Idei şi puncte cheie:
- Presupunând că va obţine învestitura în Parlament, cabinetul Valeriu Streleţ porneşte la drum fără a beneficia de entuzismul societăţii moldoveneşti (al Uniunii Europene şi Statelor Unite rămâne încă de văzut, dar aş fi mai degrabă precaut în aşteptări), părând o soluţie mediocră, un compromis politic cenuşiu, care are singurul merit de a fi fost acceptat de liderii ofiliţi ai celor trei partide ale Alianţei pentru Integrare Europeană nr. 3;
- Episodul Maia Sandu este un eşec (instrumentat?) de imagine al AIE 3, care va costa scump coaliţia şi va avea o anumită relevanţă pe termen mediu (e limpede că Maia Sandu a devenit peste noapte „un nume”, justificat sau nu, un lider deja regretat şi aşteptat să revină în politica locală, dar când şi în ce context?…), întreaga poveste a propunerii şi respingerii ei de către partide, sau al refuzului de a discuta serios, părând tot mai mult o cacealma care ne dă serios de gândit asupra manevrelor politice, onestităţii şi bunelor intenţii ale celor care fac jocurile în politica de la Chişinău;
- Faptul că AIE 3 reuneşte din nou cele trei partide pro-europene (PLDM, PDM şi PL) şi că exclude din arcul puterii partidele anti-reformiste, anti-româneşti şi anti-occidentale (în principal PCRM şi PS) este în principiu un lucru bun, dar insuficient pentru garantarea succesului guvernării şi recâştigarea încrederii europene;
- Dincolo de numirea foarte probabilă a acestui nou guvern declarat pro-european, Chişinăul se afundă, de fapt, tot mai mult într-un impas al opţiunilor şi soluţiilor de reformare şi occidentalizare reală a republicii (termenul de „integrare europeană” a devenit deja cam nerealist), pierzând momentul bun, suflul, simpatiile europene şi credibilitatea pe care micul stat post-sovietic le câştigase din 2009 până în 2014;
- În lipsa unor succese relativ rapide şi vizibile ale guvernării, reflectate în standardul de viaţă al cetăţenilor de peste Prut, există pericolul scăderii opţiunilor pro-europene sub pragul critic al majorităţii populaţiei, ceea ce ar putea compromite grav perspectivele electorale şi politice de la Chişinău, în viitoarea legislatură;
- Prioritatea absolută a noului guvern este deblocarea finanţării internaţionale, urmată de reforma credibilă a justiţiei;
- România se află în faţa unei dileme de poziţionare care va creşte în intensitate în anii următori, neputând nici întoarce spatele unui guvern care se autointitulează pro-european, nici legitima o eventuală lipsă de voinţă politică în a face reforme esenţiale (justiţie, economie, administraţie publică, educaţie). Probabil că Bucureştiul va trebui să ia mai în serios semnalul transmis de cancelarul Angela Merkel imediat după victoria preşedintelui Klaus Iohannis, în noiembrie 2014, anume că mizează pe un rol politic mai substanţial al României în susţinerea eforturilor Republicii Moldova de apropiere de Uniunea Europeană şi în definirea relaţionării Bruxelles-ului cu Chişinăul.
*
Cu o majoritate fragilă de 52 de deputaţi din cei 101 ai Parlamentului de la Chişinău, liberal-democraţii, democraţii şi liberalii (iată, inclusiv denumirile încălecate ale acestor formaţiuni sugerează confuzia şi ineficienţa sistemului local de partide, în special pe segmentul pro-european, la care se mai adaugă, separat de alianţă, şi noua grupare a lui Leancă) vor reuşi probabil să impună guvernul Streleţ.
În principiu, formarea unui nou guvern pro-european, cu atât mai mult cu cât reuneşte tripleta partidelor consacrate, considerate favorabile apropierii de Uniunea Europeană, este un lucru bun. Liberalii revin în guvern iar comuniştii au fost eliminaţi din arcul majoritar. Momentan cel puţin aşa vor sta lucrurile, însă doar până la alegerea Preşedintelui Republicii în primăvara anului viitor, în caz că rămâne nemodificată necesitatea constituţională a actualei majorităţi calificate de minim 61 de voturi, care face obligatorii negocierile dificile dincolo de arcul guvernamental.
Dar, chiar şi după aprobarea previzibilă a cabinetului în Parlament, o mulţime de probleme structurale ale politicii moldoveneşti rămân în picioare. Aşa cum rămâne, ca o bombă cu efect întârziat pentru actuala coaliţie, ideea că Maia Sandu ar fi cerut, ca o condiţie pentru asumarea funcţiei, demisia (demiterea) guvernatorului Băncii Centrale şi a procurorului general, pentru proasta gestionare a hipermediatizatului caz al „miliardului furat din bănci”… Şi dacă nu a fost aşa, ideea tot a rămas.
Cine este, deci, Valeriu Streleţ? Informaţiile publice existente până în prezent nu sunt foarte concludente. Pare, la prima vedere, un politician oarecare, „nici prea prea, nici foarte foarte”, scos în ultimul moment din pălăria unor negocieri prost văzute public, după episodul ratat Maia Sandu. Un deputat de 45 de ani care a făcut „ceva avere” într-o ţară săracă (nu ar fi primul, nici ultimul caz de acest gen, nici prea mare, dar nici mic), în fine, o figură destul de ştearsă ca profil public şi fără prea mari realizări politice, care a fost acceptată de liderii celor trei formaţiuni membre ale AIE 3, probabil pe principiul că va deranja cel mai puţin „sistemul” şi va răspunde prompt cerinţelor partidelor. În plus, şi-a postat diplomele pe internet şi par reale. Nici nu se putea un premier care să ne lase mai în ceaţă. Pur şi simplu ridicăm din umeri, neavând nimic de zis în această etapă a CV-lui (poate ştiu alţii mai multe), aşteptând să vedem ce va face concret guvernul, fiindcă performanţele contează, la urma urmei, mai mult decât persoana în sine a premierului.
Împărţirea portofoliilor se va face cumva. Nu anticipez, de data aceasta, un blocaj pe tema ministerelor şi agenţiilor, chiar dacă cele trei partide au o lungă tradiţie a ştiinţei de a distruge totul, pentru neînţelegeri punctuale. În fine, discuţiile în contradictoriu şi negocierile tensionate vor continua cu certitudine şi după votul de încredere, pentru eşaloanele inferioare ale puterii şi pentru alte funcţii, ca de obicei în ultimii ani, dar cel puţin cabinetul se va putea apuca de lucru, pe temele mari. Atâta lucru măcar au înţeles cu toţii, că ţara are nevoie imediat de un guvern funcţional.
Prioritatea o va constitui deblocarea finanţării internaţionale pentru Republica Moldova, a cărei economie este pe buza prăpastiei. România va trebui, cred, să-şi dea întreaga măsură a influenţei politico-diplomatice şi a capacităţii de susţinere pentru ca acest lucru să se realizeze rapid iar venirea iernii să prindă economia Moldovei cât de cât stabilizată.
Dincolo de aceste considerente, rămâne impresia generală cenuşie a mediocrităţii politice de la Chişinău, a lipsei de soluţii credibile şi de voinţă politică. Uniunea Europeană va trebui să lucreze cu acest guvern iar oamenii de peste Prut să creadă că impasul poate fi depăşit, deşi nimeni nu (mai) debordează de entuziasm. Bula de speranţă de acum câţiva ani s-a spart. Opţiunea retrogradă pro-rusă reîncepe să fie o ameninţare politică peste Prut, chiar dacă primarul liberal reales al capitalei, Dorin Chirtoacă, un lider politic în devenire, le cere moldovenilor să rămână optimişti, şi bine face. Se joacă, în fond, ultima carte pentru Republica Moldova în Europa, la orizontul generaţiei noastre, iar cartea aceasta nu poate fi jucată, onest, decât împreună cu România, chiar dacă unora le pare doar o vorbă în vânt.
