Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

La ce-i cu adevarat folositoare limba latina si de ce predarea ei nu da deloc randament

de Vladimir Agrigoroaei     Contributors.ro
Joi, 8 octombrie 2015, 9:28 Actualitate | Opinii

Vladimir Agrigoroaei
Foto: Arhiva personala

Apar ocazional prin presa culturală tirade pentru salvarea limbii latine, a clasicismului și implicit a clasiciştilor săi. Se jeleşte înmormântarea culturii atât de incoerent încât pledoaria nu poate avea de la bun început nici-un rezultat.

Stați liniștiți, eu sunt om practic. Nu mai sunt nici clasicist (nu trebuie să mă salvaţi). Cu partea asta ne-am scos. Numai latina nu s-a scos din planul de învăţământ. Despre ea voi vorbi în textul de mai jos. E lunguţ pentru că-i croit pe măsura subiectului. Va trece prin toate necazurile, în încercarea de a explica iar apoi de a oferi o soluţie. Dar nici cititorii interesaţi de soarta latinei nu sunt mulţi. Puțini fiind, vor avea… puţintică răbdare.

Minuni și false minuni.

Există mai multe „taine” ale latinei și elinei (greaca veche), numite şi limbi clasice. Sunt revelate vulgului în treacăt, pentru a-l speria, ca să ia măsuri. Să spicuim. Clasiciştii (şi compania) propun agăţarea de materia lor ca de o punte de întoarcere la școala interbelică. Anii 20-30, cu bune şi rele, fascinează şi astăzi, aşa că se speculează Vârsta de Aur: „Eliade a dat Bac-ul la latină şi greacă”; care va să zică trebuie să îl dăm şi noi. Or, inutil să spun, legătura asta gâdilă subconștientul, dar nu are bază logică.

O argumentaţie paralelă ar vrea ca învăţatul latinei (ba, dacă s-ar putea, şi al elinei, în liceu) să reînvie burghezia aceluiaşi interbelic. Fascinaţia citează aici medicii conversând pe latineşte. Discuţiile din societatea noastră ar fi pe viitor elevate, de parcă semidocţii n-ar fi existat și atunci. Existau, dar nu aveau acces la nivel universitar. La fel cum se manifestă şi astăzi o altă „burghezie” care nu ştie latină, dar ştie alte limbi.

E la fel de fals să lauzi latina drept păstrătoare de tradiţie. Dacă am vrea tradiţie, ne-am întoarce la slavonă. Degeaba zici că adevărurile perene ar vorbi latinește și grecește. Vorbesc și nemțește, franțuzește, englezește, italienește uneori. Dar asta nu opreşte argumentul. Latina fiind o meserie de elită, trebuie să reziste pentru că ține stacheta sus. Meserii de elită sunt însă multe și toate suferă de restrângeri de personal. De elită sunt meseriile de nișă, dar ele nu constituie un argument. Realitatea e că studenții care intră la limbi clasice sunt tot mai slabi an după an. Şi că, o dată întorși ca dascăli în sălile de clasă, foștii studenți numai elită nu scot din capetele bieţilor liceeni.

Mai există o ipostază a latinei, lipită la fel de nerealist limbii greceşti. Redescoperind moştenirea creştină, se crede că latina şi elina ar fi icoane la care ne-am putea închina pentru revigorarea a altceva: o tradiţie ortodoxă, în care izul latin nu ar fi (serios?!) deloc suspect. Nu văd însă de unde evlavia cu care liceenii vor citi teologie atunci când profesorul de religie nu o pricepe, iar puștimea aşteaptă pauza să poştească o ţigară după gard.

Să continuăm cu penultima superstiţie, anume că latina şi greaca, fiind vechi şi pline de morfologie, ar impune rigoare şi chibzuinţă în mintea celui care le învaţă. Pentru că limbile clasice ar activa „centri diferiţi ai creierului”, învăţarea lor ar duce la „gândire diferenţiată”. Lăsându-i la o parte originile medievale, gogoriţa asta este orgoliul clasicistului, mândru de bătaia de cap pe care a îndurat-o când s-a format. Adevărul e că învăţatul de limbi străine este util. Cu cât înveţi mai multe, cu atât pricepi mai bine propria limbă. Cât priveşte rigoarea, există şi alte limbi cu destulă morfologie cât să te deprindă cu ea.

În fine, latina ar fi salvatoarea de protocronism, cu condiția să descopere periodic apa caldă (că nu ne tragem doar din daci, ci din daci şi romani). Raţionamentul ăsta o transformă în talisman de atârnat la sistemul de educaţie, remediu împotriva bolilor iscate de complexele de inferioritate ale culturilor mici. Dar din moment ce latina sau greaca nu-i pot salva nici pe macedoneni de pseudoistorie, nu văd cum ne-ar salva pe noi.

Gata, am terminat. Pe scurt, latina nu este nici-una dintre cele care se spun despre ea. Este o materie de studiat, la fel ca oricare alta. Ar putea fi înlocuită cu chineza. Unii zic că ne-ar prinde mai bine chineza în contextul economic actual. Eu zic că nu. Ne prinde bine latina, dar iată cum şi mai ales de ce.

Contextul local.

Despre latină se spune că ar fi inutilă, că nu ar avea aplicare în lumea reală. De parcă vreuna dintre materiile de liceu ar avea. De aceea, o discuţie despre latină trebuie să plece de la general către particular. De la problemele întregului învăţământ, nu de la o singură materie. Trebuie să înţelegem mai întâi că studiul latinei merge prost din mai multe cauze. Unele sunt legate de specificul învăţământului de la noi, altele de problemele învăţământului în general. În fine, abia la urmă se impune discuţia despre felul în care programa şcolară de la această materie este concepută aiurea şi predată prost. Noi trebuie să discutăm necazurile rând pe rând. Şi să începem cu cele mai mari dintre ele. Pentru a înţelege ce scârţâie în învăţământul românesc, trebuie privit către efectele lui. Mă voi concentra pe unul singur, amintit în introducere: dacomania. E legată de alegerile noastre spirituale, cu ecouri în sentimentul legionar al fiinţei.

Învăţământul românesc se îndoapă cu două materii: matematică (pâine) şi română (cartofi). Matematica ar disciplina creierul la fel cum se spunea despre armată că te-ar disciplina dacă vii de la țară. Nu intru în dispute. Atrag atenția că și latina e disciplinată. Dacă ne-am lua după materiile disciplinate, ar trebui să ieșim nemți. Româna, pe de altă parte, nu face nimic. Ne ține în balta noastră culturală. Laolaltă cu istoria, materia numită „română” toarnă gaz pe focul naționalismului latent din gimnaziu şi liceu. Suntem o cultură mică, predispusă la naţionalism. Ne și place. Nimic nu miaună mai dulce decât un patriot zgâriat de manualele alternative. Ştie Luceafărul, voievozii, Vuia, Vlaicu şi alte zburătoare. Ştie Goga şi Brâncuşi. La Păunescu a fost cu bilet, lui Nichita i-a cumpărat o votcă, dar dacă-l scoţi în afara graniţelor nu ştie nimic. Aici se ascunde problema, în faptul că şcoala românească nu ne învaţă mai nimic despre Ceilalţi. Românul îşi este, cultural vorbind, suficient.

Autosuficiența produce neștiință, chiar prostie. Puțin contează câte date am acumulat despre propria noastră cultură. Ele sunt nule şi neavenite dacă sunt rupte din context. Dacă nu înţelegi lumea în care trăieşti, întreaga ta filosofie de viaţă se rezumă la: „decât codaș la oraș, mai bine în satul tău fruntaș”. Or, conflictul rural-urban este comparaţia perfectă pentru aşa-zisul dialog dintre cultura română şi cea europeană. De-aia ne dăm periodic cu stângul în dreptul, pentru că degeaba ne socotim europeni încă din secolul al XVIII-lea, dacă jucăm în acelaşi timp rolul bunului sălbatic. Cultura română nu merge în Europa decât dacă are ouă, lapte sau brânză de vândut. În rest urăşte Europa, chiar şi atunci când se întoarce cu sacoşa plină de pâine şi ulei. Iar ca efect al sărăciei (și zgârceniei) molfăie pâine cu cartofi: cele două materii despre care am terminat de discutat.

Cam pe aici ar trebui să observăm că în imaginarul nostru colectiv Europa este o mare curvă. A Vavilonului globalizant şi cosmopolit. Temându-ne de mediul urban, lăudând babele pentru evlavie, ne refugiem în ceea ce numim în mod impropriu „tradiţie”. În realitate ne punem hacanà, în contra Europei, să-i facem în ciudă. Ortodoxia radicală care prinde iarăşi rădăcini nu are însă justificare. Europa de astăzi e laică. Inflamarea noastră se luptă cu inamici imaginari. În acest context, având în vedere că Imperiul roman, Reforma gregoriană şi Renaşterea au aşezat latina la temelia culturii europene, este cât se poate de natural ca românul s-o refuze, să prefere “adevărul despre daci”. Educaţia pe care a primit-o în şcoală i-o cere. Ba tot la fel de natural este ca lupta anacronică pentru dreapta credinţă să dea mâna cu dacomania. Se nasc amândouă din acelaşi complex. Concluzia care se desprinde în subsidiar este că latina ar face bine să nu joace cartea revigorării ortodoxe.

Cât priveşte reforma din întregul învăţământ, portiţa de ieşire din acest orgoliu rural nu este introducerea de manuale alternative care să dea de pământ cu naţionalismul. Nu scapi de viespi dacă le arunci cuibul din copac. Trebuie să le afumi cu mai multe categorii ale culturii. Cu atât mai mult cu cât aceste categorii reprezintă de altfel ieşirea din impasul în care a intrat învăţământul în general.

Contextul internațional.

Până aici lumea a fost de acord cu măcar un lucru: şcoala românească e proastă. Abia aici ne despărţim dacă cititorii mei cred că şcoala din străinătate e pentru noi un ţel de atins. Ce se practică prin Occident, cu exemple scandinave notabile, nu este ceva care ne-ar trebui. Occidentul a instituţionalizat ca şi noi mediocritatea, ridicând-o la forme totodată superioare şi asemănătoare celor practicate de învăţământul comunist. Ba se mai şi ruralizează, ne ajunge din urmă: trăim în global village, adică în Poiana lui Iocan. Numai că nu asta prezintă interes. Ne interesează boala învăţământului: obsesia pentru formarea de specialişti. De acolo i se trage necazul.

O dată ajuns aici, îmi voi sprijini ideile pe un citat care mă urmăreşte de la o vreme. T. S. Eliot a fost o Casandră care avertiza asupra necazului. Şi zicea: Any educational system aiming at a complete adjustment between education and society will tend both to restrict education to what will lead to success in the world, and to restrict success in the world to those persons who have been good pupils in the system. (…) Furthermore, the ideal of a uniform system such that no one capable of receiving higher education could fail to get it, leads imperceptibly to the education of too many people, and consequently to the lowering of standards to whatever this swollen number of candidates is able to reach. (din Notes on Education and Culture, 1946)

Ceea ce avertiza Eliot este ceea ce trăim noi. Trebuie înţeles că învăţământul de masă, oricât de generoasă a fost ideea care a stat la baza lui, a fost o iniţiativă prost pusă în practică. Nimeni nu neagă necesitatea de a purta oamenii prin gimnaziu sau liceu. Aia e o afacere de cultură generală. Problema începe de la inflaţia sistemului universitar. Ce caută atâta lume la universitate? Avem nevoie de universitate ca să devenim contabil? Nu zău…

Ceea ce s-a întâmplat, adică ceea ce vedem şi la noi din ce în ce mai clar începând cu era universităţilor particulare, este că educaţia a continuat să aibă semnificaţia pe care o avea înainte de a se deschide spre învăţământul de masă. S-a mers la universitate nu de nevoie, ci pentru prestigiu. S-au ales cu precădere facultățile care păreau a deschide poarta meseriilor de invidiat. Numai că universitatea s-a umflat, nivelul a scăzut, iar prestigiul licenţiatului s-a dus naibii. Acum se face master pentru a intra în aceleași meserii. Se perpetuează un cerc vicios.

Orice om trecut de vârsta facultăţii, ajuns într-o profesie, va spune însă că şcoala nu i-a folosit la nimic concret. Adevărul e că în majoritatea profesiilor, proaspăt angajaţii o iau de la zero. Învaţă lucrând și aşa este normal. Iată de ce proiectul educaţional e inadecvat. Şcoala nu poate substitui experienţa. Cel care iese din ea trebuie să facă practică. La ce mai e bună atunci şcoala? La ce, dacă nu poate forma specialişti? Ei bine, la învăţat oamenii să gândească! Acesta fusese scopul ei cândva. Numai că accentul pus pe formarea de specialişti, pe integrarea lor imediată în societate, a ridicat la rang suprem asimilarea unor cunoştinţe aparent utile, dar reduse în practică la memorizare. De aici (din învăţământul de masă) s-a născut mediocritatea ca virtute în învăţământ. Fascinația pentru nota zece pe linie denotă acelaşi lucru. Tocilarul (the good pupil in the system) este cel care le ştie pe toate fără să priceapă nimic. În acest context, este preferabil să încurajezi adevăratele vârfuri, cei care strălucesc numai în anumite privinţe, pentru că nu toţi gândim la fel. E bine să gândim cât mai variat. Şi nu ne putem întoarce pe de-a-ntregul la vechile modele educaţionale. Învățământul pe care îl apăra Eliot nu se poate reconstrui. Nici învăţământul românesc interbelic. Putem numai să plănuim reforma după alte criterii decât adecvarea la societate.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro













3034 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Sâmbătă