revenit celei mai mari puteri economice a Uniunii, în speţă Germaniei. Problema Germaniei e însă aceea că ea vorbeşte doar în numele unei seriozităţi a hărniciei, care-i moralizează pe cei cu apucături mai laxe, fără a putea arunca în balanţă argumentul puterii efective (ca şi capacitate de intervenţie). Căci ceea ce caracterizeză Germania postbelică e tocmai voinţa de-a se delimita cât mai adânc de militarismul prusac. Germania e o putere industrială, nu una militară şi, după cum arată, nici nu-şi (mai) doreşte să devină aşa ceva. Franţa pare mai curând o enorma butaforie (bine reprezentată de ultimii ei preşedinţi) care trăieşte din prestigiul trecutului ei. Pentru Anglia – care încă din 1922 a pierdut supremaţia mărilor – Statele Unite, cu deschiderea lor oceanică, par a fi mai aproape decât Europa continentală. Şi, în fond, autoritatea Angliei s-a bazat întotdeauna nu pe faptul de-a fi o putere europeană, ci pe acela de-a arbitra între puterile continentale. Restul ţărilor Uniunii nu prea contează ca puteri propriu-zise; de regulă le vedem adunate în tot soiul de coaliţii şi de aranjamente sub bagheta americană. Şi apoi, cu atâtea ţări şi-atâta presă, Europa e – inevitabil – o putere moale, în care toate deciziile sunt contestate, interpretate şi renegociate fără încetare. Europa actuală a obţinut beneficiile prosperităţii cu preţul pierderii prestigiului puterii. Numai că prosperitatea are valoare doar cu două condiţii: creştere permanentă şi stabilitate (politică, economică, socială, de mental) – pentru a putea profita, hedonist, de avantajele ei. După 2008 Europa n-a mai putut oferi creştere, iar din 2011 – de când cu revenirea d-lui Putin în marea politică şi cu Primăverile arabe – nici stabilitate. Autoritatea Americii a ajuns una pur verbală, în condiţiile în care puterea tutelară e preocupată de propriul nation-building şi “pivotează” spre noul centru al lumii, Asia – Pacific. În aceaste condiţii, pe de o parte se destramă progresiv – tocmai la capătul integrărilor! – pactul originar, căci fără prosperitate continuă nimănui nu-i mai e clar la ce foloseşte Europa instituţională. Pe de alta, reiese foarte clar în evidenţă slăbiciunea structurală a unei pieţe care n-are altă apărare decât fascinaţia celorlaţi faţă de propriul ei succes. Ceea ce e cu adevărat uimitor în aceste zile în care politica globală pare a o fi luat razna, este gradul de inadecvare al oficialilor europeni la situaţia nou creată. Dar el nu e decât simptomul unei lungi căderi, căreia abia acum îi vedem efectele.

Despre ce e vorba? Prestigiul Europei – dincolo de cel al armatelor ei, în vremurile în care acestea făceau legea în lumea – se baza pe acel ceva care aduna la un loc milioane de oameni din ţări diferite, cu condiţii sociale diferite şi era în măsură a-i conduce (nu întotdeauna atent la problemele şi diferenţele lor) pe drumul către o viaţă mai bună. Acest ceva era raţionalitatea clasică, aceea care stipula egalitatea dintre oameni bazată pe comuna distribuire a facultăţii cunoaşterii, capacitatea fiecăruia de a-şi actualiza – prin învăţare – luminile raţiunii, libera concurenţă a ideilor şi modelarea lumii pornind de la cele mai bune dintre ele. Unii vor spune că e doar un hybris al omului care respinge supravegherea divină. Dar mie nu faustianismul mi se pare aici important, ci capacitatea acestui proiect al modernităţii de a aduna (deopotrivă pe orizontala geografiei şi pe verticala timpului) şi de-a canaliza energiile unui continent în direcţia dezvoltării. Modernitatea nu e nimic altceva decât aspiraţia omului de a trăi uman, iar acest lucru devine realizabil graţie desfăşurării structurilor minţii în istorie (mai întâi ca ştiinţă, apoi ca tehnologie). Atâta vreme cât acest proiect e alimentat de pasiunea celor care văd în raţionalitate posibilitatea unei existenţe mai bune, el modelează întreaga cultură europeană şi schimbă înfăţişarea bătrânului continent. Limita acestui deziderat al modernităţii e atinsă odată cu Primul Război Mondial, care face manifest faptul că bunele intenţii nu se pot opune dezlănţuirii forţei. Dar e în această ciocnire violentă a puterilor ceva care are capacitatea de a-şi subordona o bună parte din raţionalitatea clasică – actorul războiului modern: tehnologia. Ceea ce vedem în Primul Război Mondial e “raţionalizarea” (în speţă eficientizarea) violenţei bazată pe principii riguros ştiinţifice. Al Doilea Război, cu Proiectul Manhattan, va ridica la un alt nivel această reducţie a raţiunii la calcul. De acum înainte cunoaşterea va supusă unor reguli de factură economică având ca model organizarea exemplară a producţie de război. Iar reconstrucţia care a urmat nu a făcut decât să “laicizeze” şi să extindă la scară planetară acest model. Poate ţările sărace – pierdute în labirintul eliberării – erau mai puţin în măsură a-l urma; dar pentru Europa reducerea raţionalităţii la calcul a devenit norma. Pe această focalizare din ce în ce mai acută pe cifre, indicatori, procente, top-uri şi alte asemenea se întemeiază mecanismul de negociere care alcătuieşte substanţa instituţiilor europene. În mod straniu, oficalităţile europene trăiesc cu iluzia faptului că simpla invocare a unor cifre şi grafice are puterea – magică – de a-i aduce pe ceilalţi “la raţiune” şi de a-i integra (întotdeauna pe un loc secund) la masa negocierilor. Cu 150 de ani în urmă o situaţie precum cea din Siria actuală ar fi fost rezolvată cu o depeşă de la Paris, Londra sau Berlin. Cu un veac în urmă, ar fi fost suficient un corp de armată. Acum nu mai e vorba decât de cifre. Totul costă, totul e cuantificat – şi intervenţia, şi sancţiunile şi ajutorul – şi totul se decide în liniştea catifelată în care-şi joacă jocul magicienii cifrelor. Puterea economică a Europei e reală, dar lipsită de puterea deciziei militare şi-a pierdut autoritatea. De aceea Europa apare din ce mai mult ca un bogat bătrân şi incapabil, căruia i-a venit timpul de-a fi jefuit de către tinerii energici ai periferiilor sărace. Straniu sau nu, “omul bolnav” de la Bruxelles păstrează nostalgia tinereţii lui (revoluţionare) şi spaima i se amestecă cu fascinaţia faţă de vigoarea acestor nou veniţi în veacul XXI. Mult timp, Europa a încercat să-şi ascundă slăbiciunea materialistă în spatele unor entuziasme populare, atent fabricate si bine întreţinute. Explozia pasionalităţii naive contrabalansa ispita pecuniară şi dădea o aură de real iluziei securităţii, care e visul ultim al celui răsplătit de viaţă. Şi totuşi, unul câte unul, entuziasmele s-au subţiat, enorma maşinărie mediatică ce le întreţinea a devenit vizibilă şi boala celui bogat – dezabuzarea – a ieşit la lumină. Ceea ce vedem azi e o Europă tristă, incapabilă să mai schimbe ceva (în numele argumentului “complexităţii”), paralizată de orice şoc exterior, căutând să-şi cumpere “securitatea” şi apărându-şi disperată privilegiul bogăţiei. Centrul lumii se mută în altă parte şi fostul centru priveşte neputincios această translatio imperii. Pentru prima dată, după un veac, America nu mai pare interesată de Europa; singurul lucru pe care i-l mai propune (şansă sau lovitură finală?) e tratatul de liber comerţ transatlantic.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro















[P] ​Accepta provocarea unui business fara hartii! E mai simplu decat crezi               

Activitatile noastre zilnice sunt din ce in ce mai orientate catre mediul electronic si online. Traim intr-un ritm care ne-a impus sa adoptam solutii eficiente si sigure pentru a plati facturi si taxe, a face cumparaturi, a verifica soldurile bancare, etc. Este o practica pe care am ales-o din dorinta de a simplifica lucrurile si pe care multi dintre noi ne dorim sa o regasim si in viata profesionala, unde cautam solutii pentru a depasi constrangerile de timp si spatiu atunci cand trebuie sa obtinem  o aprobare, sa  semnam rapid un contract sau sa accesam un document de la distanta.
2703 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri