În 2007, președintele Traian Băsescu, însoțit de Maria Băsescu, a făcut o vizită de stat în Spania, acum, în iulie 2015, președintele Klaus Iohannis, însoțit de Carmen Iohannis, a făcut o vizită oficială în Spania. (O precizare referitoare la diferența dintre vizită de stat și vizită oficială. Prima este superioară ca protocol, dar legea spaniolă permite doar două vizite de stat pe an, iar acestea au fost deja consumate cu vizitele președinților din Peru și Columbia. Prezența președintelui român, în primul său an de mandat, era importantă, mai ales avînd în vedere numărul românilor care trăiesc aici și s-a optat, probabil, pentru această formulă, în locul unei amînări de un an. O simplă chestiune organizatorică fără nici o altă relevanță, în ciuda unor comentarii la temă.)
Șapte ani între cele două vizite ale șefilor de stat, s-au schimbat între timp și regii și președinții, dar ceva a rămas constant: comentariile negative din presa românească și reflectarea parțială, dacă nu rău-voitoare a unuia dintre puținele evenimente pozitive din ultima vreme.
Comentariile negative referitoare la vizita lui Băsescu (care a revenit în Spania, neoficial, în toamna anului 2007, după prima suspendare) au fost mereu legate fie de depășirea atribuțiilor, fie de intenții electorale, fie de numărul românilor rezidenți în Spania care l-au aclamat în stradă (au fost, se pare, 10.000 de români la Castellon, ieșiți să-l susțină în noiembrie 2007, un număr neplauzibil pentru comentatorii anti-băsiști de atunci, deși confirmat de participanți), cele referitoare la recenta vizită a lohannis au cu totul altă coloratură (chiar dacă uneori comentatorii sînt una și aceeași persoană, ca în cazul neobositului Ion Cristoiu). Prezența doamnei Băsescu nu a atras niciodată atenția (unii văd aici suprema calitate a unei consoarte), dar asta s-a întîmplat poate și pentru că spontaneitatea și imaginația soțului erau atît de debordante, iar acțiunile, gesturile și declarațiile sale, atît de ofertante, încît energia negativă a jurnaliștilor era epuizată cu mult înainte de a ajunge la deux-pieces-urile purtate de Maria Băsescu. Acum, pentru că materialul verbal oferit de actualul președinte e puțin adecvat miștocărelii naționale și pentru că soția sa pare să fie o persoană pentru care îmbrăcămintea e mai mult decît un acoperămînt al corpului, majoritatea covîrșitoare a comentariilor din presa românească se referă la asta: de la preluarea pînă la sațietate a articolului din El Mundo, pînă la recentele panseuri ale lui Ion Cristoiu, despre care un prieten spaniol îmi scria azi dimineață, indignat, spunîndu-mi că așa ceva în Spania ar duce la stigmatizarea de către breaslă a autorului și oricum n-ar apărea în nici un loc onorabil. Și în Spania există presă de proastă calitate, și în Spania se comentează ținute și se analizează amorurile, mai ales ale fotbaliștilor, dar există limite, iar una dintre ele este, de pildă, cea legată de vîrstă. Sau de ceea ce unii înțeleg prin urîțenie fizică. Iar aceste limite n-au nici o legătură cu corectitudinea politică, ci cu un fel de reținere care îi face pe spanioli să fie, printre altele, cel mai puțin xenofobi dintre europeni, iar pe femeile spaniole, lipsite de complexe și extrem de atrăgătoare chiar și atunci cînd le lipsește frumusețea fizică sau au depășit tinerețea regulamentară din România. Se întîmplă asta nu pentru că spaniolii ar avea o genă în plus, ci pentru că așa sînt educați, de mici. Și pentru că derapajele publice de la norma conviețuirii pașnice se plătesc, la propriu și scump, într-o țară care a trecut printr-un război civil.
Recentele comentarii referitoare la ținutele lui Carmen Iohannis și în general importanța care s-a dat acestor aspecte de suprafață ale vizitei în presa din România au fost alimentate de articolul din El Mundo în care se vorbește mai ales despre amorul care domnește în cuplul prezidențial. Articolul conține numeroase inexactități sau exagerări (de pildă că cei doi ar fi catolici sau că prima doamnă ar avea o adevărată obsesie legată de revenirea pe tron a regelui Mihai). Publicat de altfel doar on-line, textul a fost în realitate unul marginal, semnat de o jurnalistă care se ocupă de mondenități, Consuelo Font, o obișnuită a platourilor televiziunii TeleCinco. Ce a încercat autoarea acolo a fost să apropie cuplul prezidențial român de valorile și de sistemul de reprezentare specifice unei categorii de public spaniol, publicul telenovelistic, nimic mai mult. Articolul este, desigur, naiv și nu prea documentat, dar scris fără nici o intenție rea, nu este nici ironic, nici apologetic, așa cum s-a încercat a fi prezentat în traducerile parțiale preluate de presa din România. Nici aici și nici în vreun alt material, nu se insinuează vreo comparație între doamnele care au participat la evenimentul de protocol prilejuit de vizita președintelui român. Fraza cu ”eclipsarea reginei” este una tipic românească, din păcate. În schimb, aprecieri reale la adresa ținutei lui Carmen Iohannis, am găsit, inclusiv în comentariile cititorilor. Nu știu dacă stiliștii români au ajuns la un acord în acest sens, dar aici nu s-a revoltat nimeni, poate și pentru că protocolul mînecilor lungi nu pare să fie cunoscut în peninsulă. Soția primului ministru a purtat o rochie fără mîneci, largă, președinta Comunității Madrid, Cristina Cifuentes, una tot fără mîneci, strîmtă, culoare corai, iar Ana Pastor, ministra Muncii, o rochie la fel de minimalistă, fucsia și sandale argintii. Trebuie să adaug: nici una dintre aceste doamne nu ar trece testul Cristoiu, nici ca vîrstă, nici ca trăsături, dar, din fericire pentru ele, un Cristoiu spaniol ar fi, cum spunea amicul meu, un exemplar de muzeu sau de circ.
Ce nu cred că s-a remarcat, însă, cu privire la participanții la aceste întîlniri de nivel înalt este însă un lucru mult mai serios și anume: în timp ce familia regală spaniolă este mereu însoțită, în astfel de momente, de numeroși membri ai guvernului, indiferent de culoarea lui politică, între președinția din România și guvern pare să existe o prăpastie pe care nici protocolul unei vizite oficiale n-o poate depăși. Poate n-am fost eu atentă, dar nu cred că președintele Iohannis a fost însoțit de vreun ministru în Spania. E adevărat, ar fi fost poate delicat: în chiar ziua vizitei oficiale, El Pais, cel mai important cotidian spaniol, publica o știre cu titlul: ”Prim-ministrul român, acuzat de corupție și spălare de bani”. Cele două evenimente au coincis, e drept, vizita și inculparea, iar fotografia aleasă de El Pais a fost nu cu Iohannis la Zarzuela, ci cu Ponta, în cîrje, la DNA. Spre după-amiază însă, ziarul a revenit inclusiv cu imagini filmate din discursurile oficiale ale lui Klaus Iohannis, Mariano Rajoy și al regelui, exprimate în cadrul vizitei oficiale, insistînd asupra a două aspecte: atitudinea pro-europeană pe care o susțin cu toții și ”sprjinul acordat de regele Felipe al VI-a statului de drept din România”. Nu știu dacă presa românească a reținut această frază, cu care rege Spaniei și-a și încheiat, de altfel, intervenția, dar El Pais pare să o considere una din ideile principale ale vizitei. Nu doar El Pais, ci și o revistă de modă, www.mujerdeelite.es, în ultimul paragraf al articolului dedicat evenimentului, după ce face referire la rochia ”de media manga, muy sencilla y elegante de Carmen Iohannis” (cu mînecă scurtă-medie, foarte simplă și elegantă), citează din discursului regelui care a numit România, ”un polo de estabilidad en la zona” (un pol de stabilitate în zonă).
Mai puțin mulțumiți de vizita lui Klaus Iohannis au fost jurnaliștii publicațiilor românești din Spania, pentru care subiectul principal al vizitei a fost problema dublei cetățenii. În cazul vizitei lui Băsescu din 2007, subiectul era legat de restricțiile impuse românilor pe piața muncii, subiect abordat imediat și războinic de Traian Băsescu în acel context, deși fără efect, moratoriul fiind ridicat, așa cum era prevăzut pentru toată zona UE, de abia la 1 ianuarie 2014. Problema dublei cetățenii e spinoasă, Spania avînd acord de acest tip doar cu țările din America Latină și cu Andorra, din motive lesne de înțeles. În plus, în acest moment cetățenia spaniolă nu mai este obligatorie pentru cetățenii UE pentru nici unul din cazurile care înainte o prevedeau, respectiv posturi de funcționar public sau de administrație publică. Unul din invitații la prînzul oficial oferit de Casa Regală în onoarea vizitei președintelui român a fost primarul comunei Paramo de Boedo (o mică localitate din Castilla y Leon, cea mai conservatoare regiune a Spaniei). Aureliu Truță, cetățean român rezident în Spania, venit în urmă cu 15 ani la cules de măsline în Cordoba, a fost ales de 54 dintre cei 98 de locuitori ai comunei, preponderent spanioli, primar. În acest context, declarația prim-ministrului Rajoy potrivit căreia cetățenia europeană garantează egalitatea nu mai pare doar un artificiu retoric.
De asemenea, am găsit nemulțumiri cu privire la prezența unei firme de telefonie mobilă la întîlnirea dintre președinte și comunitatea de români, deși, cel puțin în Spania, deocamdată, firmele private sînt deseori prezente în contexte politice, unul dintre ele fiind chiar prînzul oficial oferit de Casa Regală, unde n-au lipsit, alături de români performanți, oameni de afaceri spanioli care investesc în România. Pudoarea și suspiciunea față de inițiativa privată nu au intrat încă în protocolul public spaniol, în ciuda eforturilor stîngii populiste. Cît despre ceilalți invitații la Zarzuela, cu ocazia prînzului amintit, nici despre ei nu s-a pomenit nimic în România, deși poate ar fi fost interesant: Jesús del Cerro, regizor spaniol care a primit în 2000 Premiul Gopo (despre care se spune în presa spaniolă că ar fi echivalentul românesc al Premiului Goya), Santiago Posteguillo, autor al unei trilogii despre împăratul Traian (oare e tradusă în românește?), soprana Carmen Romeu, pianistul de origine bască Josu de Solaun care a cîștigat în 2014 premiul Festivalului Enescu, ”unul dintre cele mai importante din lume” (www.scherzzo.com, cred că e o publicație suficient de serioasă!), nu atît pentru suma de bani aferentă (15.000 de euro), cît pentru ”extraordinara vizibilitate” pe care o conferă cîștigătorilor (așa zic spaniolii!), cercetătoarea CSIC Silvia Marcu, autoarea uneia dintre cele mai bune sinteze, în limba spaniolă, despre tranziția din România după 1989 (nu sîntem rude, din păcate!), Joaquin Garrigos, cel mai prolific traducător de literatură română și fost director al Institutului Cervantes în București, Jose Damian, unul dintre puținii profesori de limba română al prestigioasei Escuela Oficial de Idiomas. Deși invitată, a lipsit Manuela Carmena, actual primar al Madridului, sprijinită de Podemos. Nu e prima dată cînd refuză o invitație la o masă organizată de Casa Regală, dar atît timp cît presa spaniolă nu face speculații cu privire la acest refuz, nu fac nici eu. Îmi spunea Joaquin Garrigos despre acest prînz, unde mîncarea a fost austeră (un pește popular, lubina, care se mănîncă în orice gospodărie spaniolă și un desert simplu de ciocolată amăruie), că a fost, desigur, ”un prînz oficial, ca toate mesele de acest fel” (le cunosc bine de cînd lucram în diplomație, nu au nimic distractiv, dar asigură un fel de continuitate stenică a bunelor maniere între oameni diferiți, din culturi diferite, poate nu e chiar un lucru de disprețuit!). Dar tot Joaquin Garrigos adăuga: ”a fost însă un moment bun, foarte bun, fast pentru România”.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
