Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Analiza: Rusia muta strategic in Siria. America inerta, Europa in degringolada. Se coace Pactul Occidentului cu Rusia?

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Marţi, 29 septembrie 2015, 9:24 Actualitate | Opinii

Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Idei şi puncte cheie:

  • Creşterea prezenţei militare şi iminenţa unei intervenţii a Rusiei în Siria, stat eşuat aflat în al cincilea an de război civil, fără nicio soluţie din partea puterilor occidentale, schimbă nu numai ecuaţia strategică a Orientului Mijlociu (din care Rusia aproape că a lipsit, cel puţin în ultimele două decenii), dar generează şi un pretext (dacă termenul vi se pare prea tare, să zicem doar „context”) internaţional pentru un posibil „deal with Russia”[1], pe mai multe planuri, pornind de la obiectivul comun al marilor puteri, altminteri incontestabil, al combaterii ISIS şi, în general, al luptei împotriva terorismului regional şi global;
  • Mutarea Rusiei pe tabla de şah devastată a Orientului Mijlociu a părut să surprindă cercurile politico-diplomatice apusene, destul de letargice şi neinspirate în ultima perioadă, aflate într-o criză de idei şi de voinţă cum rar s-a mai întâmplat de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ba mai mult, producând reacţii divergente în cadrul alianţei occidentale, cu o aprobare suspect de grăbită de la Berlin[2], cu un protest mecanic şi steril de la Washington, respectiv cu „scâncetele” Sofiei[3] la trecerea avioanelor ruseşti care transportau armament spre Siria, peste teritoriul său; 
  • Incapacitatea sau ezitările Occidentului de a acţiona decisiv şi în timp util în Siria, pe motivul lipsei de alternativă credibilă la regimul Bashar al-Assad (având în minte, probabil, eşecurile succesiunilor post-Mubarak şi post-Gaddafi), au împins lucrurile în situaţia catastrofală de astăzi, când atât costurile umane şi materiale locale, cât şi consecinţele geopolitice regionale şi mai ales complicaţiile europene ale crizei siriene sunt infinit mai mari decât ar fi presupus o intervenţie în primii doi ani ai războiului, urmată de împărţirea controlată a puterii la Damasc, între guvern şi facţiunile moderate ale opoziţiei. Astăzi, tabloul este mult diferit de cel din martie 2011, când tinerii s-au ridicat împotriva dictaturii dinastiei al-Assad, iar expansiunea Statului Islamic a schimbat percepţiile şi sensibilităţile lumii occidentale;
  • După patru ani şi jumătate de inacţiune a Statelor Unite şi Uniunii Europene, combaterea ISIS a devenit în prezent mai stringentă decât combaterea regimului al-Assad, situaţia fiind speculată abil de Rusia, care s-a profilat rapid pe scena politică internaţională şi în opinia publică drept prima putere pregătită să pună „boots on the ground” şi să lovească poziţiile ISIS chiar de pe teritoriul Siriei, apărând însă, indirect, poziţia preşedintelui al-Assad;
  • Pentru Rusia, nu este în joc doar menţinerea la putere a vechilor aliaţi de la Damasc şi a unei influenţe crescute în administrarea şi reconstrucţia Siriei post-conflict, ci (poate chiar pe primul plan) vizarea unui Acord multidimensional cu puterile occidentale, ceea ce ar „relegitima” şi reinsera treptat regimul Putin pe scena internaţională, ar scoate Rusia de sub sancţiunile economice şi, cel mai periculos pentru regiunea noastră, ar putea lăsa Moscovei un spaţiu mai mare de manevră, într-un Est gri al Europei (Ucraina, Republica Moldova etc.), ieşit lamentabil din atenţia Vestului;
  • Ne place sau nu, toate semnalele recente din afara establishmentului propriu-zis de la Washington DC, deci cele academice şi pe linia think-tankurilor, care nu folosesc stereotipiile discursurilor oficiale, arată că Statele Unite sunt în realitate mult mai preocupate de China decât de Rusia, respectiv de Asia-Pacific decât de Estul Europei, iar sondarea opiniei publice americane arată că Putin are o imagine mai degrabă „cool” decât malefică, mult diferită de cea din ţările europene postcomuniste, că NATO este un non-subiect iar angoasele şi priorităţile societăţii americane sunt cu totul altele. Nu vă aşteptaţi la minuni dacă vin republicanii la Casa Albă, căci candidatul de top al GOP, Donald Trump, tocmai a declarat că America trebuie să-şi reducă efortul militar în Siria iar Putin trebuie lăsat să intervină împotriva ISIS[4];
  • Pentru flancul estic al NATO, posibilitatea unui „deal with Russia” devine motiv de reflecţie strategică urgentă. Înaintea Summitului crucial al Alianţei Nord-Atlantice de la Varşovia (iulie 2016), se conturează deja două mari viziuni: cea „pacifistă, moderată, favorabilă colaborării cu Rusia”, reprezentată în principal de Germania dar şi de alte state vest şi central-europene, şi linia intransigentă, avându-i în prim plan pe noul preşedinte polonez Andrzej Duda (gazda Summitului) şi pe baltici, care doresc menţinerea sancţiunilor împotriva Rusiei şi înfiinţarea de baze militare NATO la frontiera răsăriteană a Alianţei, ca garanţie pentru securitatea acestei zone greu încercate în istoria Europei;
  • Ce va face România în cazul atenuării abordărilor Occidentului în relaţia cu Rusia? Ce linie strategică va urma Bucureştiul în vederea actualizării relaţiilor bilaterale cu Federaţia Rusă, cea moderată sau cea intransigentă, dacă semnalele se confirmă şi marile puteri (inclusiv Statele Unite) o lasă „mai moale” cu discursul de condamnare a agresiunii Rusiei din Ucraina, şi cu politicile generale de securizare est-europeană? Mai poate fi afectat în vreun fel proiectul sau tipul de tehnologie aferentă scutului american antirachetă de la Deveselu, aflat deja în faza de finalizare, dacă Moscova va insista să îl aducă în discuţiile cu Statele Unite?

*

Eroarea politică şi strategică a Occidentului în Siria va avea un preţ mai mare decât criza imigraţiei. Va scoate, dacă nu a scos deja, Rusia din binemeritata izolare în care intrase, după sfidarea crasă a principiilor dreptului internaţional, prin anexarea Crimeei şi agresiunea militară asupra Ucrainei.

Treptat, Vecinătatea Sudică a Uniunii Europene va lua locul Vecinătăţii Estice ca prioritate de agendă, profil de interes public şi miză politico-strategică, dislocând practic dezbaterea principală, accentele şi resursele de pe o linie a frontului pe alta. Mutarea lui Putin e ingenioasă şi, în anumite condiţii, poate aduce beneficii profilului internaţional al Rusiei şi relaţiilor Moscovei cu marile capitale occidentale, din care unele oricum abia aşteptau o ocazie să-şi normalizeze legăturile cu piaţa rusească. M-aş bucura ca strategii şi politicienii de la Chişinău să înţeleagă repede ce consecinţe nefaste ar putea avea asupra perspectivelor europene şi euro-atlantice ale Republicii Moldova, de exemplu, un asemenea shift în politica Vestului sau chiar închiderea dosarului ucrainean.

Nu aş merge până într-acolo încât să spun că Rusia ar fi în spatele valului de imigranţi sirieni revărsat asupra Uniunii Europene, deşi am văzut şi această speculaţie în presă. Un asemenea scenariu mi se pare nerealist. Am sugerat mai degrabă, în articole precedente, o suspectă uşurinţă cu care ies (au ieşit) cu bărcile în larg, spre insulele greceşti, zeci de mii de refugiaţi sirieni, aflaţi de mai multă vreme în taberele suprapopulate din sudul Turciei, şi frustrarea regimului Erdogan pentru lipsa de suport politic din partea Uniunii Europene, atât pentru deblocarea negocierilor de aderare ale Ankarei (momentan, într-adevăr, exclusă), cât şi pentru îndepărtarea lui Bashar al-Assad de la putere sau finanţarea taberelor de refugiaţi din Turcia. Nu ne-a scăpat nici ştirea despre consulul francez de la Izmir, care vindea bărci sirienilor[5]. Mai mult decât atât, am observat că mişcarea militară a Rusiei în Siria a survenit imediat după Acordul Turcia-Statele Unite pentru utilizarea bazei militare de la Incirlik, acord care facilitează o creştere a puterii de intervenţie a Statelor Unite, fie şi doar aeriană, în Siria. Din acest punct de vedere, aportul de forţă militară rusească ar putea părea o simplă reechilibrare a balanţei de putere în zonă. Dar „conotaţia” politică şi simbolică a prezenţei trupelor ruseşti în Siria, aşa cum vom vedea, trece dincolo de acest principiu de abecedar strategic.

„Câteva sute de militari, 28 de avioane de luptă, 14 vase echipate de dimensiuni mici, şase tancuri şi 15 piese de artilerie”[6] (desigur, cifrele diferă de la o publicaţie la alta şi se pot schimba peste noapte, dar nu depăşesc deocamdată 1700-2000 de militari pe nicio sursă) pot să nu pară „mult” în economia unui război, dar nu sunt nici „puţin” într-o confruntare îndelungată intrată în impas, în care orice element nou şi mai ales simbolistica unui ajutor extern pot conta mult pentru moralul combatanţilor. Pe de altă parte, prezenţa militară a Rusiei în baza de la Tartus (port în estul Mediteranei) nu este nouă, datând din 1971, din timpul regimului Hafez al-Assad.

Siria a fost încă din vremea Războiului Rece şi este şi acum „piciorul de pod” al Rusiei în Orientul Mijlociu, cam singurul care i-a rămas, mai ales dacă Iranul va dori să îşi îmbunătăţească la rândul său relaţiile politice şi economice cu Statele Unite şi Uniunea Europeană, aşa cum au făcut după Războiul Rece majoritatea statelor din Orientul Mijlociu. Preşedintele iranian Rouhani s-a plasat totuşi, în discursul recent de la ONU[7], pe o poziţie aproape similară cu cea a lui Putin, spunând că prioritatea acţiunii militare externe în Siria trebuie să fie eliminarea teroriştilor de la ISIS şi nu slăbirea guvernului al-Assad, abia apoi putându-se discuta necesara „reformă” a regimului de la Damasc.

Rusia doreşte de ani buni să se reprofileze ca „mare putere” globală şi să discute din nou, de la egal la egal, cu Washingtonul (ei, ce vremuri!), după ce Moscova a pierdut de jure şi de facto statutul de „superputere”, odată cu dizolvarea Pactului de la Varşovia şi dispariţia Uniunii Sovietice, în 1991. Episodul ucrainean din 2014, parte a aceleiaşi strategii de resurgenţă a puterii Moscovei, s-a lovit însă, parţial, de sancţiunile Occidentului (SUA-UE), care i-au afectat economia. Spun parţial, pentru că în opinia mea Rusia a câştigat războiul hibrid din Ucraina, în sensul că a obţinut ceea ce şi-a dorit: peninsula Crimeea (neaşteptat de uşor), şi mai ales blocarea oricărei perspective a Ucrainei de adera la NATO sau la Uniunea Europeană, „dăruindu-i” un conflict îngheţat pe teritoriul său, similar celor din Transnistria şi Osetia de sud.

Proiectul agresiunii asupra Ucrainei nu i-a ieşit însă bine lui Putin din perspectiva izolării internaţionale în care a intrat, precum şi a deteriorării severe a imaginii şi prestigiului Rusiei. Era deci nevoie de altceva, de un alt proiect de politică externă pentru a consolida profilul de mare putere al Rusiei, cu vocaţie globală. Lupta împotriva ISIS şi a terorismului este genul de temă ultrasensibilă în Occident care, bine instrumentată politic, poate servi unui asemenea obiectiv strategic.

Dacă Rusia va putea „deconta” public succese militare notabile împotriva ISIS (rămâne de văzut), în comparaţie cu surprinzătoarea ineficienţă a campaniei aeriene americano-britanice începute în urmă cu un an[8], de la care se aşteptau rezultate mai substanţiale, şi cu gesturile teatrale ale Franţei, ale cărei avioane au aruncat repede câteva bombe în deşert acum câteva zile, ca să intre în discuţie şi Hollande la Adunarea Generală a ONU, atunci Putin va considera (ce ironie a politicii internaţionale!) că are argumente să fie tratat ca un mare lider[9] al lumii civilizate, care a scăpat Siria de un război civil interminabil şi Europa de un aflux de imigranţi. Dar, fireşte, şi Vestul înţelege acest calcul şi, foarte probabil, se va încerca o nouă mobilizare a coaliţiei puterilor occidentale cât de curând, pentru a nu lăsa Rusia să îşi adjudece singură meritele combaterii Statului Islamic.

Discursul lui Obama de la Adunarea Generală a ONU a sugerat acceptarea eventuală a unui compromis (cu Rusia, putem deduce) în privinţa Siriei, dar a avertizat că Statele Unite nu pot accepta o întoarcere la situaţia dinaintea războiului civil, acum, după moartea a peste 250.000 de oameni. Cu alte cuvinte, Washingtonul poate concepe o împărţire a puterii la Damasc între susţinătorii allawiţi ai guvernului şi reprezentanţii credibili ai opoziţiei sunite, dar nicidecum rămânerea la conducere a lui Bashar al-Assad, care este definitiv compromis, după o tragedie de asemenea proporţii a ţării sale.

Cu doar câteva zile înainte, Angela Merkel se pronunţase pentru discuţii inclusiv cu actualul lider de la Damasc[10], în vederea unui plan de pace, idee criticată imediat, inclusiv în Europa, şi rămasă ulterior în suspensie. Poate nu întâmplător consilierul prezidenţial de politică externă de la Bucureşti a testat opinia publică din România asupra acestei idei, cam în acelaşi timp în care cancelarul Germaniei lansa aceeaşi ipoteză.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro













4956 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version