Primăvara și vara anului 1968 au fost de un dinamism politic absolut spectaculos. Revolte studențești la Paris, Varșovia, Zagreb, Mexico City, Berkeley, etc. În Vietnam continuă războiul, în China “Marea Revoluție Culturală Proletară” atinge cote paroxistice. La Praga se juca o carte de o imensă importanță pentru viitorul socialismului ca doctrină și ca sistem politic. Tentația comunismului care nu uită omul, spre a relua o sintagmă a lui Imre Nagy, a strălucit prin absență în rândul comuniștilor români. Nu propun aici o reabilitare a revizionismului marxist, ci pur și simplu o luare în considerație a naturii impenitent stalinistă a dictaturii comuniste din România. Nu a existat vreo ispită revizionistă nici în 1956, nici mai târziu. Au existat în schimb izolaționism, autarhie, falsă modernizare. În anii ’70, Ceaușescu a pretins că simpatizează cu eurocomuniștii, în realitate era vorba, ca de atâtea alte ori, de un travesti.
Este cumva facil și nu foarte constructiv să surâzi ironic astăzi în raport cu iluziile reformatorilor din 1956 sau din 1968. Cred că ar fi mult mai interesant să oferim o perspectivă istorico-genetică asupra a ceea ce a semnificat momentul Praga 1968, cu ale sale iluzii, dezamăgiri, așteptări mai mult sau mai puțin motivate, etc. Aplicând un principiu anti-prezenteist, în datele epocii, proiectul abandonării modelului totalitar-leninist părea să aibă un viitor. Astăzi știm, desigur, că nu există soluție reformistă în cadrul sistemului, însă acest lucru nu putea fi la fel de clar pentru actorii implicați în efortul de de-stalinizare din Cehoslovacia. În ce-i privește pe comuniștii români, în pofida profesiunilor de credință pretins anti-hegemoniste, nu au manifestat niciun fel de simpatie pentru eforturile reformatorilor cehi de a desființa cenzura și de a permite resurecția societății civile. Ba chiar dimpotrivă, aș spune. Oricât s-ar afișa Ion Iliescu drept un fel de Alexander Dubček à la roumaine, rămâne faptul că în acel an crucial 1968, ca ministru al tineretului și ca prim-secretar al CC al UTC, a susținut toate campaniile represive îndreptate împotriva studenților.
Primăvara de la Praga a fost anticipată de o serie de evenimente și desfășurări de mare semnificație: înlăturarea lui Hrușciov în octombrie 1964; persecutarea disidențelor intelectuale (procesul Siniavski-Daniel); polemica sino-sovietică și războiul din Vietnam. În România, trebuie reamintită “Declarația din aprilie 1964”, document esențial pentru interpretarea potențialului de dezvoltare și experiment politic la sfârșitul epocii Gheorghiu-Dej. Congresul al IX-lea (iulie 1965) consacra această ambivalență a perioadei: pe de o parte deschidere și autonomie exterioară (relaxare de tip titoist); pe de alta, concentrarea puterii în mâinile lui Ceaușescu și ale fidelilor săi necondiționați. Dialectica de-stalinizării și de-sovietizării se afla deci în plină derulare și abia după august ’68 s-a văzut care direcție a avut câștig de cauză.
Ce se petrecea în Cehoslovacia în acea perioadă? După o vagă destalinizare, se accentuează fenomenele de criză (politică, socială, culturală). Conferința Uniunii Scriitorilor din primăvara lui 1967 marchează divorțul dintre intelectualitate și conducerea partidului. Sfidările se succed într-un ritm galopant. Conflictul dinte comuniștii cehi și cei slovaci duce la destrămarea unității la vârf. În ianuarie 1968, Dubček devine prim-secretar și, în doar câteva luni, un modest program de raționalizare a socialismului de stat se transformă într-o strategie de modificare instituțională radicală. Liderii polonezi și est-germani sunt panicați și exercită presiuni continue asupra Moscovei pentru a acționa preventiv. Toate documentele de arhivă susțin ideea că intervenția a urmărit întreruperea acestui experiment de regândire a posibilității socialismului democratic, deci a fost dictată de teama osificatelor birocrații leniniste că modelul cehoslovac ar putea deveni contagios și ar putea duce la destrămarea imperiului comunist în ansamblul său.
În România, în pofida declarațiilor amicale la adresa noii conduceri de la Praga, Ceaușescu continuă să exercite controlul absolut. Mitul “rolului conducător” al partidului comunist este în continuare susținut drept dogmă sacrosanctă. Nu se publică decât fragmentar „Programul de acțiune al PC din Cehoslovacia” adoptat în aprilie 1968. Se evită informarea opiniei publice în privința abolirii cenzurii și a formării asociațiilor politice și culturale independente. Reabilitarea lui Pătrășcanu a fost utilizată de Ceaușescu pentru consolidarea propriului statut dominant în partid, iar nu pentru dezavuarea practicilor teroriste ale Securității. Speranța de schimbare a fost manipulată în chip insidios de către aparatul ideologic al PCR. Atunci când la Praga un grup de intelectuali publica în iunie 1968 faimosul “Manifest al celor două mii de cuvinte”, Bucureștiul ignora apelul către o pluralizare profundă a sistemului. Ruptura cu leninismul ca ideologie a rolului predestinat al partidului unic nu a fost niciodată la ordinea zilei la București.
