PERIOADA 2000 – 2007 este intervalul istoric românesc în care palierele politice structurante, detaliate strict sub aspect imagologic în editorialul precedent, sunt înlocuite cu o opţiune de restructurare politică autoritaristă a societăţii româneşti. Sub brandul politic al unui singur partid: PSD.

Formaţiunea de identitate a lui Ion Iliescu porneşte cruciada totală împotriva alternativelor politice de orice fel. Fie ele de dreapta, de stânga, de centru sau de la extreme. Palierele ideologice stânga-dreapta sunt ignorate. Este edificată o ecuaţie electorală mult mai agresivă, care va crea totodată şi premizele dezastrului ideologic: PSD guvernează monocolor. Un actor de oportunitate rămâne secundar şi eficient în poza guvernamentală: UDMR. Alţii – la restul lumii. Societatea - la cheremul activului de partid PSD.

2000 – 2004: PSD – PARTIDUL TOT-AZIMUT. În 2000, visul de aur al PSD a răzbătut firav în presa obedientă a acelor vremuri: guvernări succesive PSD, până la victoria finală. Două, trei, de ce nu patru guvernări, una după alta?

Pentru implementarea acestui anacronism latino-american, ideologii PSD par a fi pus la cale o strategie politică cu elemente de intruziune violentă în ansamblul societăţii. Într-o ţară care „vede enorm şi simte monstruos”, marea reinventare a fost impunerea unui soi de liberalism social, prin autoritatea instituţiilor statului.

PSD îşi face un obiectiv din acapararea acelor părţi fezandate ale presei autohtone, dedate la pomeni, iertări de datorii şi preferinţă pentru comportament sumisIv, de animal de casa. Cu imens potential manipulator. Faimoasele stenograme PSD fac dovada unui demers programatic de subordonare a presei libere de către „partidul tot-azimut”. Un demers tolerat de însuşi şeful statului la acea vreme. Care nu a înghiţit niciodată critica jurnalistică.

Peste toate acestea, PSD a declanşat un proces fără precedent de intervenţie şi acaparare a punctelor de decizie formală, la toate nivelurile. De la sindicate, la organisme nonguvernamentale. De la regii autonome, companii şi societăţi economice private, la asociaţii de locatari.

Niciodată mişcarea sindicală din România nu a înregistrat mai multe dezertări în zona politică, aşa cum s-a întâmplat în perioada 2000-2004. Ion Rădoi – lider Metrorex, Elena Sporea – lider Agrostar, Miron Mitrea – lider CNSLR-Frăţia sunt exemple uluitoare de încartiruire ideologică. Aportul acestora la activul PSD a fost enorm: zeci de mii de cetăţeni cu carte de muncă s-au văzut obligaţi să îşi urmeze liderii, care au făcut târgul cu statul politic.

În societatea civilă, magnetismul PSD a fost devastator. Alin Teodorescu şi Vasile Dâncu sunt şi rămân cele mai frapante exemple.

Control. Obedienţă. Servilism. Oportunism. Comoditate. Aceasta a fost propunerea copleşitoare a PSD în intervalul 2000-2004, după eşecul public al guvernării de dreapta în coaliţie.

Dar unde sunt partenerii de altădată ai PSD-ului? Unde este patrulaterul roşu, cel care ţinuse în chingi opţiunile electorale, între 1990-2000? Care patrulater şi-a făcut datoria şi a readus stânga la guvernare, după o pauză de patru ani?

PRM ÎNTRE ANTISEMITISM IDENTITAR ŞI LEPĂDARE OPORTUNISTĂ. După ce PSD decide să evolueze singur cu noua strategie, PRM – cel mai important aliat în psihologia politică – este practic scos din joc.

PRM va juca penibil cartea singurului player al partidului: preşedintele C.V. Tudor. Însuşi Tribunul. Care tribun simte cu acuitate că a fost abandonat de noua ideologie PSD-istă şi încearcă marea cu degetul. În ciuda unui boicot media total.

Vadim îşi angajează un consultant evreu şi renunţă la bazinul său resentimentar, credul, disciplinat. Încearcă să devină „politically correct”. Vadim se civilizează. Propune pace cu evreii, toleranţă cu ţiganii şi homosexualii. Pune în discuţie rolul şi locul istoric (pe soclu sau nu?) al mareşalului Antonescu. Face gesturi incredibile de lepădare de o filosofie politică eminamente şi exclusiv resentimentară. În mai puţin de trei luni, partidul se prăbuşeşte în sondaje. CV Tudor devine un personaj de tragedie greacă: prizonier al propriului brand extremist. Se reîntoarce la acesta şi îşi recîştigă cu greu o parte din electoratul sedus şi abandonat. Care nu se va mai întoarce niciodată complet cu faţa la Tribun.

În intervalul 2000-2004, PRM se retrage treptat în matca marcată patologic a audienţei sale electorale. Totodată, PRM pierde odată pentru totdeauna şansa de a cuceri Everstul politicii româneşti: guvernarea şi preşedinţia României.

Consecutiv, în perioada 2000-2004, PRM devine un adversar al PSD. De data aceasta, pe bună dreptate.

PSDR – RENUNŢAREA ISTORICĂ. Un alt partid din „patrulaterul roşu” este PSDR – vestigiu doctrinar interbelic, supravieţuitor după 1990. Partidul predat fără luptă de către venerabilul Sergiu Cunescu lui Alexandru Athanasiu fuzionează cu PSD la 16 iunie 2001, în baza protocolului convenit politic de cele două partide, la 8 septembrie 2000.

Cu un preţ inestimabil: PSDR bagă PSD – printr-o glisare controversată -, în Internaţionala Socialistă. Legitimarea internaţională a PSD rămâne pentru istorie un rapt ideologic. Desigur, victoria nu era posibilă fără jocul de picioare al combinatorilor din partid, care a dus pragmatic şi cinic la o reuşită internaţională remarcabilă.

PUNCTUL DE RUPERE 2000- 2004. În configuraţia politică de la putere, PSD face cea mai mare greşeală strategică. O eroare menită să întindă covorul roşu celui mai temut adversar, după cum am menţionat încă de la începutul analizei de faţă: Salvatorul Naţiunii.

Ce a determinat eroarea fatală a PSD-ului, în intenţia sa de a cuceri România? Omeneşti slăbiciuni şi orbiri, calificate incalificabile la nivel de strategie naţională: lăcomia, foamea, posesiunea instinctivă de grup şi de familie politică.

Salvatorul Naţiunii a răsărit din veriga ignorată a atotştiutorilor ideologi PSD: opoziţia politică destrămată. Care şi-a găsit un lider de oportunitate. Care s-a mobilizat.

Care a rezonat la cel mai profund sentiment al tenacităţii româneşti, cel care pune amprenta pe fiecare individualitate românească, pe fiecare om care gândeşte şi visează în româneşte, oriunde în lume : libertatea de gândire şi de acţiune.

PERIOADA 2004-2007. STRUCTURI ABANDONATE ÎN AŞTEPTĂRI. ELECTORAT PIERDUT. SĂ-L DECLAR NUL? Traian Băsescu este produsul inventat şi precipitat acut de strategia de putere societală a PSD, Sortită eşecului, încă dintru începutul ei, după cum am demonstrat.

Traian Băsescu devine personajul electoral de completitudine, care reuşeşte să ia locul tuturor. Lui Vadim, care nu mai ştie ce a redevenit. Societăţii civile, care nu mai înţelege ce ar fi vrut. Clasei muncitoare – părăsite de liderii sindicali - care are nevoie de reprezentare. Electoratelor din palierul principal şi secundar exemplificat în editorialul precedent, abandonaţi de partide şi mai ales de liderii lor.

Anul politic 2004 a avut nevoie de Traian Băsescu în politica românească, aşa cum un înecat are nevoie de o gura de aer.

Traian Băsescu a luat tot şi a făcut tot. După ce a promis tot. În fapt, ca şi Ion Iliescu, Traian Băsescu este cel mai inteligent jucător politic pe piaţa psihologiei politice din România, după 1990.

La trei ani de la statuarea drept preşedinte al României a lui „Traian Băsescu – gură de aer”, societatea se trezeşte din efectul politic anaerob: gura de aer -dorită avid de cei mai mulţi cetăţeni să devină „gura de aur” a ţării - începe puţin câte puţin să piardă din coerenţă şi capacitate.

Cum a fost posibil? Abandonarea structurilor electorale este cauza şi efectul acestui consum excesiv de politică şi politicianism.