Educația românească este produsul unui sistem piramidal. Cel care ar trebui să fie vedeta – elevul – stă, de regulă, uitat și izolat, sub o scară plină de trepte cu importanță superioară. Profesorul, partenerul lui în principiu, poate fi găsit imediat deasupra lui, executând raportări permanente către cel puțin 6 alți despoți mai luminați: șeful de catedră, coordonatorul metodic, directorul adjunct, directorul plin, metodistul, inspectorul școlar.
Lanțul acesta uman, desfășurat pe verticală, modelează, de fapt, conștiințele supunerii și ale nevoii de a-l mulțumi, artificial, pe cel de mai sus. Și cel mai creativ sau bine intenționat profesor sfârșește absorbit de cultura de cancelarie, una a cinismului și a însingurării. Toți învață că un dosar plin de hârtii este mai apreciat decât munca propriu-zisă cu mintea și sufletul copiilor.
Aceștia din urmă, deși reprezintă rațiunea de a fi a întregii piramide, sunt mai mult materia primă care justifică existența celorlalți, a slujbelor și a încadrărilor. Despre copii se vorbește în școli mai mult ca despre materialul brut din hala unei topitorii – privit adesea ca o masă difuză, care necesită uniformizare sau turnare în forme identice sau regulate.
Deși de pe margine am început să strigăm tot mai mulți despre necesitatea declarării unor libertăți în școală – ale profesorilor în designul curricular, ale părinților în amestecul decizional, ale directorilor în managementul echipelor – realitatea este că, un construct bazat pe comandă-control, de sus în jos, nu are nicio cameră de rezonanță pentru niciun fel de libertate. El e conceput ca să paralizeze inițiative și să înghețe idei, forțându-le circuitul pe o bandă îngustă, de verificare executată malițios, cu oameni amețiți până la extaz de solemnitatea funcțiilor lor.
Mai pe scurt, copiii noștri locuiesc 5-6 ore pe zi într-o piramidă, la baza ei, fără ferestre prea generoase către lume, sub tensiunea și anxietățile oamenilor de deasupra lor, atenți la cât de bine dau ei în ochii celui care îl scrutează de la înălțimea postului imediat superior.
Nu mă înțelegeți greșit, mulți dintre profesorii copiilor noștri sunt oameni destoinici și inimoși, capabili uneori de sacrificii și dedicare dincolo de fișa postului. Chiar și aceștia au însă aerul omului de jos, care face lucruri frumoase mai mult în cultura ”underground” a școlii, adesea din timpul și buzunarul lui. Nu se poartă ca oameni liberi, n-au îndrăzneli avântate, nu comentează aberațiile formale pe care trebuie să le completeze în documentele de catedră, nu ies la vedere, nu se laudă și nici nu își fac vreun scop din a-i inspira și pe alții. Au aerul asuprit și radios al unui misionar în junglă. Marcați de mediocritatea de deasupra lor, nu pot fi lideri pentru copiii de la clasă, nu pot transmite vibrația învingătorului și nici mesajul pe care toți ar trebui să-l audă în școli de la profesorii lor, pe un ton credibil și răspicat – acela că ”poți ajunge oricât de departe, dacă îți dorești și lupți cu pasiune”.
Așa că despre schimbarea de programe, de formarea și reformarea omului de la catedră, de introducerea pedagogiilor inteligente și redefinirea managementului fiecărei școli putem să aberăm filozofic cât vrem; ce-i drept, dă bine pe net, în presă și la tv. Niciunul din mecanismele astea frumoase – circulate și testate deja în sute de variante validate în alte școli europene și de pe alte continente – n-or să își aprindă motorul și nici lumina vreunui far călăuzitor, până nu dăm jos piramida. Până nu ne redefinim modelele instituționale ale școlii, altfel decât cele din agricultura ceaușistă, în care, de la cel cu săpăliga-n mână și până sus, la registrele epocii de aur, toată lumea umfla raportările în cifre la hectar cu un zel înfricoșat, de la unul la altul, ca la leapșa.
Ne facem că ne dor rezultatele noastre la examenele naționale. În timpul anului școlar, niciun inspector școlar nu își raportează dezastrele: n-avem corijenți, nici repetenți, n-avem licee cu promovabilitate nici 2%, nici motive să ne reinventăm, să ne scuturăm și reciclăm, prin urmare, dați-ne salariile, îngroșați dosarele,”toată lumea – ciocul mic, că e bine să fie bine pentru toată lumea.”
Cât timp păstrăm acest model de cultură decizională, nu facem altceva decât să injectăm serul paraliziei, mai departe, și copiilor noștri. Anii de școală sunt, dincolo de achizițiile cognitive, baza formării inteligenței emoționale și a mecanismelor sociale de colaborare, construire a stimei de sine, a rolului în grup și a vocii competente în fața unui public. Ce fel de modele au copiii noștri dacă toți oamenii care gravitează, ca presupuse exemple în jurul lor, sunt constrânși de frici, judecați după criterii nedrepte și așezați în ierarhii nemeritate? Poate școala noastră să producă lideri, oameni curajoși, asumați, integri și implicați? Poate pune în sufletul copiilor siguranță, atâta vreme cât fiecare adult din jurul lui este condiționat de reglementări și proceduri dincolo de orice intenție inovativă și inspirație profesională?
Școlile trebuie să învețe să își selecteze și construiască echipe. Managerii școlari, să le sprijine după criteriile de eficiență ale oricărei companii. Directorii trebuie să învețe să își culeagă datele care pot crește calitatea învățării strict în realitatea școlilor lor, nu după standarde enunțate uniform și nerealist pentru toată țara. Valoarea actului didactic trebuie reglementată de coordonatori de programe educaționale, de ateliere de lucru ale profesorilor, lăsate să conceapă de la o școală la alta variante de design curricular. Politicile curriculare trebuie să conțină cerințele minimale de bază, la nivel național, de la care, fiecare școală, în funcție de comunitatea care o sprijină, poate construi, dezvolta și adânci. Inspectoratele școlare ar trebui să arate mai mult ca niște cluburi ale profesorilor, ca refugii profesionale, unde pot găsi sprijin și îndrumare, nu ca organe de control și birouri pentru titulaturi de fotolii sau aranjamente de anticameră. Dinspre Minister trebuie să radieze cercetare, expertiză, parteneriate pentru valoare adăugată, nu încărcări de reguli și îndatoriri constrângătoare.
Școlile sunt simulatoare pentru dinamica socială de dincolo de porțile lor și mai mult de atât: sunt modele idealiste și umaniste ale comunităților: în ele ar trebui să vibreze spiritul democratic, schimbul de idei, ciocnirile de argumente, curentele de inspirație și circuitele flexibile ale colaborării. În ele ar trebui experimentate, deopotrivă, regulile și libertățile, gustat spiritul de aventură în cunoaștere și puterea progresivă a umanității de a face lucrurile mereu altfel. Copiilor noștri li se oferă, cultural vorbind, exact modelul invers al acestui ideal: ei cunosc, de mici, gustul inhibițiilor, stigmatul ierarhizărilor și practica etichetărilor. Învață să se replieze, să stea în rând, să vorbească doar dacă sunt invitați. Exact ca profesorii lor.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
