1. Să ne amintim ce am spus până acum în partea I şi partea a II-a a eseului meu: orice elev, student sau, în general, orice persoană care este supusă unei examinări este supusă tentaţiei de a copia; în lipsa unui sistem de supraveghere, până şi cel mai cinstit dintre concurenţi va ceda ispitei; indiferent cât de drastice ar fi măsurile luate pentru a împiedica frauda, vor exista metode din ce în ce mai performante de a copia; oricum, eficienţa acestor metode este pusă la îndoială cât timp chiar cei care sunt supreveghetori locali sau centrali au ei înşişi probleme de integritate (copiază la examene de titularizare, nu trec examenul de titularizare, iau mită, superiorii lor au lucrări de doctorat plagiate, există o comisie de albire a demnitarilor plagiatori etc).
2. După apariţia primelor două părţi am primit multe mesaje. Aşa am aflat că la facultăţile de drept din toată România există aparate de bruiere de câţiva ani. Că nu există profesori care să nu ştie când sunt copiaţi. Că există profesori care explică studenţilor la prima întâlnire metodele de copiat pe care le ştiu. Cineva mi-a spus că nu are nici măcar un coleg care să nu fi copiat cel puţin o dată la un examen. Am aflat de câţiva studenţi la drept care au luat toate examenele din timpul facultăţii prin fraudă, inclusiv cel de intrare în profesie. Şi chiar că pentru admiterea la INM şi la INPPA există o adevărată concurenţă în a descoperi şi aplică noi metode de copiat. Şi să ne gândim că cei care intră în sistem voi fi cei care vor milita pentru aplicarea legii în cazul altora…
Personal cred că practica copiatului în şcoli, licee şi facultăţi este atât de extinsă şi că face o pereche atât de bună cu corupţia, încât e greu să ne imaginăm o cale de combatere. Frauda este, oricum, ridicată la nivel de virtute [1]: cine copiază la bacalaureat şi este dat afară contestă măsura în justiţie şi până se judecă dosarul respectivul urmează deja cursurile unei facultăţi, cine e descoperit drept plagiator beneficiază de o comisie de albire şi primeşte în plus 15% la salariu, condamnaţii sunt prezentaţi la TV drept victime, cine scrie cărţi copiate în penitenciar e eliberat mai devreme etc.
3. Să vedem ce metode de combatere avem acum. Mai întâi sunt sancţiunilepenale. Este ilegal ca profesorul să pretindă (chiar dacă nu primeşte) şi să primească (chiar dacă nu pretinde) mită pentru a furniza răspunsurile la subiecte; la fel, este ilegal ca personalul administrativ care multiplică subiectele înainte de examen să le transmită elevilor sau studenţilor. Desigur, metoda `patu sau patru` despre care a scris presa e cea mai revoltătoare. Organele de urmărire penală trebuie să îşi facă datoria. Profesorii care primesc bani, bunuri şi favoruri sexuale pentru a se frauda un examen trebuie să răspundă penal şi ar fi adecvat ca ei să îşi piardă locul de muncă cu imposibilitatea de a reveni în învăţământ. Tinerii care dau mită sub orice formă trebuie să ştie că sunt răspunzători penal dacă au vârsta peste 18 ani şi că pot fi sancţionaţi administrativ, inclusiv cu exmatricularea din unitatea de învăţământ. Teoretic, iminenţa unei sancţiuni penale şi administrative ar trebui să fie suficiente pentru ca aceste cazuri să nu se repete. Dar relatările de la recentul examen de Bacalaureat ne arată că nu e aşa. Deci, trebuie să ne întoarcem la prevenţie.
Desigur, pot fi luate măsuri administrative, cum ar fi: controale corporale la intrarea în unitatea de învăţământ sau în sala de examen folosind metodele asemănătoare cu cele de la aeroport; camere de filmat în toate clasele cu transmitere a semnalului audio-video, pentru orice test/examen/concurs; controale inopinate în sala de examen; săli de clasă cu pereţi transparenţi; aparate de bruiere a semnalului audio etc. Cei care administrează sistemul de educaţie ar trebui să ştie cel mai bine ce e de făcut aici.
4. Şi totuşi, cred că mai există o metodă care, odată aplicată, nu numai că va împiedica copiatul, ci va diminua comiterea ilegalităţilor în România, sporind spiritul de solidaritate în comunitate.
Dacă e să îmi imaginez la o soluţie viabilă, nu pot decât să mă gândesc la interiorul omului, la onoarea, la conştiinţa sa. Soluţia pe care o avansez este una de tip `whistleblower` şi mi-a fost sugerată de producţia cinematografică `Codul de onoare` (School ties) din 1992. Pe scurt: Un tip dintr-o familie mai săracă ajunge într-un liceu privat cu elevi din familii bine situate. Încetul cu încetul se integrează în comunitate, dar tipul e extrem de corect. La fiecare examen, elevii sunt puşi să semneze un cod de onoare, un fel de declaraţie de integritate, prin care se obligă să nu copieze la examen şi să îl denunţe pe cel pe care îl văd că a copiat. După care profesorul ia declaraţiile semnate, împarte subiectele şi părăseşte clasa. După ce timpul s-a scurs, profesorul revine, ia răspunsurile completate de elevi şi le corectează. Nici nu îşi pune problema că cineva a trişat. Ei bine, tipul nostru îl vede pe cel mai popular şi bogat tip, cu care era prieten, că încalcă codul. De aici fimul se derulează după un scenariu unde chestiunile de etică şi de putere se întrepătrund şi al cărui final nu vreau să îl dezvălui.
Aşa că mă gândesc şi eu: dacă am apela la soluţia `Codul de onoare` combinată cu metoda camerelor de filmat cu sonor?! Ce ar fi dacă profesorul ar da subiectele, cei examinaţi ar promite solemn că nu vor copia şi că vor denunţa pe acela care încalcă codul, apoi profesorul ar părăsi clasa?! Căci, să ne înţelegem: acea persoană care se află într-o sală de examen unde are loc o neregulă de acest gen, care duce la obţinerea frauduloasă a unor calificative, este complice moral la ilegalitate, indiferent că este profesor care permite şoptitul, profesor care furnizează răspunsurile, elev care şopteşte, elev care copiază, elev care furnizează răspunsul altora dintre cei examinaţi. Ar fi prea mult să apelăm la onoarea elevilor?! Sau aşa ceva nu le putem cere pentru că … nu se învaţă la şcoală despre onoare? Atunci, nu vă supăraţi, dar ar trebui să începem cu principiile care stau la baza convieţuirii în societate.
5. Problema este nu doar cu cei care copiază – ei comit o fraudă şi trebuie daţi afară din examen şi, dacă vrem ca acest lucru să aibă efecte maxime, trebuie să i se interzică reîncadrarea în orice altă unitate de învăţământ pentru următorii, să zicem, cinci ani. Nu doar cu profesorii care tolerează copiatul sau – ei trebui daţi afară din şcoală cu interdicţia de a mai activa vreodată în învăţământ. Nu doar cu profesorii care dau meditaţii plătite la proprii elevi – ei trebuie sancţionaţi pentru conflict de interese. Ci este o problemă mai ales cu cei care închid ochii. Eu cred că aceştia sunt mai culpabili decât primii: primii îşi urmăresc un interes personal, pe când ceilalţi afectează deja un interes public.
Cine copiază azi la un examen, fură. El fură azi când dă un test, un examen, o teză. Mâine va fura o diplomă. Apoi un concurs de ocupare a unui post. Un astfel de hoţ va deveni apoi profesor şi ne va educa copiii. Sau poate va deveni doctor şi ne vom lăsa pe mâna lui să ne opereze, după care vom fi o simplă statistică pe lista celor care mor în timpul operaţiei. Sau poate va deveni un magistrat şi ne va judeca, după care vom fi încă e eroare judiciară pentru care magistratul nu răspund pentru că, credeţi sau nu, magistratul nu răspunde pentru incompetenţă, ci potrivit legislaţiei în vigoare poate fi elimiant din sistem de abia după şase ani de la constatarea incompetenţei şi numai dacă nu trece nişte teste (ups!) în această perioadă.
Acela care vede că se comite o ilegalitate şi tace dă dovadă de lipsă de caracter virtuos şi este vinovat legal: el este un ipocrit, un ignorant sau un laş, dar şi un complice[2] în acelaşi timp. Tăcând, el încurajează comiterea ilegalităţii şi multiplicarea în spaţiu şi timp a comportamentului ilegal: acela care a copiat deja odată, o va face din nou nestingherit; alţii îl vor urma şi ei văzând că nimănui nu i se întâmplă nimic. De aceea, acela care vede comiţându-se o abatere de la lege şi nu face nimic pentru a o împiedica sau a anunţa autorităţile, mi se pare mult mai periculos. Mă gândesc dacă ar fi atacat pe stradă, oare el nu ar vrea ca trecătorul să nu întoarcă capul într-o parte, ci să intervină să îl salveze sau măcar să anunţe autorităţile?! Mă gândesc dacă ar fi un concurs pentru un singur post şi vede concurentul său copiind, oare chiar nu ar face nimic să îl împiedice pe acesta să îi ia locul?! Căci, de fapt, asta se întâmplă: cei care fraundează examenele sau concursurile obţin diplome, certificate, brevete pe care le vor folosi mai târziu pentru a lua locul altora.
citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
