Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.
Mitul pe care îl analizez acum a fost făcut public în anul 2005, după o întrerupere de 15 ani.
De la Procuratură la Ministerul public. În cărţile de drept procesual penal din perioada comunistă se spune că procurorul reprezenta statul, care era parte în procesul penal (iar cauza era un fel de „Statul versus X”). Noua Constituţie din 1991 avea să schimbe procurorul din veghea Procuratură (ce urma modelului sovietic al Prokuratura) în alt tip de procuror din cadrul Ministerului Public (construit după exemplul francez al Le ministère public).
Reforma Parchetului. Instituţia procurorului este în continuă reformă: prin legea de organizare judecătorească din 1992 sistemul este politizat căci procurorul este declarat ca fiind subordonat şefului ierarhic, Procurorul General este numit de Preşedintele României la propunerea ministrului justiţiei, ministrul justiţiei este cel care numeşte şefii în parchet şi tot el poate da dispoziţie unui procuror de a se începe urmărirea penală sau a exercita o cale de atac. În 1997 ministrul pierde atribuţia de a da ordine procurorilor. La revizuirea Constituţiei din 2003 procurorul pierde atribuţia de a aresta în favoarea judecătorului. Prin noua lege de organizare judiciară din 2004 se arată că prorurorul şef poate da dispoziţii obligatorii numai în scris şi motivat, iar în anul 2005 procurorul este declarat independent în soluţiile adoptate.
Reluarea mitului. În anul 2005, un important om de afaceri din România, urmărit penal pentru înşelăciune, spălare de bani şi delapidare, a făcut afirmaţia că „procurorul nu e magistrat, ci e avocat al statului”. Ideea venea cumva din SUA, unde procurorul este parte dintr-o structură a Ministerului Justiţiei condusă de Attorney General care este membru din Guvern; evident, sistemul american e diferit de cel european, dar asta nu mai observă nimeni. Ideea este apoi preluată de un jurnalist devenit patron de media care la rândul lui a fost investigat şi apoi condamnat pentru manipularea pieţei de capital. Iar recent am văzut reluată această idee la preşedintele Senatului: „Procurorii sunt agenți ai statului și sunt putere executivă, dar din păcate viciul pornește chiar de la Constituție”.
Combaterea mitului: procurorul este magistrat. Toţi cei care susţin că procurorul nu este magistrat încearcă să nege dispoziţii legale extrem de clare privind statutul procurorului. Astfel, art. 133 din Constituţie spune că preşedintele CSM se alege dintre magistraţii care sunt judecători şi procurori; art. 98 şi art. 99 lit s din Legea 303/2004 arată că judecătorii şi procurorii răspund disciplinar pentru anumite fapte de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat. Art. 18 din Legea 317/2004 stabilește că Senatul (sic!) validează lista cuprinzândmagistraţii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, Iar denumirea secțiunii a patra din cap. 4 este „Atribuţiile CSM în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor”. Alte articole incidente le-am menţionat AICI.
Combaterea mitului: procurorul nu sunt ai statului. De fapt, cei care susţin că procurorul nu este un magistrat nici nu prea sunt interesaţi de denumirea de gen dată procurorului, ci îi interesează cât sunt aceştia de independenţi. Pentru că ei utilizează ca argument o dispoziţie constituţională potrivit căreia „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei” (art. 132 alin. 1), de unde ei trag concluzia că ministrul ar fi şeful procurorilor şi că acestea le-ar putea da ordine, deci procurorii ar lucra pentru…stat, ei nu ar fi independenţi aşa cum sunt judecătorii. Numai că respectivii uită ce tocmai a spus articolul precedent şi anume că procurorii sunt cei prin care îşi exercită atribuţiile Ministerul Public care reprezintă interesele generale ale societăţii (art. 131). Aşadar, legea supremă în stat arată că procurorii îşi desfăşoară activitatea nu în interesul statului (înţeles ca o grupare mică de oameni ce exercită puterea prin care guvernează la un moment dat), ci în interesul societăţii (adică al tututor oamenilor de pe teritoriul României). Mai mult, legile în vigoare în prezent nu acordă nici ministrului, nici premierului, niciunei alte entităţi politice sau statale din afara ierarhiei parchetelor vreo legătură cu activitatea judiciară a procurorilor.
Aşa se explică şi deciziile Curţii Constituţionale, unde se arată: Procurorul nu este un reprezentant al statului, ci un organ al legii” (dec.68/2005); Ministerul Publică reprezintă, în activitatea judiciară,interesele generale ale societăţii, şi nu exclusiv interesele anumitor persoane sau categorii de persoane – statul, autorităţile publice, persoanele fizice, alte persoane (dec.345/2006). Potrivit Constituţiei, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice (dec.681/2005 şi dec.307/2014).
