Am în faţă un test de matematică propus recent la clasa a patra primară. Câteva zeci de întrebări, toate cerând efectuarea unor calcule. De câteva ori e nevoie și de un mic raționament. Aplicarea atentă, corectă a regulilor de efectuare a celor patru operații aritmetice garantează reușita. Acestui test i se atribuie o deosebită relevanță, suntem anunțați că cei care obțin un punctaj superior au perspectiva de a deveni peste ani participanți cu succes la olimpiade naționale și chiar internaționale.
Calculul, în totă generalitatea sa, este una dintre competenţele umane fundamentale, ne naştem cu această predispoziţie. A fost nevoie de un efort istoric pentru a se realiza o analiză moleculară a calculului uman în componentele sale ireductibile, efort care a culminat prin rezultatul britanicului Alan Turing în urmă cu 80 de ani, prin ceea ce ştiinţa desemnează cu sintagma maşina Turing şi care a prefaţat calculatorul electronic pe bază de program realizat de John von Neumann şi echipa sa în 1948. În mod inadmisibil, acest itinerar, care realizează trecerea de la calculul tradiţional, numeric, la calculul calitativ, cu entităţi de natură abstractă, nespecificată lipseşte din programa şcolară.
Dar calculele pe care le avem în vedere în cele ce urmează revin la o simplă aplicare rutinară a unor reguli. Ceea ce se intâmplă la clasa a patra se repetă la clasele următoare iar problemele propuse la bacalaureat intră și ele în același scenariu al calculelor de rutină repetate la nesfârșit. Desigur, de fiecare dată un alt tip de calcule, culminând cu matrice, cu derivate și cu integrale la ultima clasă iar la bacalaureat cu de toate. Nu negăm necesitatea însuşirii lor, ci modul în care ele acaparează viaţa şcolară şi nu lasă loc atâtor stări de graţie pe care şcoala le-ar putea prilejui
Să încercăm să analizăm această proliferare a regulilor de operare, a căror stăpânire este considerată drept scop principal al educației matematice, dacă nu singurul ei scop. Nu e greu de ghicit atracția pentru acest mod de a vedea educația. A reduce matematica la aspectul ei operațional, sintactic revine la a o încorseta în logica binară corect-greşit , baremurile de evaluare se construiesc fără dificultate, în avantaj pentru evaluatori, iar asimilarea cunoștințelor necesare pentru a face față cerințelor respective revine aproape exclusiv la un efort de memorie şi de atenție, în aparent avantaj pentru elevi. Pe măsură ce se avansează sintaxa matematică se complică şi ea, are subtilitățile şi capcanele ei, pe care le speculează olimpiadele inernaționale de matematică şi cercetarea matematică, sintaxa şi semantica interacționează tot mai complex. Dar asta este o altă poveste.
Să fie oare accentul aproape exclusiv pe modul de operare direcția potrivită pentru educația şcolară? Nu, nu este. Nevoia de sens, de semnificații, de idei este mutilată. Ne aflăm în prezența unei patologii care de multă vreme îşi arată efectele negative. Este sacrificat limbajul natural. Simbolurile, fie ele numerice, literale sau de altă natură, devin acaparatoare, în dauna cuvintelor. Limba română este marginalizată, schilodită. Cele câteva cuvinte admise sunt câteva imperative de tipul Să se arate că. Dar o educaţie sănătoasă are nevoie de întrebări, de ipoteze, de explicații, de argumentare, de idei, de istorie, de comentarii; toate acestea apar rar în matematica şcolară şi nu sunt posibile făeă cuvinte. Să ne mirăm că tot mai mulți elevi resping matematica, resing şcoala?
La vârsta şcolii primare, copilul îşi apropie lumea pe cale senzorială, intuitivă, empirică, afectivă, emoțională. Numere şi cuvinte, culori şi sunete, gusturi şi mirosuri îl asaltează din toate direcţiile. Lumea numerelor şi lumea cuvintelor sunt legate prin relaţii multiple şi profunde, dar în educaţie aceste relaţii sunt aproape total ignorate. Există un alfabet al culorilor, cele 7 culori ale curcubeului, şi un alfabet muzical, cele 7 note ale scalei diatonice, o adevărată coardă vibrantă unea imaginar Pământul şi Cosmosul, pe vremea vechilor greci, şi din cele mai vechi timpuri oamenii au căutat legăturile dintre toate aceste universuri. Acea muzică a sferelor care încânta lumea antică s-a făcut mereu auzită de-a lungul istoriei, dar programele şcolare au ignorat-o. Aspecte ale acestor legături pot fi prezentate diferenţiat, după gradul lor de accesibilitate, pe parcursul şcolii primare şi apoi, în continuare, la gimnaziu şi la liceu. Mai e nevoie să argumentăm potenţialul cognitiv şi ludic al acestor lucruri, gradul lor ridicat de atractivitate?
Să mai ţinem seamă de faptul că simbolismul numeric ca şi celelalte sisteme de simboluri la care ne-am referit sunt încărcate de semnificaţii culturale asociate cu marle tradiţii ale omenirii şi ele ar fi trebuit să intre în atenţia educaţiei şcolare, desigur, pentru fiecare găsindu-se locul potrivit ca accesibilitate. In actuala birocraţie educaţională, ar fi trebuit ca la matematică, dar şi la religie să se urmărească acest aspect al culturii. Şcoala a găsit a treia cale, ignorându-le.
Cum să se realizeze programul pe care tocmai l-am schiţat si pe care-l vom urmări în continuare, în condiţiile împărţirii pe discipline a educaţiei timpurii, la clasa zero şi la clasele primare? Dacă un lucru are ramificaţii in două discipline diferite, el riscă sa nu intre in niciuna dintre ele şi exact aşa s-a întâmplat. El nu mai intră în competenţa cuiva. Aşa s-a ajuns la o stare cvazigenerală de incultură.
Disciplinele au apărut foarte târziu în istorie, s-au cristalizat abia în urmă cu câteva sute de ani, o imens de lungă perioadă de timp învăţarea s-a făcut fără vreo împărţire pe discipline iar evoluţia educaţiei unui copil ar trebui să fie în acord cu istoria. Împărţirea pe discipline la şcoala primară ese o piedică majoră în calea unei educaţii conforme cu nevoile vârstei respective. Abia la gimnaziu ar trebui să apară segmentarea pe discipline, dar nu ca acum, cu discipline care nu prea colaborează, nu comunică între ele, ci cu discipline aflate într-un metabolism puternic; iar clasele superioare ale liceului ar trebui să facă paşi clari spre transgresarea graniţelor disciplinare, spe transdisciplinaritate, fără de care nu se poate înțelege cultura ultimilor o sută.
Intorcându-ne la vârsta şcolii primare şi chiar preşcolare, nu pot lipsi din educație acele elemente care-l insoțesc mereu pe copil: propriul său corp, persoanele care alcătuiesc familia sa, universul tehnologic în care trăieşte, aspectele economice şi financiare care apar la tot pasul, . Eram la o gradiniţă din Oradea şi îl invit pe un copil să numere degetele de la mână. Le numără şi imi declară triumfător: cinci. Îi cer sa le numere şi pe ale mele, apoi pe ale unui coleg şi descoperă mereu, cu mirare, acelaşi rezultat. Educaţia mirării şi întrebării este esenţială la toate vârstele, dar mai cu seamă la copii. Să-şi menţină şi să-şi dezvolte capacitatea de a se mira şi de a-şi pune întrebări, inclusiv acele întrebări la care, la vârsta lor, nu poate căpăta un răspuns sau poate nu îl va căpăta niciodată. Şcoala ignoră aproape total această obligaţie a ei.
Dar universul familiei? Invită-l pe copil să descopere identitatea părinţilor săi, a bunicilor, a străbunicilor etc şi va asimila cu această ocazie o lecţie care ţine şi de geografie, şi de istorie, şi de economie, de psihologie, de sociologie, fără ca acestea să fie numite, o lecţie de tot ce vreţi, inclusiv de matematică, deoarece strămoşii săi merg după un şir de numere care sunt toate puteri ale lui 2 iar când îl vei întreba de câte ori să-l tot înmulţim pe 2 cu el însuşi va descoperi că această întrebare, aplicată la strămoşii săi, îl depăşeşte, dar curiozitatea sa, nevoia de a înţelege lumea vor fi stimulate. Copilul retrăieşte, reface acea perioadă istorică în care nu apăruseră încă disciplinele, să-i respectăm personalitatea.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
