Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Ce spune Legea Salarizarii despre invatamant

de Mihai Maci     Contributors.ro
Marţi, 15 septembrie 2015, 9:59 Actualitate | Opinii

Mihai Maci
Foto: Hotnews

Începutul anului şcolar nu le aduce veşti bune profesorilor. Noua “Lege a salarizării unitare” îi lasă pe ultimul loc în ceea ce priveşte veniturile bugetarilor cu studii superioare. Astfel, încadrarea unui profesor cu definitivat va fi porni de la 1.971 de lei şi a unui asistent universitar de la 2.020 de lei, pentru a ajunge, în preajma pensiei, la 4.563 de lei pentru învăţământul preuniversitar, respectiv 7.868 de lei pentru instituţiile de învăţământ superior. Comparativ, un medic rezident începe de la 2.948 de lei şi poate ajunge, la finele carierei, la suma de 9.105 lei. Un magistrat stagiar va putea încasa 7.272 de lei, iar cel care-şi încheie cariera are şansa de a primi 14.301 lei. Dacă e să comparam cu ceva rezonabil salariile profesorilor, atunci e preferabil să ne uităm nu la cele care presupun studii de lungă durată, ci la veniturile muncitorilor: 1.246 de lei la angajare pentru cei necalificaţi şi 1735 de lei pentru cei calificaţi. Deosebirea dintre universitate şi şcoala profesională (care pot avea, ambele, trei ani – dar pot fi şi de cinci, respectiv doi ani) e de 236 de lei la angajare. Cred că această cifră spune totul despre starea învăţământului – în particular a celui universitar – din România de azi. Este zadarnic să ne mai facem orice iluzii cu privire la “schimbare” şi reformă” în educaţie. Reluarea ritualică a acestor termeni (precum şi a sintagmelor despre “viitorul nostru” şi “prioritatea naţională”) cu ocazia festivităţilor de 15 septembrie s-a golit complet de sens. Toată lumea ştie că aceste cuvinte nu mai înseamnă nimic şi că cei ce le recită – cu pseudo-afectare – o fac doar pentru că nu ştiu ce altceva ar putea spune într-o situaţie la care sunt obligaţi (de funcţie) să participe. Dacă ar fi, măcar pentru o dată, să vorbească onest ar trebui să le spună dascălilor din faţa lor că, absolut previzibil, creşterile salariale anunţate vor duce la o inflaţie a preţurilor care va lovi exact acolo unde sporul a fost cel mai mic; în speţă la tinerii profesori. Şi nu e deloc exclus ca – după Lege şi după inflaţie – puterea de cumpărare a acestora să fie mai mică decât e azi. Dacă putem deduce ceva din ponderea “creşterilor salariale” preconizate, atunci singura concluzie logică este că această Lege are ca scop secund descurajarea tinerilor ce vor să opteze pentru cariera didactică.

Să nu ne grăbim şi să acuzăm primul Ministru, Ministrul de Finanţe, Guvernul, Parlamentul, partidele şi pe mai ştiu eu cine. Mai bine – deşi nu e uşor deloc – să privim adevărul în faţă: Legea salarizării sancţionează o stare de fapt. Dacă ne uităm la cifre, profesorii sunt, în România, în jurul a 250.000 (cam 230.000 în preuniversitar – cu educatori cu tot – şi aproximativ 20 – 25.000 în învăţământul superior). E vorba de cel mai mare contingent profesional al sistemului bugetar românesc (nu cunosc numărul funcţionarilor publici, dar între aceştia există clivaje profesionale mult mai marcate decât între profesori, fapt care poate permite situarea lor în genuri diferite). Comparativ, medicii sunt undeva în jurul a 55.000 şi magistraţii pe la 7.500. Prima morală ce se degajă din aceste cifre este aceea că veniturile magistraţilor vor fi întotdeauna mari şi ale profesorilor mici exact din acelaşi motiv pentru care diamantul e scump şi cărbunele ieftin – în speţă pentru că diamantele sunt puţine, iar cărbunele e mult. Profesorii sunt, per ansamblu, de 30 de ori mai mulţi decât magistraţii; asta spune între altele şi că dublarea salariilor profesorilor ar fi echivalentă, pentru buget, cu creşterea de câteva zeci de ori a veniturilor judecătorilor şi pocurorilor (în vreme ce dublarea câştigurilor acestora e o fracţie – mică – din banii alocaţi profesorilor). Aici mă tem că nu e loc de prea multă negociere: mai întâi pentru că bugetul nostru va fi mereu mic şi apoi pentru că orice măsură care se vrea eficientă va fi ţintită pe un grup cât mai restrâns. Cu cât acest grup este mai limitat numeric, cu atât pot fi mai uşor cuantificate rezultatele măsurii care l-au vizat (şi, în funcţie de acestea, pot fi rectificate erorile apărute). Ca atare, e mai rezonabil să fie crescute salariile magistraţilor decât cele ale profesorilor. Primul lucru care blochează orice reformă eficientă a educaţiei e numărul mare al profesorilor. Operaţiile cu mulţimi mari impun, până la urma, logica celui mai mic numitor comun. Iar acesta, din păcate, e – în cazul învăţământului – unul foarte scăzut.

Simpla enumerare a cifrelor, deşi percutantă, nu spune prea multe despre calitatea educaţiei româneşti. Ori aici e problema. Abandonul şcolar (cu analfabetismul care-i e asociat la vârste mici), rezultatele testelor PISA şi ale examenelor (şi simulării examenelor) naţionale, bacalaureatul onest, ridicolul în care se afundă universităţile dispuse la orice pentru a-şi aduna clienţi, devalorizarea diplomelor de toate gradele şi, mai înainte de toate, degradarea constantă a vieţii şi a discursului public sunt dovada manifestă a “a calităţii” învăţământului românesc. Putem să le reproşăm orice magistraţilor (şi ar fi lucruri de reproşat), dar acţiunea lor din ultimul deceniu e vizibilă şi graţie lor ţara a evitat prăbuşirea în anarhia războiului seniorilor corupţiei. Sunt multe disfuncţionalităţi în medicină (şi de ordin uman, şi de ordin profesional), dar – cu toate dificultăţile actului medical – media de viaţă a crescut în ultimul deceniu. Administraţia publică îşi face treaba (iarăşi, cu inerente sincope), iar poliţiei îi datorăm siguranţa destul de ridicată a vieţii urbane. Nu vreau să aduc elogii în necunoştinţă de cauză unor categorii profesionale din rândul cărora media îşi recrutează la nesfârşit vedetele prime-time-ului, dar e un fapt uşor constatabil acela că pe seama niciuneia nu poate fi pus ceva comparativ cu degradarea educaţiei. Profesorii au uitat că menirea lor nu e în primul rând aceea de a-i învăţa pe copii să citească şi să scrie, ci aceea de-a crea în jurul lor o lume în care cititul şi scrisul să aibă sens şi să fie dezirabile. În afara acestui efort luminător, deprinderea cititului şi a scrisului seamănă – deopotrivă pentru profesori şi elevi – cu o corvoadă inutilă din care unii se aleg cu salarii, alţii cu corigenţe şi toţi visează la vacanţe. În 20 de ani am înmulţit în neştire universităţile, facultăţile, gradele, titlurile, diplomele şi care e rezultatul? Caste cvasi-feudale (care – cel mai adesea – n-au nimic de a face nici cu studiul, nici cu educaţia) în universităţi şi în inspectorate şi pălmaşi frustraţi, lipsiţi de orice motivaţie (ce nu-şi pot permite o care din salariul lor) la “bază”, în sate pustii, în şcoli de cartiere dubioase şi în săli de seminar goale. Acesta e chipul educaţiei româneşti şi asta a produs ea! Tot acest bric-à-brac instituţional, cu posturile şi salariile lui nesimţite e dovada vie a faptului că creşterea salarială nu ar rezolva nimic altceva decât alimenteze corupţia din sistemul de educaţie. Trebuie spus şi acest lucru: e greu de imaginat un domeniu în care corupţia să fie mai mare, dat fiind că produsul ultim al învăţământului nu are consistenţa palpabilă a celui al diverselor inginerii sau al medicinei. Ce s-a făcut cu banii investiţi în educaţie? “Proiecte”, “studii de fezabilitate”, “şcoli de vară”, “training-uri”, “conferinţe” perfect inutile şi din care – cu excepţia câtorva privilegiaţi (mai mereu aceiaşi) – nimeni nu s-a ales cu nimic. S-au tipărit nenumărate “anale”, “culegeri de studii” şi alte “opere” pe la universităţi din provincie care, atunci când nu sunt plagiate grosolane, sunt pură maculatură. Dar s-au obţinut grade şi s-au conferit titluri care au făcut ca, în cel mai scurt timp, bugetul învăţământului să se ducă tot doar pe plata salariilor, în particular a celor “de top”. Tot deţinătorii acestora ar profita, inevitabil, de o majorare semnificativă a câştigului cadrelor didactice. Cu cât acestea din urmă sunt mai multe, mai slab pregătite şi mai sărace, cu atât mecanismul exploatării lor e mai performant. De aceea ideea “reformei” în educaţie e o pură utopie: o asemenea tenativă ar echivala cu un soi de mini-perestroikă: pornită de sus, cu limite clare şi nefolosind la nimic altceva decât la a da (în schimbul “libertăţii de expresie” pe la “training-uri”) o patină de legimitate unei caste de profitori pe care toată lumea îi ştie ca atare. Nu, din păcate nu, sistemul de învăţământ nu poate fi reformat. De aceea trebuie împins la pierie. Şi – oricâte precauţii şi-ar lua Guvernul – exact asta face Legea anunţată.

Situaţia învăţământului e similară astăzi celei a armatei înainte de intrarea în NATO. Cu acea armată nu se putea face nimic altceva decât beţii, furtişaguri şi logoree fără conţinut. Nu era nici armata care să ne apere, nici cea care fie capabilă de misiunile pe care le presupunea parteneriatul cu ţările occidentale. De aceea a fost desfiinţată. Aceeaşi va fi şi soarta învăţământului de stat. Doar că pentru el nu vor exista nici pensionări la 40 de ani, nici salarii compensatorii. După abolirea armatei de masă, învăţământul a rămas ultima formă de înregimentare obligatorie a populaţiei. Şi, din păcate sau din fericire, tocmai din această cauză nu poate fi suspendat de pe o zi pe alta. Cineva va trebui să aibă în continuare grijă de copii atâta timp cât părinţii sunt la lucru, la fel cum cineva va trebui să le dea ceva de lucru adolescenţilor la vârsta la care sunt tentaţi să-şi încerce limitele. Într-un viitor oarecare toate acestea se vor putea face fără apelul (fals emoţional) la “viitor” şi la “copiii noştri”. Pur şi simplu cei mai mulţi profesori vor fi retrogradaţi ca îngrijitori, iar locul materiilor de acum – oricum anapoda – va fi luat (în “instituţiile de masă”) de “educaţia pentru viaţă” (un mixt de generalităţi “motivaţionale”) şi de ore de “practică vocaţională”. Pentru cei mai mulţi – cei care abandonează şcoala, cei care termină forţat gimnaziul, cei ce nu-şi dau bacalaureatul, cei care nu frecventează facultăţile la care sunt înscrişi – nu e nevoie de mai mult. Cu toţii vor învăţa, din mers, acele lucruri care le sunt utile pentru a câştiga suficient ca să se distreze cât sunt tineri şi ca să consume mecanic la vârste mai mari. Rudimentele a două-trei limbi, şcoala de şoferi, “permisul de conducere a calculatorului” şi conştiinţa faptului că dacă vrei distracţie trebuie să ai de unde cheltui sunt absolut suficiente pentru ca un tânăr să trăiască decent – ca migrant economic – oriunde în Europa, America sau Australia. Evident, printre cei care vor descoperi cum se trăieşte din munca brută, vor fi şi unii care vor vrea mai mult. Aceia vor urma – pe banii lor (adică cu o solidă motivaţie) – şcoli străine care le vor da diplome recunoscute oriunde în lume şi aducătoare de câştig serios. Asta e şcoala adevărată.

Noi ce facem? Ne batem joc de tot: am transformat învăţământul în completare de hârtii pentru “comisii” şi “evaluări”. Am scris în aceste hârtii lucruri fără nici o măsură comună cu realitatea şi am construit din ele babilonii de rapoarte care nu spun nimic despre situaţia efectivă a copiilor, a profesorilor şi a şcolii. Ne-am bătut joc de tot: orele, când s-au ţinut, au fost plate înşiruiri de reguli şi de metodologii care nu stârnesc interesul nimănui, notele s-au dat pe prietenii cu părinţii, pe “atenţii” şi pe simpatii de moment. Nu ne-a interesat nici ce leagă disciplinele pe orizontala anilor de studii, nici felul în care aceştia se structurează pe verticala ciclurilor educaţionale. Manualele şi cursurile au fost scrise într-o limbă de neînţeles, stereotipă şi uscată în care nu vorbeşte nimeni şi care nu se adresează nimănui. Şi nimeni nu (s-)a plâns atunci când ceea ce defineşte umanul omului – acel ceva care se cuvine încredinţat cu grijă de generaţia mai vârstnică celei mai tinere – şi se decantează în marea literatură, artă, muzică şi filosofie a fost pur şi simplu dat afară, fără menajamente, ca fiind caduc, din şcolile noastre. Nimeni n-a spus nimic atunci când nişte funcţionari fără chip, dar cu puterea de-a decide cum să fie minţile şi sufletele a generaţii de copii, au hotărât că ceea ce a vorbit timp de milenii oamenilor de pretudinteni n-ar nici o valoare şi, ca atare, poate fi înlocuit cu manualul de utilizare a nu-ştiu-cărei tehnologii. Ne mirăm că asemenea ştiinţă vană nu-i interesează pe copii? Dar câţi dintre noi – dacă nu ar fi nevoiţi să-şi câştige pâinea din aceste mizerii metodologice – s-ar ocupa vreodată de ele? Câţi dintre noi se regăsesc în schemele lor aride? Câţi îşi formulează gândurile, la ceasul îndoielilor, în păsăreasca tradusă aproximativ din manuale de duzină străine (care la noi trec drept ultima minune)?


Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro













13649 vizualizari





ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică