Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Cum au produs universitatile lumea in care traim

de Mihai Maci     Contributors.ro
Marţi, 16 iunie 2015, 16:55 Actualitate | Opinii

Mihai Maci
Foto: Hotnews

Este situaţia din învăţământul universitar atât de neagră precum am descris-o în textele publicate pe această platformă? Sau acestea îngroaşă contururile pentru a face mai vizibile problemele? În definitiv, experienţa mea este una destul de limitată: nu sunt decât un angajat mărunt şi fără nici o funcţie administrativă al unei universităţi de provincie, menţionată cel mai adesea pentru problemele ei. Poate s-ar cuveni să introducem nişte nuanţe şi să-i restituim imaginii de ansamblu un relief de care generalizarea rapidă (şi retorică) o văduveşte. Şi apoi, învăţământul nostru universitar e parte a lumii în care trăim: cum e lumea, aşa e şi şcoala. Ba, în anumite situaţii, şcoala poate fi peste media lumii – în speţă a mediului căruia-i sunt destinaţi absolvenţii universităţilor – ceea ce face ca eforturile şi performanţele unor dascăli sau a unor programe de studii să fie cu atât mai remarcabile. Acestea sunt obiecţiile pe care, cu o privire atentă şi cu o logică strânsă, mi le aduce prietenul Christian Chereji. Comentând textul d-lui Chereji, un alt prieten, d-l Bogdan Ivaşcu atrage atenţia asupra a două lucruri: reuşitele profesionale (atâtea câte sunt şi aşa cum sunt ele) nu au nici o şansă să se agrege, dat fiind că, pe de o parte, sistemul nu e setat să le valorizeze (ci să producă beneficii unei caste birocratice), iar pe de altă parte mediul privat – inclusiv cel străin – e interesat mai curând de mâna de lucru ieftină destinată muncilor subalterne. În concluzie, nu există nici un mecanism de reglaj, nici interior, nici exterior, care să poată constitui un punct de sprijin pentru relansarea universităţilor.

Ce aş putea adăuga? Mai întâi că nu neg faptul că, în imaginea de ansamblu, există şi lucruri bune, ba chiar şi reuşite excepţionale. Necunoscând în detaliu fiecare caz, nu ştiu cât datorează acestea unui context instituţional şi cât purei performanţe individuale. Personal, aş înclina cătrea aceasta din urmă. Nu neg aceste lucruri, dar nici nu le invoc, deoarece mă tem că am cădea foarte repede în argumente de tipul: sigur, starea generală a învăţământului universitar nu e tocmai bună, dar la noi se munceşte şi se văd şi performanţele. E argumentul d-lui de la Sibiu: în general e rău, dar în Universitatea – sau în Facultatea – noastră e bine (graţie d-lui rector!). Mergând până la capăt pe această logică, ajungem la o nouă variantă a unuia din paradoxele lui Zenon din Elea: nu e deloc limpede de ce per ansamblu e rău, dacă în fiecare caz concret e bine. Cred că aici se vede cât se poate de clar rolul formularelor pe care ni le cere administraţia centrală şi Ministerul: cu toţii suntem conştienţi că ele nu reflectă realitatea, dar – atenţie! – în acelaşi timp ele crează realitate. Va recunoaşte cineva vreodată că a “ajustat” datele sau cifrele din nişte statistici oficiale (asta chemându-se, în limbaj juridic, fals în acte publice)? Într-un fel sau altul, cu toţii suntem în situaţia de a invoca realizări, dat fiind că le-am subsemnat. Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, atunci care e natura răului ce ne bântuie? E el o pură abstracţie metafizică? Ţine de o conjunctură mult prea mare (un soi de mal du siècle) care prin caracterul ei stihinic anulează toată munca noastră şi toate împlinirile ei? Dacă e aşa, atunci într-adevăr nu avem ce face. Căci pentru a putea remedia ceva, disfuncţionalitatea trebuie localizată şi circumscrisă.

Pe de altă parte, atât d-l Chereji, cât şi d-l Ivaşcu au invocat o realitate mai largă decât universitatea, a cărei derivă se răsfrânge şi asupra acesteia din urmă: societatea. Mai mult decât oricare altul, acesta e un termen generic, care nu e deloc evident ce acoperă – în special în România actuală. Simplificând mult, pentru a face lucrurile inteligibile, putem spune că statutul universităţii e ambivalent: ca orice altă instituţie, universitatea e atât o parte a societăţii, cât şi un vis-à-vis al acesteia. Fără a fi o entitate izolată de societate, universitatea răspunde cerinţelor acesteia. Care anume sunt solicitările pe care societatea (înţeleasă aici ca fiind mediul uman non-academic: economia, administraţia, părinţii, etc.) i le adresează universităţii. Atât cât pot eu să înţeleg, sunt trei. Mai înainte de toate, universitatea e solicitată să genereze oameni educaţi; altfel spus, prima şi cea mai importantă funcţie a ei e aceea culturală. Omul educat se defineşte prin cultura sa, care e largă în extensie (are deschideri multidomeniale) şi adâncă în intensie (cunoaşterea omului educat e “cu metodă”, adică acesta are capacitatea de a structura diversul informaţional în explicaţii coerente). În al doilea rând, universitatea e chemată să ofere societăţii specialişti; adică să producă expertiză. Specialistul are o cunoaştere bine articulată a unui domeniu şi e capabil, pe baza acestei cunoaşteri, să acţioneze (şi eventual să schimbe ceva) în aria lui domenială. În fine, universitatea nu e doar un club de discuţii savante, ci o instituţie a cărui rost e să ofere diplome; adică certificate de garanţie a calităţii absolvenţilor ei, care folosesc la încadrarea instituţională a acestora. În măsura în care activităţile care presupun pregătirea superioară (adică, implicit, cultura şi expertiza) sunt cele urbane şi bine retribuitate, universitatea e o filieră – recunoscută ca atare – de urbanizare şi de ascensiune socială şi profesională. Alături de toate acestea se presupune că universitatea mai e în măsură de-a le inculca absolvenţilor ei şi câteva valori morale şi civice: respectul faţă de munca înaintaşilor, onestitatea, rigoarea lucrului temeinic, prietenia şi solidaritatea, deschiderea faţă de viitor (bazată pe optimismul epistemic), etc. Evident că acesta e un “tip ideal” al universităţii; în fapt, ceea ce primeşte cel ce intră pe porţile ei e un dozaj, întotdeauna diferit, al celor trei răspunsuri ale mediului academic la exigenţele societăţii. Diferenţa aceasta de dozaj ţine, în principal, de două lucruri: de disponibilitatea omului de a primi şi de ceea ce îi dă efectiv universitatea. La rândul lui, acest dar stă sub mai multe condiţii: dotarea universităţii, deschiderea corpului profesoral, calitatea cunoştinţelor lui, claritatea în a le exprima, pasiunea pe care e în măsură să o transmită, atenţia umană faţă de student, etc. Aceste calităţi (destul de greu de apreciat şi de cuantificat) pot crea un bun mediu de studiu, sau se pot obiectiva – întotdeauna parţial – într-o singură persoană. Deşi dificil de “evaluat”, acest tip de disciplină marchează şi îşi pune amprenta pe tinerii învăţăcei şi, în timp, poate agrega o comunitate de studiu (o “şcoală”). Pe lângă această amprentă individuală, mai e şi una într-o anumită măsură istorică. Sunt perioade în care învăţământul universitar pune accent pe una sau alta din modalităţile lui de a răspunde soclicitărilor sociale şi accentuează această modalitate tocmai pentru că societatea insistă pe nevoia de a “produce” prioritar în direcţia respectivă. Cu riscul de a schematiza nepermis – şi de-a cădea în eroarea obiectivării temporare a unei structuri ideale (care, se ştie, l-a dus pe Gioacchino da Fiore în pragul ereziei!) – cred că universitatea românească a traversat în secolul XX trei perioade, corespunzând celor trei direcţii de a veni în întâmpinarea solicitărilor sociale: în interbelic a format oameni educaţi şi cu un larg orizont cultural (în siajul tradiţiei maioresciene), în perioada comunistă a insistat pe specializarea domenială (oferind ramurilor industriale ingineri şi tehnicieni) iar după 1990 a liberalizat oferta de diplome (dând posibilitatea urbanizării celor pe care Ceuşescu îi legase de glie după 1975). Repet, e o schematizare a cărei menire e aceea de a fixa cadrul discuţiei despre relaţia dintre universitate şi societate în timpurile recente, cele pe care cei mai mulţi dintre noi le cunoaştem din experienţă.

Aşadar, ce s-a întâmplat în “minunata lume nouă”? Ultimii 25 de ani pot fi împărţiţi în două perioade distincte şi relativ egale: una care merge din 1990 până în 2002 şi alta care vine din acest an până în prezent. Departajarea o face anul 2002, cel în care s-au ridicat restricţiile de călătorie în Uniunea Europeană pentru români. Până în 2002 orizontul majorităţii românilor a fost unul strict intern; regimul vizelor (şi leul slab, supus unor permanente devaluări) prelungeau restricţiile de acordare a paşapoartelor din vremea comunistă. După această dată, libertatea de călătorie (dublată de aprecierea leului, pe fondul creşterii economice începute din 2000) au avut ca efect deschiderea orizonturilor şi trecerea de la urbanizarea internă la migraţia externă. Între 1990 şi 2002 ceea ce se întâmplă în România e o urbanizare accelerată pe fondul unei rapide dezindustrializări. Mai întâi, România e ţara care se trezeşte – după Revoluţie – nu doar cu cel mai mare procent de populaţie rurală din Europa (aproximativ 46 % din totalul locuitorilor ţării), dar şi cu un puseu în direcţia urbanizării proporţional cu frustrarea datorată incapacităţii de a mai accede la beneficiile vieţii urbane după impunerea “buletinelor de oraş” în la jumătatea anilor ’80. Evident că în democraţie nu mai putea fi vorba de a le limita în vreun fel oamenilor libertatea de a se aşeza acolo unde doresc. Însă problema e aceea că, după ’90, nu se mai dezvoltă nici o industrie urbană, nu mai există nici un “fond de investiţii” (banii se duc în salarii), sistemul interconectat al industriilor se demantelează (pe calea financiarizării şi apoi a privatizării) şi nu mai poate constitui un pol de absorbţie a mâinii de lucru (precum în deceniile comuniste). Pe de altă parte, în epocă nu exista o economie “de piaţă” demnă de acest nume; “piaţa” se compunea aproape exclusiv din mici vânzători şi “buticari” cu afaceri circumstanţiale. Grosul populaţiei rămânea angajat la stat şi-şi aştepta angajarea de la stat. Din fericire, o dată cu pierderea industriilor, statul – care se redefineşte în altă paradigmă funcţională – descoperă un câmp (aproape) nelimitat de angajare: birocraţia administrativă. Pe vremea lui Ceauşescu în administraţia publică – puternic centralizată şi la ordinele Partidului – lucra cam 1 % din populaţie. După 1990 “sectorul terţiar” – şi în particular cel administrativ – explodează. E nevoie de oameni noi şi, mai ales, nevoia aceasta se cere satisfăcută urgent. Pregătirea contează mai puţin, dat fiind că modificările continue (şi haotice) ale legislaţiei din acele vremuri fac ca abilităţile efective de manipulare a hârtiilor să ţină mai curând de practica de la locul de muncă decât de teoriile generice (şi copiate grosso modo din manuale occidentale) pe care le dispensau universităţile. Aşa că acestea din urmă sunt solicitate – la maximum! – să ofere “buletinul de administraţie”, în speţă diploma. Dacă ar avea cineva curiozitatea de-a se uita la pletora de universităţi apărute după 1990, ar observa că nucleul dur al acestora (în speţă primele secţii înfiinţate) sunt facultăţile de Drept, de Ştiinţe Economice şi de Administraţie Publică. (E drept, în multe cazuri, alături de cele de Medicină, care parazitează spitalele locale, rebotezate clinici.) Principala trăsătură a tuturor acestor facultăţi e aceea că, în fapt, presupun investiţii minime însă – dată fiind presiunea valului de urbanizare (dublată de limitarea numărului de studenţi în universităţile clasice, care orientează şi bună parte din tineretul urban către noile facultăţi) – duc la beneficii maxime şi într-un interval destul de scurt. În acest sens universităţile postdecembriste sunt, la propriu (şi având în frunte cele din provincie, mai sensibile la “piaţă”), “fabrici de diplome”. Când marile universităţi văd reuşita – nu neapărat nesperată, cât mai curând neanticipată – al acestor concurenţi locali, preiau şi ele, din mers, “reţeta succesului”. Dacă e să fim oneşti, va trebui să recunoaştem că nu universităţile mari au fost cele care s-au adaptat cel mai bine pieţei lumii noi, ci cele de provincie, apărute după 1990. Acestea sunt primele instituţii de învăţământ superior care vin în întâmpinarea cererii sociale (la nivel local) şi tot primele care-şi tratează candidaţii ca pe nişte clienţi. Anii aceştia – 1990 – 2002 – sunt cei în care românii descoperă banii şi puterea lor. Or, să fim serioşi, învăţământul a fost în permanenţă subfinanţat şi profesorii (inclusiv cei universitari) au fost asimilaţi unei “categorii defavorizate”. Ei au descoperit banii şi piaţa odată cu taxele şi cu creşterea numărului studenţilor. E banal şi uman că această descoperire s-a transformat, repede de tot, într-o beţie a supralicitării. Indiferent ce se spune astăzi, indiferent cu ce amintiri venim fiecare dintre noi şi cât de mult idealizăm “cei mai frumoşi ani”, onest vorbind, anii aceia au fost cei ai disoluţiei învăţământului universitar în cursuri de masă şi “teste grilă”. L-am uitat oare pe d-l cu 43 de norme? Dar pe cel care câştiga 12 000 de euro pe lună din “activităţi de cercetare”? Probabil că noile istorii ale universităţilor (e acum o modă) îi vor trece sub tăcere, dar şi ei – şi mulţi alţii (cei cu examenele falsificate la Teologie, interlopul care-şi ţinea diplomele printre săbii, etc., etc.) – au fost contemporanii noştri. Cererea de diplome (indiferent de acoperirea lor) şi banul ca intermediar suveran sunt cele care au corupt în adâncime sistemul universitar. Timp de 12 ani universităţile nu au făcut decât “să se adapteze” cererii, reglându-şi – din mers – toată funcţionarea internă în această direcţie. Probabil universitarii erau încântaţi nu doar de rapida lor îmbogăţire, ci şi de sentimentul misiunii îndeplinite: în definitiv nu urbanizau ei o lume înapoiată? Nu treceau luminile cunoaşterii unor generaţii care abia făceau pasul de la societatea tradiţională la cea postmodernă? Nu erau ei intermediarii între Apusul civilizat şi Estul rural? Prinşi în propriile lor fantasme (pe care aveau, în sfârşit, posibilitatea de a şi le stipendia), au pierdut din vedere transformarea – şi ea accelerată – a lumii în care trăiau. Cinci, patru – iar mai apoi trei – ani de facultate (cu “viaţă studenţească” şi cu frecvenţă ocazională, că de aia e facultate) nu fac dintr-un tânăr de la ţară un intelectual urban, ci doar îi dau diploma ce îi deschide calea angajării în oraş. Valul de candidaţi la diplome şi căderea – spectaculoasă – a exigenţelor acestora a avut ca efect nu urbanizarea ruralului, ci ruralizarea urbanului. Tipologiile caricaturale pe care le-am descoperit (fascinaţi sau consternaţi) o dată cu apocalipsa media consecventă introducerii televiziunii prin cablu nu sunt nimic altceva decât ilustrarea acestui proces. E de mirare că toate VIP-urile (politice şi/sau media) au absolvit în chip necesar universităţi şi au făcut tot soiul de specializări (adesea la ani buni după liceu)? Pare ciudată abandonarea limbajului public – format de cultură şi în particular de literatură – şi (re)ruralizarea lui în mediul familial? Creşterea numărului de oameni cu diplome a mers în paralel cu scăderea numărului cititorilor şi avalanşa de “specialişti” a fost sincronă cu dezagregarea completă a industriei, a agriculturii şi a serviciilor. Ne place sau nu, acesta e tristul adevăr: universităţile nu doar au răspuns unei comenzi sociale (care cerea diplome ieftine şi rapide), ci au şi creat lumea în care trăim (şi mare parte din societatea pe care azi o acuzăm). Nu cred că e o simplă coincidenţă faptul că oamenii care conduc multe din “oraşele eşuate” ale României (cele în care infrastructura se degradează mereu şi din care tinerii fug încotro văd cu ochii) sunt tocmai absolvenţi ai universităţilor locale. Frenezia universitară de până în 2008 – dublată de creşterea economică şi euforia aderării – au ocultat realitatea. Dar după începutul crizei ea a erupt brusc şi am descoperit că e mai veche – şi mai adâncă – decât ne imaginam.

În 2002 lumea noastră s-a schimbat profund şi, probabil, ireversibil. Din acel an, la început timid, apoi din ce în ce mai accentuat, a luat avânt o migraţie de masă fără precedent în istoria noastră. Dintr-o dată tineretul rural (pe care prăbuşirea agriculturii îl redusese la simpla subzistenţă) şi cel urban (postindustrial şi, deja, fără şanse de angajare în administraţie) şi-a găsit debuşeul ideal. În definitiv, pe o muncă brută şi necalificată (sau slab calificată) România nu le putea oferi mai mult de 200 de euro. Aceeaşi muncă, în Occident, e plătită de zece ori mai mult. Populaţia neîncadrată în adminsitraţie, cea care nu-şi are aici propria afacere şi cea nepensionară a României a plecat sau visează să plece fără a mai privi înapoi. Ei sunt cei care, despărţindu-se de lumea din care provin, “nu au de pierdut decât lanţurile”. Occidentul s-a temut tot timpul de această migraţie şi de aceea a insistat atât de mult pe condiţiile de competitivitate pentru a-i acorda României – în vederea integrării – statutul de “economie funcţională”. În cele din urmă ni l-au acordat (din raţiuni mai curând politice) dar era limpede pentru toată lumea – inclusiv pentru noi – că nu suntem o economie cu adevărat funcţională. Lucrurile au devenit repede manifeste, odată cu criza economică de după 2008 şi cu creaşterea continuă a numărului celor care părăsesc ţara. În marea lor majoritate aceştia sunt tineri (care oricum se împuţinează anual datorită unei demografii descrescătoare după 1990), ba chiar – punându-i la socoteală pe cei care nu au trecut “bacalaureatul cu camere” – foarte tineri. Era de aşteptat ca universităţile să fie marcate de acest exod. Până în 2002 metropola unui tânăr de la sat a fost municipiul reşedinţă de judeţ sau centrul regional din zona căreia-i aparţinea (şi, evident, capitala). Ca atare spre aceste centre s-a orientat în mod natural spre a-şi face studiile care-i deschideau calea carierei (mai ales a celei administrative). După 2002 metropola poate fi pentru orice tânăr, din orice cătun al patriei, orice mare oraş al Europei. Şi încă ceva: pentru a ajunge acolo îi sunt suficienţi 100 de euro şi pentru a rămâne trebuie doar să muncească (în condiţiile acelei lumi) şi nu nepărat să facă o facultate. În ţară, abia după 2002 au început să se vadă pregnant consecinţele dezindustrializării: o enormă masă de pensionaţi înainte de termen care apasă asupra bugetului (nepermiţând acumularea destinată investiţiei) şi o economie foarte fragilă în care “valoarea adăugată” nu vine din producţie sau inovaţie, ci din vânzări succesive. Criza ce ne-a lovit în 2008 a pus în mod manifest în evidenţă limitele sectorului terţiar: din păcate nu putem fi cu toţii funcţionari de stat (cu venit garantat), nici medici, nici avocaţi şi nici scriitori; ba chiar şi numai vânzători e din ce în ce mai greu să fim. Într-o economie funcţională cineva trebuie să muncească şi în sectoarele productive. Din păcate, în economia noastră trebuie presteze o muncă foarte slab calificată şi, cel mai adesea, foarte slab remunerată. Aşadar, avem pe de o parte un sector al serviciilor cvasi-blocat şi o cerere de mână de lucru slab calificată şi ieftină în ţară, pe de alta un debuşeu onest în Occident al acestei mâini de lucru. La întretăierea lor se află discreditul – din ce în ce mai accentuat – al universităţilor. Căci nici în România – unde posibilităţile de angajare pe un post specializat sunt foarte mici, nici în Occident – unde se poate trăi onest fără diplome, studiile universitare nu mai sunt o necesitate a “vieţii bune”. Şi, ca o consecinţă, presiunea socială în direcţia lor diminuează din ce în ce mai mult. Prăbuşirea ameţitoare a numărului studenţilor – cu o jumătate în 7 ani (adică în doar două cicluri de studii)! – ne-a arătat tuturor o stare de fapt ce dura, în realitate, de două decenii. Nu universităţile s-au stricat în ultimii ani, de când îşi adună tot mai greu clienţii, ci doar au devenit vizibile lucruri pe care le făceau de multă vreme.

Mai înainte de toate, învăţământul universitar românesc fusese reglat de dezvoltarea industrială. Dezindustrializarea l-a lipsit de o finalitate clară şi inteligibilă. Apoi, după ’90, a fost orientat către administraţie. Birocraţia enormă şi, în bună măsură, fără obiect (pe care, tocmai de aceea, şi-l inventează – a se vedea nenumăratele formulare ce inundă toate instituţiile) pe care am descoperit-o după 2008, a fost doar un paleativ de scurtă durată. Tot învăţămâtul universitar e, în ziua de azi, fără finalitate pentru că piaţa celor cu diplome, atâta câtă e ea, e suprasaturată iar funcţionarea universităţilor e guvernată mai curând de inerţie decât de o comandă socială. Inerţia aceasta s-a acumulat în deceniile în care creşterea numărului studenţilor a dus la angajări cu ghiotura şi în care programele de studii s-au umplut de cele mai bizare materii. Astăzi, toată această adunătură pestriţă trebuie să trăiască cumva, dat fiind că – la noi – legile şi regulamentele ori se schimbă peste noapte, ori nu se schimbă deloc. Cele referitoare la conţinuturi fac parte din a doua categorie. Cum suprafaţa bălţii se reduce, dar mormolocii rămân constanţi (ba mai şi cresc), ideea de-a schimba calitatea apei e utopică. Dar s-a inventat totuşi, o supapă de eliberare a pesiunii: cursurile – în mare aceleaşi (în orice caz pe fond, dacă nu şi în titlu, pentru că sunt predate de aceeaşi oameni) – au devenit, graţie răririi studenţilor pe la ore, din ce în ce mai generale. La fel şi programele. Universitatea a ajuns, în sfârşit, enciclopedică. Ideea e simplă: dacă nimeni – în frunte cu profesorii înşişi – nu mai ştie la ce sunt bune cunoştinţele (lipsite de o perspectivă clară pe piaţa muncii), atunci e preferabil ca studenţii să facă mai curând câte puţin din toate căci, la o adică, cine poate spune de ce vor avea nevoie. În primul rând trebuie să facă limbile lumii actuale – engleză şi informatică – apoi varii cursuri generale (“metode şi tehnici”, “introduceri în…”, “sisteme comparate”, etc.) pentru care studenţii nu sunt pregătiţi (cu cunoştiinţele fiecărui domeniu care ar trebui formate în liceu) şi care sfârşesc într-o înşiruire anostă de liniuţe şi puncte în power-point-uri (care, deja, suplinesc cursurile). Dar poate şi acestea sunt prea mult; studenţii cer tot mai multă “practică”, adică deprindere prin contact direct, care se dispensează de orice teorie. Cred că trebuie să fim oneşti cu noi înşine: în ziua de azi, cu rare excepţii (cum ar fi ramurile tari ale medicinei), universitatea nu formează specialişti, ci aruncă pe piaţă diletanţi cu diplomă. Nici firmele – în primul rând cele străine – nu prea sunt interesate de specialişti; preferă pe de-o parte supraveghetorii, pe de alta executanţii unor operaţiuni care sunt bine testate, din punct de vedere economic şi din cel al calcului timpilor, în alte părţi. Pe piaţa internă, cererea cea mai mare e de muncitori necalificaţi/ sezonieri şi de calificări pe care altă dată le ofereau liceele industriale. Şi, bineînţeles, peste tot merg bine vânzătorii. Mitul tânărului genial care face minuni pe calculatorul lui e întru totului asemănător cu cel (al lui Constantin Noica) al absoventului de facultate ajuns într-o gară de sat care reconstruieşte lumea dintr-o valiză de cărţi – şi doar din acelea. O ştim cu toţii: punerea în valoare specializărilor, a creativităţii, a ideilor proprii (termeni care se regăsesc pe toate ofertele de marketing) nu e posibilă decât într-o lume care ea însăşi valorizează cercetarea şi inovarea. Iar cercetarea şi inovarea, în zilele noastre, au nevoie de investiţii pe care România nu şi le poate permite, iar străinii nu sunt interesaţi să le facă aici. Şi studenţii par a se fi resemnat: cei mai mulţi nu mai văd în diplomă un certificat de angajare ci, mai curând o formă de asigurare. Cine ştie cum va fi lumea? Cine ştie peste ce nimereşti, ca ofertă, şi-ţi va trebui o diplomă (oricare, numai diplomă să fie)? Sau, cine ştie, poate într-o zi reia statul angajările, sau se revine la salarizarea diferenţiată în funcţie de studii, ori măcar se iau în considerare la pensie anii de facultate. Dar nimic din toate acestea nu justifică interesul faţă de cursurile adesea serbede, cu atât mai mult cu cât – în lipsă de studenţi şi obligaţi “să-şi facă anii” – universitarii îi trec oricum. În fapt, cu cât prezenţa studenţilor e mai fictivă, cu atât universităţile se descurcă mai uşor: cursurile nu se mai ţin, sau se ţin doar formal, materiile nu se mai înnoiesc, fiecare-şi poate vedea de ale lui – o promovare, o slujbă în administraţie, o mică afacere… Tout va bien. Şi în universitate şi în societate. Singurul lucru care omoară universităţile e faptul că – deocamdată – nu-şi pot afişa cea mai rentabilă afacere, comerţul cu diplome ieftine, la lumina zilei, pe internet şi, din această cauză, le scapă marea oportunitate a timpului nostru. Dar – cine ştie? – poate în scurt timp d-na Andronescu (sau alţi emuli ai dânsei) ne vor explica faptul că e nedrept să obţină diplome doar cei cu bani, cei meditaţi încă de mici, cei care cumpără cărţi, cei dispuşi să plătească şi cursuri facultative, etc. şi că, într-un adevărat stat social, diploma nu e un priveligiu, ci un drept al fiecărui cetăţean. Credeţi că s-ar supăra universităţile? Nu, s-ar adapta din mers acestei noi pieţe care n-ar face decât să continue o tendinţă de două decenii. S-ar indigna societatea? De ce? Dacă-i să fie pe gratis, e bună şi-o diplomă. Poate-o trebui odată – la dosarul de pensie; dar, oricum, banii tot în Occident se fac.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro















[P] JYSK Romania plateste 15 lei / zi pentru tichetele de masa ale angajatilor sai

JYSK Romania, parte a grupului scandinav JYSK Nordic, unul dintre cei mai mari retaileri de mobilier si decoratiuni interioare din Europa, a majorat, incepand cu data de 1 decembrie 2016, valoarea tichetelor de masa acordate angajatilor sai. Astfel, valoarea nominala a unui tichet de masa a ajuns la 15 lei, suma maxima prevazuta de lege.
1692 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri