Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Si daca Apocalipsa nu mai vine?

de Mihai Maci     HotNews.ro
Vineri, 2 octombrie 2015, 12:56 Actualitate | Opinii

Mihai Maci
Foto: Hotnews

“Zi şi noapte, în virtutea autorizaţiei imperiale, goţii

îngrămădiţi pe bărci, plute şi truchiuri scobite de

copac, erau transportaţi peste Dunăre. Cum fluviul

era foarte primejdios şi ploile îl făcuseră să iasă din

matcă, mulţi dintre ei – din cauza înghesuielii – se

aruncau în apă şi erau înghiţiţi de ea. Şi toată

această înghesuială, tot acest haos, pentru a

ajunge la ruina Imperiului Roman!”

Ammianus Marcellinus

Au toate trăsăturile personajelor negative din thriller-urile de duzină: seamănă cu noi, dar sunt cu totului altceva, sunt purtătorii a ceva străin, care ameninţă lumea noastră, au apărut de nicăieri şi se înmulţesc mereu, printr-un soi de ciudată sciziparitate şi, odată ce-au ajuns aici, lumea noastră nu va fi niciodată ca înainte de-a şti de existenţa lor. Pentru cei care nu (mai) gustă distopiile comerciale ale Hollywood-ului lucrurile se mută în registrul istoric: avem barbarii trecând de la neliniştitori foederati la devastatorii Imperiului Roman de Apus, oştile semilunii cucerind cetatea sfântă a creştinismului răsăritean şi armatele marilor viziri traversând Balcanii (Grecia, Serbia, Ungaria) pentru a-şi aşeza corturile sub zidurile Vienei. Toate acestea pot fi sintetizate într-un cuvânt: invazie. Cine urmăreşte buletinele de ştiri poate rămâne cu impresia că Europa e invadată (din trei direcţii simultan, ca în manualele de tactică militară: enclavele spaniole Ceuta şi Melilla în Vest, Nordul Africii şi insulele Italiei de sud – în particular Lampedusa – în centru şi coasta anatoliană, respectiv insulele Mării Egee în Est) şi că liniile ei de apărare se prăbuşesc una după alta. Marea migraţie a veacului XXI a început şi noi – europenii creştini – riscăm să devenim victimele ei. Nu mai e nici o scăpare, nici măcar pentru dezamăgiţii blockbuster-elor: media e pe poziţii şi mesajul ei e clar – Apocalypse now!

Oare chiar aşa să fie? Parcă într-atât ne-am obişnuit în ultima vreme să tot trăim apocalipse (la ore de maximă audienţă), încât nu mai putem fără ele. Ieri armatele lui Putin erau la porţile Europei. Alaltăieri economiile europene se prăbuşeau una după alta, antrenate de principiul dominoului, iar Europa se dezmembra. Ceva mai devreme ne înjumătăţea o pandemie adusă de păsările migratoare. Sau ne înghiţea o gaură neagră fabricată de inginerii acceleratorului de particole din Elveţia. Viruşi mortali (biologici, informatici sau ambigeni) se pregătesc să ne dea lovitura de graţie. Chinezii şi indienii s-au pus în mişcare să ocupe peninsula vestică a Eurasiei. Se termină resursele, se încălzeşte clima, dispar speciile, ne pândesc asteroizi ucigaşi, mâncăm – şi respirăm – distilate de otrăvuri iar concupiscenţa cea mai abjectă, deşi e la apogeu, creşte în continuare. N-a fost zi, în ultimele două decenii, în care să nu auzim acest refren. Evenimentele lumii acesteia, mai ales dezastrele (începând cu 11 septembrie şi până la actuala criză a refugiaţilor) n-au făcut dect să constituie suportul pe care-au proliferat aceste profeţii sumbre şi totodată confirmarea celor ce le proferează. Ce (mai) e nou, în ultimă instanţă, pentru noi în acest horror cotidian ce ne pigmentează mărunta goană după un câştig, orice câştig? Dacă nu vor mai fi refugiaţii, va apare ceva, la fel de dramatic, în faţa căruia Europa va fi fără reacţie, oamenii politici se vor împletici în vorbe goale în vreme ce presa ne va desena, încă odată, sumbra perspectivă a sfârşitului. Căci asta e condiţia noastră: după ce ne-am îmbuibat cu de toate – ca nici o altă generaţie în trecut – acum media ne vinde bilete de lojă la ultima reprezentaţie a istoriei. Acum am ajuns la actul cu “imigranţii”.

Dar cine sunt imigranţii aceştia care pe unii-i înspăimântă atât de mult? Sunt oameni care şi-au părăsit casele (sau ce-a mai rămas din ele), urgisiţi de războaie în care s-au trezit prinşi fără să ştie exact cum şi de ce, şi care îşi caută un adăpost şi un rost în lumea largă, nutrind – cel mai adesea – gândul întoarcerii în ţara lor. Sau sunt oameni pe care disperararea sărăciei şi visului paradisului de după colţul Europei îi determină să traverseze pustiuri în speranţa bunăstării de care n-au parte în lumea lor. Că vin din zona subsahariană, din Cornul Africii, din Maghreb, din Levant sau de la graniţa Pakistanului, cu toţii au fost dislocaţi de războaie şi/sau de sărăcie şi au pornit în căutarea mântuirii consumeriste pe care-o întruchipează ţările bogate. Însă şi mai uimitoare decât bejenia lor e reacţia nostră. Oare nu suntem şi noi, cei mai mulţi dintre noi, locuitorii Nordului dezvoltat, tot nişte imigranţi (de prima, a doua, cel mult a treia generaţie)? Nu trebuie să mergem până la invazia indo-europenilor sau la Marile Migraţii de la cumpăna istoriei antice şi medievale pentru a înţelege acest proces. Ajunge să ne uităm la ceea ce reprezintă propriul lumii nostre şi condiţia bunăstării ei: modernizarea ultimelor două veacuri. Nu a reprezentat ea un proces de dislocare şi de amestecare a populaţiilor fără precedent în istorie?

Modernizarea e, în esenţa ei, dinamică: e un dezechilibru care pune în discuţie – şi finalmente distruge – lumea tradiţională care a precedat-o (rămâne de văzut dacă acestă lume era chiar aşa de echilibrată pe cât ne-o imaginăm noi în retropriecţii tardive). În fond asta înseamnă dezvoltarea: o asimptotă care absoarbe – cu forţa unui ciclon – tot ceea ce o înconjoară şi care amestecă (în turbionul ei) lucruri pe care milenii de istorie le-au ţinut distincte. Astăzi, instalarea unei fabrici în marginea unui sat înseamnă opurtunităţi de angajare pentru populaţia locală. La începuturi însemna – dimpotrivă – sărăcirea populaţiei locale. Şi asta dintr-o raţiune simplă: pe vremea aceea fabricile nu produceau componente pentru aparatura electronică, ci produse necesare existenţei (de pildă haine, mobilă, piese ceramice, obiecte metalice, etc.). Aceste produse erau realizate, artizanal, şi de economia casnică a societăţii tradiţionale. Numai că noua fabrică le produce mult mai eficient (pe baza diviziunii muncii, a standardizării procesului productiv, a raţionalizării costurilor şi a beneficiilor), de o calitate mult mai bună şi (graţie lanţului de producţie) mult mai ieftin, astfel încât manufacturarea lor casnică nu doar că e depăşită, ci – în scurt timp – devine contraproductivă. Altfel spus, produsul meşteşugarului artizanal nu-şi mai găseşte piaţă fiind mai scump şi de mai slabă calitate decât cel oferit de industria în dezvoltare. Ceea ce înseamnă că, nemaiavând de lucru în artizanatul lui, meşteşugarul e obligat să redevină muncitor agricol nediferenţiat, la fel ca ceilalţi locuitori ai satului. Numai că şi munca agricolă era limitată de teren (într-o vreme când cultura intensivă nu era cunoscută) şi rezultatul acestei deprofesionalizări a artizanilor îl reprezinta supraexploatarea suprafeţelor agricole, care nu crează belşug, ci, dimpotrivă, pauperitate. Astfel că, destul de repede, de nevoie, uneori familii întregi, alteori doar cei mai tineri locuitori ai satelor (şi aici e vorba e de multe ori de copii) sunt trimişi – fără menajamente – în căutarea unei situaţii către marile oraşe şi fabricile lor. Aici vor constitui – timp de o generaţie sau două – proletariatul urban, cel pe care ni-l descriu (aproape la fel, deşi de pe poziţii diferite) Marx, Toqueville, Dickens, Hugo sau Zola. Aglutinarea acestor “oropsiţi ai sorţii” în marile oraşe dă un imbold şi mai puternic industriei şi, implicit dezvoltării urbane, crescând astfel decalajul dintre sat şi oraş şi contribuind decisiv la colapsul civilizaţiei rurale tradiţionale, abandonate progresiv de toţi mai mulţi locuitori atraşi de mirajul “luminilor oraşului”. “Revoluţia industrială” a însemnat – peste tot – dezrădăcinarea populaţiei rurale (ceea ce înseamnă desprinderea ei de un mod de viaţă, în comunităţi mici, solidar cu anumite credinţe şi ritualuri religioase) şi aruncarea ei în marele malaxor al oraşelor în expansiune (unde, înainte de-a dobândi o nouă identitate de orăşeni, şi-au pierdut-o mai întâi pe cea veche). Poate nu e inutil să ne întrebăm: cum i-a perceput vechea burghezie urbană pe aceşti invadatori rurali, venind din ce în ce mai mulţi şi maculând – cu bidonville -urile lor – tradiţionala imagine de cetăţi a vechilor oraşe? Şi, mai aproape de noi, cum a văzut populaţia oraşelor transilvănene (majoritar maghiară, iudaică, germanică – săsească în nord şi şvabă în sud) afluxul de muncitori dislocaţi de proiectele industriale ale comunismului care au schimbat faţa oraşelor central-europene şi le-au dat o altă coloratură etnică? Oare pentru aceşti citadini (să nu uităm: cu privilegii medievale, confirmate de regi şi împăraţi), valurile de străini – etnici şi religioşi – care i-au luat cu asalt erau diferite de ceea ce sunt, astăzi, nord-africanii sau levantinii pentru noi? Şi noi, românii de rând, cu cine semănăm mai mult: cu un muncitor sau un comerciant din Alep (trecut şi el, cu strămoşii lui, prin experienţa Imperiului Otoman, a socialismului – de tip Baas – şi, apoi, a societăţii de consum) sau cu un bürger de la Hamburg? Tot aşa cum există un continum civilizaţional european, există şi unul levantin, răsăritean în sens larg, căruia nu-i suntem nici noi străini deşi, de când ne-am început modernizarea, îl lecturăm ca fiind doar reversul celeilate arii civilizaţionale, cea occidentală, de la care, în mod straniu, în acelaşi timp ne revendicăm şi spre care aspirăm.

Dincolo de toate acestea, o întreagă literatură, o bună parte din filosofia secolului industrializării, ba chiar şi noi discipline precum economia politică şi sociologia se ocupă de această “invazie” a imigranţilor rurali asupra marilor oraşe europene. Însă această deplasare de populaţii rămâne circumscrisă altei creaţii a veacului XIX: statul – naţiune. Produs mai întâi al Romantismului, cu celebrarea cvasi-religioasă – şi, în treacăt fie spus, deloc creştină – a comunităţii bazate Blut, Boden und Sprache, apoi a pasiunii organizatoare a Iluminismului, căruia-i datorăm structurarea birocratică (ca proiecţie a raţiunii în social), statul-naţiune e cadrul existenţei majorităţii oamenilor din ultimele două veacuri, pline de războaie menite a crea sau a extinde aceste ficţiuni mai reale decât realitatea. Statul naţional a reprezentat idealul unei identităţi clare, lipsită de ambiguităţi, autosuficientă şi precis delimitată. Reperul ultim al unui om din rural a fost, timp de aproape şapte generaţii, oraşul cel mai apropiat, centrul adminstrativ al regiunii sau capitala. Nu mulţi erau cei care – altfel decât în războaie – îşi părăseau ţara. O mică elită cosmopolită, alcătuită din aristocraţi, mari industriaşi şi membrii acelei république des lettres pe care-o idealizăm astăzi, nu dă seama de mutaţiile acelui timp, căci e mai stabilă în timp decât lumea ce se schimbă. Doar marele exod căre America din a doua jumătate a secolului XIX şi de pe toată durata secolului XX ne pare astăzi, retrospectiv, în măsură a anticipa o tendinţă care – în “bătrâna” Europă – s-a conturat destul de târziu. Dislocarea frontierelor consecventă războaielor veacului trecut – cu armenii fugind pe mare, cu evreii căutând să scape de Hitler, cu spaniolii alungaţi de Războiul Civil, cu valul germanilor prusieni ce fugeau din calea Armatei Roşii, cu boat-people-şii Orientului îndepărtat şi taberele de refugiaţi ale celui apropiat, cu “schimburile de populaţii” din Asia şi Africa – a transformat migraţia forţată în destin pentru milioane de oameni. În ce ne priveşte, prăbuşirea Cortinei de Fier a fost dovada efectivă a faptului că graniţele desenate în marile congrese şi apărate pe câmpurile de luptă ale antepenultimului veac nu sunt nimic mai mult decât nişte convenţii pentru oamenii care întorc spatele sărăciei. Niciodată în istorie nu a fost mai adevărat dictonul ubi bene, ibi patria: odată ce, pe urmele ideologiei revoluţionare (americane şi franceze) proprietatea, ca expresie a prosperităţii, a fost recunoscută ca un drept al oricărui om (şi a încetat a mai fi un privilegiu de clasă, legitimat prin drept divin), căutarea fericirii pământeşti – inclusiv în accepţiunea ei pur geografică – a devenit parte integrantă a drepturilor omului. Dreptul de liberă deplasare, cel la strămutare, dreptul de a cere cetăţenie, cel de a-ţi căuta, liber, cele mai avantajoase opurtunităţi de angajare sunt – astăzi – lucruri la fel de elementare precum dreptul la viaţă sau cel la şcolarizare. Şi încă un lucru: sunt drepturi universale, nu doar drepturi ale noastre, ale europenilor şi ale americanilor, ale oamenilor albi şi creştini. A trecut destul de puţin timp din 2002 şi până astăzi ca să uităm că, vreme de 12 ani, şi noi, românii, am asediat graniţele Occidentului şi că în următorii 12 ani patru milioane de români (adică aproximativ 330 000 pe an, cam cât totalul imigranţilor de până acum din anul acesta) s-au stabilit – temporar sau definitiv – în ţări occidentale, cu un nivel de viaţă superior celui al României.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributros.ro















[P] JYSK Romania plateste 15 lei / zi pentru tichetele de masa ale angajatilor sai

JYSK Romania, parte a grupului scandinav JYSK Nordic, unul dintre cei mai mari retaileri de mobilier si decoratiuni interioare din Europa, a majorat, incepand cu data de 1 decembrie 2016, valoarea tichetelor de masa acordate angajatilor sai. Astfel, valoarea nominala a unui tichet de masa a ajuns la 15 lei, suma maxima prevazuta de lege.
1510 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Marţi