Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Lev Tolstoi - Originea poetica a marxismului

de Ronald N. Popescu     Contributors.ro
Miercuri, 9 septembrie 2015, 9:47 Actualitate | Opinii

Ronald N. Popescu
Foto: Arhiva personala

Miercuri, 9 septembrie 2015, se împlinesc 187 de ani de la nașterea lui Lev Tolstoi. Fiind cel mai mic dintre cei patru băieți ai familiei, ”micul Tolstoi” a văzut pentru prima dată lumina zilei pe data de 9 septembrie 1828 pe proprietatea familiei sale, la Iasnaia Poliana în provincia Tula din Rusia.

Lev Tolstoi a fost poate unul dintre cei mai ambițioși intelectuali ai secolului XIX. Îndrăzneala sa a inspirat și inspiră respect, deși pe alocuri capătă o alură terifiantă. Îl cunoaștem pe Tolstoi prin faptul că ajunsese să creadă că prin resursele propriului său intelect și virtutea forței spirituale pe care o simțea în el putea induce o transformare morală a societății.

S-a considerat ca aparținând unei succesiuni apostolice de intelectuali, pornind de la ”Moise, Isaia, Confucius, vechii greci, Budhha, Socrate și până la Pascal, Spinoza, Feuerbach și toți aceia care (deseori neobservați și necunoscuți) au vorbit sincer despre sensul vieții”. Tolstoi însă nu avea nici cea mai mică intenție de a rămâne ”neobservat și necunoscut”. Jurnalele sale indică faptul că încă din tinerețea sa acesta era conștient de capacitățile sale și de un destin moral imperativ. Simțea în sufletul său o ”grandoare nemărginită”. A fost nedumerit de imposibilitatea celorlalți de a-i recunoaște calitățile: ”De ce nu mă iubește nimeni? Nu sunt un nebun, un diform, un om rău, ignorant. Este de neînțeles”.

Lev Tolstoi a simțit întotdeauna că este într-o anumită măsură diferit de ceilalți, oricât de mult ar fi încercat să îl înțeleagă și să se identifice cu ei. În mod curios, se simțea ca un arbitru. Când a devenit romancier, Tolstoi și-a asumat fără efort această putere dumnezeiască. I-a spus lui Maxim Gorki: ”Eu personal, când scriu simt deodată milă pentru un anumit personaj, și atunci îi insuflu o însușire bună, sau iau o însușire bună de la altcineva, astfel încât în comparație cu ceilalți el să nu pară negru”.

Cum a ajuns Tolstoi să simtă așa ceva despre propria persoană? Probabil că evenimentul singular cel mai semnificativ în sensul acestei maiestăți era propria naștere; Se născuse în 1828 în sânul unei clase ce conducea pe criterii ereditare într-o țară mare, care pentru următorii treizeci de ani avea să mențină forma de sclavie numită șerbie. În acest cadru, familiile de iobagi (bărbați, femei și copii) erau legate prin lege de pământul pe care îl lucrau, iar proprietatea asupra lor decurgea o dată cu actul de proprietate asupra moșiei. În momentul abolirii acestei instituții, în 1861, unele familii nobile aveau până la două sute de iobagi. Raportată la acest etalon, familia Tolstoi nu era bogată; tatăl și bunicul lui fuseseră ambii risipitori, iar tatăl s-a salvat doar căsătorindu-se cu fiica prințului Volkonski. Familia Volkonski era însă de rangul cel mai înalt, co-fondatori ai regatului și pe aceeași treaptă socială cu Romanovii la fondarea dinastiei lor, în 1613. Bunicul matern al lui Tolstoi fusese comandant suprem sub Ecaterina cea Mare. Zestrea mamei sale includea Iasnaia Poliana, proprietate aflată în apropiere de Tula și pe care Tolstoi a moștenit-o de la ea, cu cei patru mii de acri ai săi și cei trei sute treizeci de șerbi.

Tânărul Tolstoi a avut o voință de fier, pe care circumstanțele nu au făcut decât să o accentueze. Ambii săi părinți au murit când el era foarte tânăr. Cei trei frați mai vârstnici ai săi erau slabi, nefericiți, destrăbălați. El a fost crescut de mătușa sa Tatiana, o verișoară de gradul doi, lipsită de resurse financiare, care a făcut tot posibilul pentru a-i inocula spiritul datoriei și lipsei de egoism, însă nu a avut o autoritate reală asupra lui. Tolstoi și-a găsit adevărata vocație în mod aproape accidental, pe când servea ca ofițer stagiar în armată în 1951 la vârsta de douăzeci și doi de ani.

Astfel, se poate spun că dintr-un punct de vedere, cariera sa militară a fost cu adevărat eroică; În timpul acesteia Tolstoi a devenit un scriitor de o forță extraordinară. Momentul ”exploziei” a avut loc când a văzut pentru prima dată munții Caucaz în drum spre unitatea militară. Splendoarea aproape supranaturală a priveliștii nu numai că i-a incitat intensul apetit vizual și a trezit o nevoie încă latentă de a pune în cuvinte ceea ce vedea, dar a și scos la iveală sentimentul de maiestate dumnezeiască și dorința de a se contopi cu divinitatea. Practic, este evident că forța scrisului la Tolstoi izvora direct din venerația pe care o purta naturii și că el și-a păstrat până la sfârșitul vieții atât capacitatea de a vibra în fața naturii, cât și entuziasmul.

Lev Nikolaevici – temeiuri intelectuale

Îl privim pe Tolstoi ca pe un romancier de profesie, în ambele sale opere capitale a dat dovadă de alonja specifică geniilor. Fiind un artist adevărat, el nu s-a repetat: Război și pace urmărește o întreagă epocă, Anna Karenina se concentrează îndeaproape asupra unui anumit grup de oameni. Aceste romane i-au adus faima mondială și o reputație de care probabil nici un alt scriitor nu s-a mai bucurat vreodată. Cu toate acestea, în cea mai mare parte a vieții sale Tolstoi nu a scris deloc literatură. În tot restul lungii sale vieți, el a făcut o mulțime de alte lucruri, care în opinia lui aveau o prioritate morală mai mare. Ca orice aristocrat ”de modă veche” nu a scăpat de prejudecata că scrisul era pentru cei inferiori. Se simțea chemat să conducă, să profetizeze așa cum se cuvenea clasei sale. Totodată, Tolstoi se știa un păcătos, lucru care îl făcea să se simtă încercat de un sentiment copleșitor de vinovăție. După cum nota soția lui, Sonia, Tolstoi era incapabil de intimitatea necesară unei iubiri sincere având ca obiect o altă persoană decât el însuși sau a unei prietenii adevărate. A îmbrățișat însă omenirea, fiind tot atât de dornic să înfăptuiască precum era să predea în folosul ei. Ca un detaliu interesant, ca în cazul majorității intelectualilor, în viața lui a sosit o vreme când a simțit nevoia de a se identifica cu ”lucrătorii”(proletarii). Nevoia aceasta a apărut în mod intermitent în anii 1860 și 1870, pentru a se impune în mod serios în 1984. A renunțat până și la titlul său și a insistat să i se spună ”doar Lev Nikolaevici” în vremea respectivă.

Practic, accentuând nevoia ameliorării morale a individului, Tolstoi a vizat neîncetat necesitatea și iminența unei gigantice convulsii morale care, la rândul ei, să răstoarne lumea și să instaureze un regat paradisiac. Tolstoi disprețuia parlamentele, deputații din Dumă erau ”copii jucându-se de-a adulți”. Lipsită de parlamente, Rusia, susținea el, era o țară mult mai liberă decât Anglia cu această instituție. Lucrurile cele mai importante din viață nu răspundeau la reformele parlamentare. Complementar, Tolstoi nutrea o ură specială față de tradiția liberală rusă.

Totodată, precum Marx, Tolstoi avea o înțelegere eronată a istoriei. Cunoștea foarte puțină istorie și habar nu avea cum ajungeau să se producă marile evenimente. Așa cum s-a plâns Turgheniev, jenantele lecturi istorice pe care le-a introdus Tolstoi în Război și pace purtau marca autodidactului; erau ”grotești”, înșelătorii” transparente. Scriindu-i lui Turgheniev, Flaubert remrca la rândul său cu spaimă ”il philosophise!”. Citim acest mare roman în ciuda-și nu datorită-teoriei sale despre istorie. Tolstoi a fost un determinist și un antiindividualist. Ideea că evenimentele se datorau deciziei deliberate a oamenilor puternici era pentru el o imensă iluzie. Cei care par a purta răspunderea nu știu nici măcar ce se întâmplă. Importantă este doar activitatea inconștientă. Istoria este rezultatul a milioane de decizii aparținând unor oameni necunoscuți, care fac orbește ceea ce fac. Într-un fel, ideea este similară celei a lui Marx, deși s-a ajuns la ea pe altă cale. Personal, nu îmi este clar ce l-a împins pe Tolstoi pe această linie de gândire. Probabil concepția sa romantică despre țăranul rus ca forță și arbitru ultim. Credea că viețile noastre sunt guvernate de fapt de legi ascunse. Acestea sunt necunoscute și probabil incogniscibile și, decât să înfruntăm acest fapt dezagreabil, pretindem că istoria este făcută de oameni mari și de eroi care își extercită liberul arbitru. În esență, la fel ca și Marx, Tolstoi era un gnostic, respingând explicațiile aparente despre cum se întâmplă lucrurile, căutând cunoașterea mecanismului secret care se ascunde dincolo de suprafață. Această cunoaștere era percepută intuitiv și colectiv de grupuri corporatiste- proletariatul, în cazul lui Marx, țăranii în cazul lui Tolstoi. Desigur, aceștia aveau nevoie de interpreți (precum Marx) sau de profeți (ca Tolstoi), însă în principal forța lor colectivă, ”dreptatea” lor, era aceea care punea în mișcare roata istoriei. Pentru a-și demonstra teoria despre cum lucrează istoria, Tolstoi a denaturat în Război și pace dovezile, la fel cum Marx a prelucrat citatele din Capitalul. Tolstoi a remodelat și folosit războaiele lui Napoleon, tot așa cum Marx denaturase Revoluția Industrială pentru a o adapta patului său procustian al determinismului istoric. Nu este de aceea suprinzător să-l găsim pe Tolstoi îndreptându-se către o soluție colectivistă a problemei sociale din Rusia. Meditând pe marginea foametei, el a notat în jurnalul său, pe 13 august 1865: ”Sarcina națională universală a Rusiei este de a înzestra lumea cu ideea unei structuri sociale lipsite de proprietatea asupra pământului. Atâta vreme cât va exista familia umană, la propriété est le vol va rămâne un adevăr mai mare decât constituția engleză…Revoluția rusă nu se poate baza decât pe acest fapt.” Peste patruzeci și trei de ani a dat peste această însemnare și s-a minunat de intuiția sa. În acel moment Tolstoi avea deja legături cu marxiști și proto-leniniști. În altă ordine de idei, faptul că Tolstoi vorbea despre ”Dumnezeu” și se autointitula creștin era mult mai puțin important decât s-ar putea crede. Biserica ortodoxă l-a excomunicat în februarie 1901, fapt deloc surprinzător dacă ținem seama de faptul că Tolstoi nu numai că nega divinitatea lui Isus Cristos, dar mai și afirma că a-l numi pe Dumnezeu sau a i te ruga însemna ”cea mai mare blasfemie”. Adevărul este că el selecta din Vechiul și Noul Testament, din învățăturile lui Cristos și ale Bisericii, doar acele fragmente cu care era de acord și respingea restul. Nu era un creștin în sensul obișnuit al cuvântului. Dacă Tolstoi credea sau nu în Dumnezeu este un lucru mai greu de stabilit din moment ce, în multe și diferite momente, el îl definea pe Dumnezeu în diferite feluri. În esență, se pare că ”Dumnezeu” era ceea ce Tolstoi dorea să se întâmple, reforma totală. Or, acesta era un concept laic, nu unul religios. Cât despre Dumnezeu-tatăl ”tradițional”, acesta era în cel mai bun caz un egal, care să fie observat cu invidie și criticat.

La vârsta senectuții, Tolstoi s-a ridicat împotriva patriotismului, a imperialismului, a războiului și a violenței, sub orice formă s-ar fi prezentat ele, și acesta era singurul fapt care a împiedicat o alianță cu marxiștii. El a intuit și faptul că puterea marxistă nu va renunța, în practică, la stat, așa cum susținea că va face. Dacă escatologia marxistă ar avea loc în realitate, scria el în 1898, ”singurul lucru care se va întâmpla va fi un transfer al despotismului. Acum conduc capitaliștii. Atunci vor conduce șefii muncitorilor”. Faptul nu îl îngrijora însă prea tare. Presupusese întotdeauna că transferul proprietății către mase va avea loc sub auspiciile unui anumit sistem autoritar – țarul ar fi la fel de bun ca oricare altul. În orice caz, nu-i privea pe marxiști ca reprezentând dușmanul. Adevăratul dușman erau democrații de stil occidental, liberalii și parlamentarii. Aceștia corupeau întreaga lume cu ideile pe care le răspundeau. În scrierile sale târzii, O scrisoare către chinezi și Semnificația Revoluției ruse (ambele din 1906), Tolstoi se identifica pe el, căt și Rusia, cu Estul. ”Tot ce fac popoarele occidentale”, scria el, ”poate și trebuie să fie un exemplu pentru popoarele din Est (…) nu a ceea ce ar trebui făcut, ci a ceea ce nu trebuie făcut. A urma calea națiunilor occidentale înseamnă a urma calea directă spre distrugere.” Pentru el, cel mai mare pericol care amenința lumea era ”sistemul democratic” al Marii Britanii și al Statelor Unite. Era legat în mod inextricabil de cultul statului și de violența instituționalizată pe care o practică statul. Rusia trebuia să întoarcă spatele Occidentului, să renunțe la industrie, să abolească statul și să adopte nonrezistența. În lumina evenimentelor ulterioare, aceste idei ne șochează ca fiind cel puțin bizare și iremediabile, chiar și la acea vreme, cu ceea ce se întâmpla de fapt în Rusia. În 1906, Rusia se industrializa mai rapid decât orice altă națiune de pe fața pământului, folosind o formă de capitalism de stat care avea să fie o piatră de hotar pentru statul totalitar al lui Stalin. Însă în acel stadiu al vieții sale, Tolstoi nu mai era la curent și nici măcar nu mai era interesat de lumea reală. Crease, la Iasnaia Poliana, o lume a lui, pe care o locuia și pe care o conducea într-o anumită măsură. Recunoștea că puterea statului corupea și acesta era motivul pentru care se întorsese împotriva statului. Ceea ce nu reușise să vadă, deși era suficient de evident, era faptul că puterea corupe în mai multe feluri. Un anumit tip de putere este exercitată de un mare om, un vizionar, un profet, asupra discipolilor săi, iar acesta este corupt prin adulația, servilitatea și nu în ultimă instanță, lingușeala acestora.

Chiar pe la jumătatea anilor 1880, Iasnaia Poliana devenise un fel de altar, la care tot felul de oameni veneau pentru îndrumare, ajutor, îmbărbătare și miraculoase sfaturi înțelepte sau pentru a-și împărtăși propriile mesaje ciudate: vegetarieni, călugări, swedenborgieni, pacifiști și maniaci, nebuni și bolnavi cronic. Pe lângă aceștia mai exista și cercul obișnuit, deși în veșnică schimbare, de acoliți și discipoli ai lui Tolstoi. Într-un fel sau altul, toți îl priveau pe scriitor ca pe liderul lor spiritual, în parte papă, în parte patriarh, în parte Mesia. Aidoma pelerinilor la mormântul lui Rouseeau în anii 1780, vizitatorii lăsau inscripții scrijelite pe casa de vară din parcul de la Iasnaia Poliana: ”Jos cu pedeapsa capitală!”, ”Proletari din toate țările uniți-vă și aduceți omagiu unui geniu!”, ”Salutări contelui Tolstoi din partea realiștilor din Tula!”.

Preludiul unei tragedii

La vârsta celebrată a senectuții, Tolstoi a instituit un model care avea să revină printre intelectuali: a alcătuit un fel de pseudoguvern, culegând ”probleme” din diverse colțuri ale lumii, furnizând soluții, corespondând cu regi și președinți, expediind proteste, publicând declarații, și mai presus de toate, semnând tot felul de hârtii, alocându-și numele unor cauza, sacre sau profane, bune sau rele.

Din anii 1890, Tolstoi, ca șef al unui regim haotic, a ajuns să aibă chiar și un ”prim-ministru” sub forma unui bogat ofițer de gărzi, Vladimir Grigorievici Certkov (1854-1936), care s-a insinuat încetul cu încetul într-o poziție dominantă la curte. Poate fi văzut în fotografiile Patriarhului: o gură subțire, ochi cu niște lame, buhăit, barbă scurtă, un aer de devoțiune asiduă și de apostolat. Curând, Cetkov a început să exercite o influență tot mai mare asupra acțiunilor lui Tolstoi, reamintindu-i bătrânului de promisiunile și de profețiile sale, ținându-l în permanență la înălțimea idealurilor sale, împingându-l mereu în direcții tot mai extreme. Și astfel a devenit dirijorul corului de lingușitori, voci pe care Tolstoi le asculta cu mulțumire.

Vizitatorii sau membrii cercului de intimi își notau obiter dicta ale lui Tolstoi. Nu sunt impresionante. Amintesc de Aforismele lui Napoleon în exil sau de Conversațiile lui Hitler- generalizări excentrice, truisme, vechi prejudecăți depășite, banalități. ”Cu cât trăiesc mai mult, cu atât sunt mai convins că dragostea este cel mai important lucru.” ”Ignorați literatura scrisă pe parcursul ultimilor șaizeci de ani. Nu este decât confuzie. Citiți orice a fost scris înainte de această perioadă.” ”Acel Unu care este înăuntrul nostru, al fiecăruia, ne aduce mai aproape unii de alții. Așa cum liniile converg către centru, așa ne contopim noi cu toții în Unul.” ”Primul lucru care te frapează la introducerea acestor avioane și proiectile zburătoare este faptul că li se percep oamenilor noi taxe. Aceasta ilustrează faptul că într-un anumit studiu moral al societății nici o ameliorare materială nu poate fi benefică, ci doar dăunătoare.”Dacă țăranii ar fi avut pământ, nu am fi avut acele stupide straturi de flori.” ”Lumea ar fi mult mai bună dacă femeile ar fi mai puțin vorbărețe… Este un fel de egoism naiv, o dorință de a se impune.” ”În absența religiei, vor exista mereu desfrâul, împopoțonarea lipsită de gust și votca.” ”Așa ar trebui să se trăiască, muncind pentru cauza comună. Este modul de viață al păsărilor și al firelor de iarbă.”

Familia lui Tolstoi era prinsă ca într-o capcană în centrul acestei curți profetice. Din moment ce tatăl lor optase pentru a-și trăi viața public, și copiii erau expuși ochiului public. Erau siliți să ia parte la drama creată de el și să-i suporte consecințele. Unul dintre băieții lui, Andrei, a suferit depresii nervoase, și-a păstrat soția și familia și s-a alăturat Sutei Negre antisemite. Fetele au avut de suferit de pe urma dezgustului crescând al lui Tolstoi față de viața sexuală. Ca și Marx, Tolstoi nu a fost de acord ca fetele să aibă curtezani și i-au dispălăcut bărbații pe care ele i-au ales. În 1897, Tania, deja în vârstă de treizeci și trei de ani, s-a îndrăgostit de un văduv cu șase copii; era, se pare, un om cumsecade, potrivit, dar era liberal, iar Tolstoi a fost furios. I-a ținut Taniei o predică ce îți făcea părul măciucă despre neajunsurile căsătoriei, Mașa, care s-a îndrăgostit și ea și a vrut să se căsătorească, a avut parte de același tratament. Mezina, Alexandra, era mai înclinată spre a se număra printre discipolii lui, întrucât nu se înțelegea deloc cu mama ei. Sonia(soția lui) a fost aceea care a trebuit să suporte greul cataclismelor morale care îl încercau pe Tolstoi. Vreme de un sfert de secol, el i-a impus o viață sexuală corespunzătoare nevoilor lui, expunând-o la sarcini repetate. Apoi, subit, a insistat ca amândoi să renunțe la viața sexuală și să trăiască ”ca frate și soră”. Sonia a obiectat la ceea ce vedea ca o insultă adusă statutului ei de soție, mai ales că el avea să vorbească și să scrie despre asta, nefiind capabil de a ține lucrurile pentru sine. Nu dorea ca lumea să își vâre nasul în dormitorul ei. El a pretins să doarmă în camere separate. Ea a insistat pentru un pat dublu, ca simbol al constinuității căsătoriei lor. În aceeași perioadă Tolstoi s-a arătat gelors, fără motiv. A scris o poveste sinistră, ”Sonata Kreutzer”, despre uciderea soției de către un soț bolnav de gelozie căruia îi repugna relația acesteia cu un violonist. Sonia a copiat-o (așa cum îi copia toate manuscrisele) cu un dezgust și o neliniște crescânde, dându-și seama că oamenii s-ar putea gândi că povestea se referea la ea. Publicarea a fost oprită de cenzori, însă lucrarea a circulat în manuscris, iar zvonurile s-au răspândit. Atunci Sonia s-a simțit obligată să ceară publicarea, considerând că atitudinea ei îi va convinge pe oameni că nu ea era eroina povestirii. Ca o contrapondere la această dispută aproape publică, au existat certuri oribile în spatele scenelor născute din imposibilitate și datorită periodicelor sale asalturi secuale asupra soției. La sfârșitul anului 1888, jurnalul său menționează: ”Diavolul a pogorât asupra mea.. În ziua următoare, dimineața de 30, am dormit prost. Era la fel de dezgustător ca după o crimă.” Câteva zile mai târziu: ”Posedat încă și mai cu forță, am cedat.” În 1898 îi spunea lui Aymler Maude: ”Am fost soț noaptea trecută, însă acesta nu este un motiv pentru a abandona lupta. Dumnezeu m-ar putea ajuta să nu mai fiu astfel altă dată.”


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro













1647 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version