„Vom construi cea mai mare moschee dintr-o capitală europeană”, declara cu cîteva săptămîni în urmă muftiul Iusuf Murat, şeful cultului musulman din România. Guvernul român a oferit un întins teren şi statul turc va da banii pentru ridicarea unui complex religios prin care Bucureştiul ar obţine încă un surprinzător record european. Anunţul proiectului – deja declanşat oficial – a stîrnit, cum era de aşteptat, reacţii publice.
În fapt, declaraţia muftiului e prima care suferă de grandoare, de triumfalism. Proiectata moschee bucureşteană n-ar fi chiar „cea mai mare dintr-o capitală europeană”. Faţă de cele 1000 de persoane pe care ea ar urma să le poată găzdui, principala moschee din Roma – şi ea reputată a fi cea mai mare din Europa – are o capacitate de 12 000 de persoane, iar una dintre moscheile pariziene, Adda’wa, putea reuni, înainte de restaurare, 5 000 de credincioşi. Însă musulmanii din Italia sînt cam în număr de 1 800 000, iar în regiunea pariziană trăiesc peste un milion de musulmani, faţă de cei 70 000 din România (10 000 în Bucureşti, dintre care jumătate sînt străini). În raport cu numărul musulmanilor din capitală, viitoarea moschee de la Şosea pare, într-adevăr, „mega”.
Ceea ce stinghereşte nu e nicidecum construirea unui lăcaş de cult musulman în capitală. Principiile Europei liberale – pluralism cultural şi religios, respect pentru minorităţi, liberă circulaţie care aduce în ţările noastre grupuri de alte religii decît cea majoritară – ar acorda în mod firesc loc unui asemenea proiect. Ceea ce stinghereşte e scara proiectului; e, totodată, lipsa oricărei discuţii publice pregătitoare. E faptul că – în dimensiunile complexului – transpar interese de imagine ale statului turc. Că, pe de altă parte – promovat de guvernul Ponta fără păs de dialog cu societatea românească –, el e o piesă în pur stil PSD, încă un kitsch de democraţie, încropit din acelaşi ghips ca celelalte lucrări ale premierului.
Starea socio-culturală a oraşului gazdă, nevoile musulmanilor bucureşteni, diferenţa mentalităţilor, cunoaşterea reciprocă – pe scurt, situaţia societăţii pe care guvernanţii ar trebui să o slujească – nu intră în calculele PSD-Ponta. N-a trecut nici un an de cînd dl Ponta îşi combătea concurentul la preşedinţie pe motiv că nu e ortodox şi, deci, nu e destul de „naţional”. Dar dacă interesele partidului (şi ale sale) o cer, dl Ponta poate fi deodată, cu aceeaşi convingere, şi adept al etno-religiosului, şi adept al internaţionalismului religios. La Istanbul a putut depune pe locul supliciului lui Brâncoveanu o placă comemorativă închinată „istoriei comune a popoarelor român şi turc”. Şi, la schimb cu moscheea, a negociat înfiinţarea unei biserici închinate aceluiaşi principe, martir al „istoriei comune”. Un amănunt: biserica nu se poate construi; laicitatea (cam islamizată de o vreme încoace) a Statului turc nu permite ridicarea de biserici pe teritoriul său. Ce echidistanţă saşie practică dl Ponta, ce dănţuire politică de mascaradă! Unde să caute sprijin împotriva DNA? Unde, dacă nu la un regim autoritar care, cine ştie, va da ceva imunitate de import giumbuşlucurilor sale politice şi penale?
Căci, spre deosebire de ghipsul premierului român, dl Erdoğan duce o politică de beton naţional-islamic. Minorităţile, diversitatea culturală, modernitatea pluralistă nu prea au loc în ţara dominată de politica domniei sale. Nici cercetarea critică a istoriei Turciei, nici recunoaşterea genocidului armenilor şi a persecuţiei kurzilor, nici intelectualii neînregimentaţi nu-şi află locul acolo. (Şi, iată, nici biserica închinată lui Brâncoveanu.) Orhan Pamuk, Nobelul literar turc ori Fazil Say, compozitor şi pianist renumit, au fost urmăriţi în justiţie pentru libertatea lor de gîndire. Turcia lui Erdoğan a schimbat laicitatea autoritară de sorginte Atatürk pe un ţeapăn islamism antiliberal de stat. Cu aceeaşi presiune ideologică, ajutată financiar, încearcă să-şi impună în străinătate imaginea omogenă de mare putere tradiţionalistă. Într-un interviu din ziarulGândul(10.07.2015), Andrei Cornea amintea tendinţa „neootomanistă” a Turciei, încercarea de a avea o prezenţă bine controlată în ţările care s-au aflat cîndva în sfera Înaltei Porţi.
Şeful cultului musulman din România ne asigură că marele complex (moschee, bibliotecă, centru de studii coranice, servicii de asistenţă socială) nu are nici un rost politic. Că se va ocupa de cultura islamului, nu de propagandă şi prozelitism. Că va susţine fraternitatea religioasă, nu exclusivismul fundamentalist. Că îi va asista pe săraci, nu pe extremişti. Discurs frumos, căruia nu-i putem pune la îndoială buna credinţă.
Ar fi, fără îndoială, îmbogăţitor pentru români să întîlnească o prezenţa paşnică a islamului. Pe lîngă comunităţile musulmane care fac parte de mult din societatea românească, pe lîngă amprentele pe care turcii le-au lăsat în limbă, în bucătărie, în proverbe, în muzică – şi, desigur, în „istoria comună”, dar asimetrică – am putea întîlni o mostră a lumii musulmane de astăzi, nereductibilă la explozia extremismelor sale.
Încă o dată: nu ne-ar strica o mai bună cunoaştere a islamului şi a culturii turce. În România e citit cu deliciu Orhan Pamuk, încărcat de melancolia unei Turcii nedumerite încă între o modernitate incertă şi strălucirea unui trecut născător de vise. Turcologul Luminiţa Munteanu, care traduce admirabil seria Pamuk la Polirom, a publicat o amplă lucrare despre sufismul otoman. Alături de colegii ei universitari, Nadia Anghelescu, George Grigore – care a semnat în 2000 o nouă traducere a Coranului, după cea din 1912 a lui Silvestru Octavian Isopescul –, Laura Sitaru şi de de ceilalţi membri ai Cercului de studii de profil de la Universitatea din Bucureşti a publicat texte de filozofie şi poezie musulmană, prezentări ale civilizaţiei islamului. Există la Universitatea din Cluj un Institut de turcologie şi studii central-asiatice. Numeroşi istorici fac astăzi o istoriografie fină, obiectivă a Ţărilor Române în relaţiile lor cu otomanii. Dar în afara mediului de specialişti, piaţa de carte din România, documentarea, informaţia în genere e destul de săracă în acest domeniu. Pentru publicul larg, Turcia se compune din vechea imagine a asupritorului, care, cu toţi ienicerii şi spahiii săi, n-a putut să ne turcească, dreasă cu gust de baclavale, cu vacanţe la Antalya, cu noi şi prospere afaceri levantine.
Ce ştim despre islam? Nu mult mai mult decît ororile în care se întrec mişcările extremiste, haosul însîngerat al primăverilor arabe şi chipul unor societăţi încorsetate într-o tradiţionalistăsharia. Pe acestea ni le servesc din abundenţă media. Avem în contrapartidă discursuri islamice oficiale care exaltă un trecut de mirabilă civilizaţie, ne oferă de sus lecţii de societate religioasă şi nu dau doi bani pe democraţia liberală. O comunitate de musulmani obişnuiţi, cu lăcaşul lor de cult, ne-ar putea oferi o cunoaştere directă, o imagine mai autentică, una dintre imaginile islamului de zi cu zi. Dar o asemeneacomunitatede credincioşi – la scara ei bucureşteană – are nevoie de un spaţiu grandios? De oexaltare cantitativăa credinţei? Despre un spaţiu de reculegere vorbim sau despre o declaraţie de putere?
0
0
