Suicidul la medici si medicinisti

de Vlad Stroescu     HotNews.ro
Sâmbătă, 23 mai 2015, 12:55 Actualitate | Opinii

dr. Vlad Stroescu
Foto: Hotnews
​La câteva zile de la sinuciderea unui cunoscut chirurg de copii din Vaslui, alte două cazuri tragice ajung pe prima pagină, ale sinuciderilor studentelor venite din Franța să urmeze facultatea de medicină din Cluj. Lemonde acoperise deja subiectul acum o lună, și de acolo aflăm că încă două tentative, nereușite, avuseseră loc printre studenții din secția francofonă clujeană în primăvara anului curent.

Evenimentele au stârnit o reacție foarte promptă din partea Statului Francez, care și-a pus în mișcare reputatul aparat consular (poate cel mai bine dezvoltat din Europa) și a mobilizat o celulă de criză care în doar câteva zile a luat măsuri la fața locului (expertiză psihiatrică, înființarea unui hotline și a unei platforme online de prevenire și primă internvenție în riscul suicidar). Promptitudinea și eficacitatea intervenției ar trebui să fie o lecție pentru noi toți.

Cel puțin una din victime a lăsat mesajul clar că a făcut gestul din cauza imposibilității de a face față tensiunii profesionale și formative în Medicină. (Tatăl ei a pus deja bazele unei o asociații non-guvernamentale pentru sprijinul studenților francezi în străinătate.) Cazurile de la Cluj par să aibă o particularitate destul de bine definită: mulți studenți francezi (dar nici pe departe toți) au ajuns acolo după ce au eșuat repetat promovarea în anul doi la facultăți franceze de medicină, reputate de altfel pentru severitatea selecției și acribia, adesea criticată, cu care respectă un numerus clausus. Pentru acești studenți, integrarea Europeană oferă a doua șansă, a studiilor în străinătate. Nu știm dacă unii au crezut că medicina e semnificativ mai ușoară la Cluj decât la Paris sau Montpellier, și nu știm nici dacă chiar așa stau lucrurile. Așa că în textul de față eu nu o să mă ocup de context, ci o să amintesc ceea ce știam deja diainte.

Știm că ratele de suicid la studenții la medicină și la medici sunt semnificativ mai mari decât populația generală. Peste tot, nu doar în Franța, nu doar la Cluj, ci în toate mediile profesionale medicale occidentale. Și o știm demult. Primele observații datează din anii 20, dar de abia umanismul renăscut postbelic a atras atenția serios asupra fenomenului. În anii 60, în Statele Unite, a fost notată mai întâi prevalența dublă a suicidurilor reușite la medici față de populația generală, apoi existența a două categorii vulnerabile: femeile-medic (Craig și Pitts notau o rată cvadruplă a suicidului față de femeile care nu sunt medici), și tinerii în formare, studenți și rezidenți. După acel puseu de entuziasm al cercetării psihologice din deceniile 7 și 8 ale secolului trecut, tăcerea s-a așternut din nou. Multă vreme, studiile s-au limitat la simple analize ale necroloagelor din jurnalele medicale, și nici astăzi nu există raportări sistematice ample. Excepția notabilă este Australia, care în 2013 a efectuat un studiu observațional despre riscul profesional psihologic în medicină ce a interogat circa 50000 de profesioniști (chiar dacă sub o treime chiar au răspuns investigatorilor). Există o evidentă reticență de abordare a subiectului în breasla medicală și în cercetarea medicală, și probabil o mare dificultate de penetrare din partea cercetătorilor non-medicali (puținele studii pe care le-am găsit sunt tot întreprinse de medici, nu de sociologi sau antropologi). Într-un review despre depresia la medici, psihiatrul Ruth Levine relatează cum i-a fost anulată prezentarea subiectului la o conferință americană, pentru a nu ofensa auditoriul. Tabu-ul care înconjoară depresia și sinuciderile în profesia medicală este probabil mai opac decât cel similar în populația generală, asta în ciuda faptului că suntem profesioniști ai sănătății, că depresia este tratabilă și suicidul prevenibil în majoritatea cazurilor. Stigma și tabu-ul sunt factori de risc psihologic majori în profesia medicală. Însăși existența lor explică, parțial, de ce aceste lucruri se întâmplă, pentru că sunt ilustrative pentru cultura mediului medical, în sensul antropologic al termenului.

Desigur, nu sunt singurele cauze. Nu toți studenții la medicină sunt deprimați, deși după unele studii, 30% dintre ei prezintă fenomene depresive pe parcursul formării și până la 25% (!) ar avea ideație suicidară cel puțin la un moment dat (date publicate în anii 70 de Valko și Clayton și confirmate de studiul australian, de pildă). Retrospectiv, practic toate victimele au o predispoziție personală și familială, cu istoric de dificultăți relaționale, cu rude de gradul 1 cu depresii majore și adesea istoric personal psihiatric. Faimosul studiu Grant, ale cărui ecouri sunt share-uite mult în social media în ultima vreme, care a urmărit vreme de peste 75 de ani absolvenți privilegiați de la Harvard, a inclus și 47 de medici. Aceștia, având toate datele sociale de succes la început (toți bărbați, inteligenți, cu mijloace personale și familiale foarte bune), au avut, de-a lungul a 30 de ani, o rată de spitalizare psihiatrică de 17% și o rată de abuz de substanțe de 34%. După cum probabil știți, studiul Grant a găsit că principalul factor de protecție al sănătății psihice, pare a fi istoricul relațional bun, „căldura relațiilor inter-umane”, deși putem argumenta că nu orice corelație înseamnă  cauzalitate și că orice om în dificultate psihică are de regulă dificultăți relaționale.

McCranie și Brandsma, încercând să coreleze trăsăturile de personalitate cu sindromul de burn-out (epuizarea emoțională la medici) la peste 400 de subiecți, au trasat un profil psihologic la risc, care includea, nesurprinzător, autostima scăzută, inadecvarea, disforia, anxietatea obsesională și socială, pasivitatea și izolarea.

Dar dincolo de predispoziție, precum și de ipoteza, neverificată, că oamenii predispuși la depresie tind să aleagă mai des medicina ca opțiune de carieră decât alții, nu putem ignora factorii de mediu. Nu putem ignora stressul ocupațional major, responsabilitatea imensă și perfecționismul de care trebuie să dea dovadă fiecare medic în parte. Nu putem ignora aspectul inerent traumatic al medicinei. De la bun început, ni se cere să fim martori ai suferinței umane fără să primim vreo pregătire formală. Nu ni se spune în ce fel ar trebui să ne înarmăm empatic, ba chiar unii sunt de părere că empatia e periculoasă pentru medic, de parcă rezonanța afectivă la suferință ar putea fi oprită cumva, de la un întrerupător. Ritualul de trecere, din anul 1, al disecției cadavrului, e o metodă brutală și primitivă de inițiere, lăsând la o parte valoarea ei educativă pe care nimeni nu o neagă. Dar e practic singura. Restul, în generația mea cel puțin, era lăsat la voia întâmplării.

Mai mult, profesia medicală valorizează tacit autosacrificiul și ignorarea propriilor suferințe. De curând am fost la o conferință de orientare profesională a studenților, unde colegi de-ai mei, rezidenți și specialiști, vorbeau de turele de 36 de ore în care nu dormi și nu stai jos,  nu fără o anumită mândrie. În sistemul medical românesc, medicii rezidenți sunt obligați să facă gărzi interminabile, neplătite, ba chiar e de așteptat să fie recunoscători pentru asta. Reciproc, suferința, mai ales psihologică, este considerată un semn de slăbiciune și neprofesionalism. Noi suntem, de fapt, cei care perpetuăm astfel mitul absurd al invulnerabilității medicului.

Este valorizat și secretul și izolarea de castă, față de opinia publică și pacient. În majoritatea discursurilor acelor medici care îndrăznesc să ia cuvântul, lucru rar și de laudă, prea des se citește martirajul disperat și dramatic și aproape niciodată normalitatea moderată.

Medicina nu încurajează relațiile călduroase între profesioniști. Ele sunt grevate adesea de suspiciune, ostilitate, agresiune ierarhică. De la bun început înțelegi că ești foarte singur, și că ai două opțiuni: suporți sau pleci.

Un prieten bun, genul rar de persoană modestă, strălucită și incapabilă de compromisuri meschine, plecat acum în Franța, îmi spunea glumind că se simțea ca un samurai. Nu pot să nu mă duc astăzi cu gândul la sinuciderea rituală din Japonia medievală. Pentru că medicina, contrastând flagrant cu majoritatea profesiilor, inspiră o pasiune existențială foarte intensă. După datele transpirate în presă, printre care și declarațiile tatălui, pentru studenta franceză care s-a omorît la Cluj, nu exista alternativă existențială la medicină. Ori medic, ori nimic. Sunt foarte rare mediile ocupaționale în care e posibilă o asemenea mentalitate. Dar asta nu e normalitate psihică, și atrage atenția că identificarea existențială cu rolul de medic este un factor de risc psihologic profesional. E deja un clișeu să spui că medicina este o vocație, și poate așa o fi, dar eu cred că e mai sănătos, pentru noi, să o considerăm mai întâi un simplu meșteșug, dincolo de care trebuie să existe și timp liber, și alte preocupări și orizonturi.

Aș putea rezuma toate cele de mai sus prin ideea că medicina are o dimensiune dezumanizantă, alienantă, pentru cel ce o practică. Rareori e brutală sau evidentă, dar prezența ei insidioasă e constantă.

Și după ce vorbim de factori de risc și de ce se întâmplă, ar trebui să vorbim și de ce se poate face. Poate ar trebui să discutăm cu cei din celula franceză de criză. Cu experții în sănătate mintală de la noi. Să ne punem capetele la contribuție și să începem de jos și de la început. De la existența unor structuri de suport și consiliere profesională, încă din studenție, măcar în parte independente de Universități, și, pentru medici, cât mai independente de mediile lor profesionale. De la niște evaluări psihologice autentice și empatice, altceva decât banalul certificat cincinal A5 cerut de Colegiul Medicilor, pe care trebuie neapărat să-l iei ca să-ți păstrezi dreptul de practică, dar care e doar o formalitate. O măsură care s-a dovedit foarte eficace în altă parte sunt grupurile profesionale de suport, cum este grupul Balint. La noi, ele sunt greu de găsit. Am vrut să particip la unul, am fost o singură dată și experiența mi-a prins bine. Ulterior, nu s-a mai ținut, din lipsă de participare.

Probabil că cea mai mare provocare, în prevenirea suicidului la medici, este depășirea ambiguității relaționale medic-pacient în aceste cazuri. Înfrângerea obstacolului stigmei duble, cea inerentă depresiei, și cea a colegialității cu propriul terapeut potențial. Nu e imposibil. Medicii și studenții nu au rețineri în a se trata la confrați sau la mentori de infarct sau alte boli somatice, dar au rețineri enorme când vine vorba de suferința lor psihică. Nu greșesc când se gândesc că relația dintre un medic și un profesionist al sănății mintale e complicată. Poate tocmai de aceea ar trebui regândită. Umanizată. Și gândul ăsta e impresionant, pentru că presupune o regândire a întregii culturi medicale și a statutului nostru simbolic.

Când eram în anul 2 de facultate, o colegă din altă serie s-a sinucis. Deși nu o cunoșteam direct, am fost toți zguduiți, poate pentru că pe undeva, în noi toți a rezonat ceva. De atunci, periodic aflu de un nou caz. Și când mă gândesc la sinuciderea chirurgului vasluian, merg cu gândul dincolo de propria lui suferință, secretă și dramatică. Merg cu gândul la toți pacienții lui. Și la cei pe care ar mai fi putut să îi aibă, cărora ar mai fi avut poate multe de oferit. Suntem datori nu doar față de noi să strângem rândurile și să ne privim ca oameni, cu suferințe și patimi și slăbiciuni, ci și față de pacienții noștri. E o datorie atât umană cât și profesională. Și nu cred că cele două sunt fundamental diferite.

Vlad Stroescu, psihiatru











24092 vizualizari
  • +7 (13 voturi)    
    doar o explicatie (Sâmbătă, 23 mai 2015, 13:41)

    verdeata [anonim]

    pentru cei care si-au pus intrebarea: "dar de ce or fi doctorii mai cu mot decat altii?". Nu sunt mai cu mot ci, printre multe altele, au viata mult, mult mai traumatizata decat alti meseriasi. In plus,toata lumea asteapta de la ei totul, de exemplu sa radieze public empatie chiar si cand sunt epuizati de munca, iar cei mai aprigi critici sunt chiar indivizii cei mai egoisti. Daca suicidul este doar mai frecvent, depresia la medici este probabil regula dupa un timp. Mai ales cand ai fost tinut in mizerie, umilit si expus public drept exemplu de personaj negativ.
    • +3 (5 voturi)    
      Nu sunt singurii (Sâmbătă, 23 mai 2015, 14:54)

      JG [utilizator] i-a raspuns lui verdeata

      Nu sunt singurii cu o meserie aproape-periculoasa, dar sunt de acord cu tot ce a scris autorul (psiholog).
      • +3 (5 voturi)    
        JG (Sâmbătă, 23 mai 2015, 19:53)

        numeprenume [anonim] i-a raspuns lui JG

        Domnul Vlad Stroescu inainte de a fi psihiatru (nu psiholog cum gresit il calificati ! ) a inceput prin a fi medic. A facut 6 ani de Medicina. Apoi a facut rezidentiatul in psihiatrie 5 ani , si ajuns medic specialist psihiatru. Etimologic vorbind exprimarea e un pleonasm, yatros inseamna medic, deci psihe - yatros, doctor de suflet/psihic.
        Un psiholog e absolvent de Facultate de Psihologie 4 ani (3 mai nou?). Evident urmat de studii postuniversitare (masterate, doctorate?) dupa gust si posibilitati.
        In consecinta dr Stroescu e cumva intr-o pozitie unica, in acelasi timp si in interiorul cercului si inafara lui. Sta in acelasi timp la ambele capete ale microscopului daca ma intelegeti.
        E admirabila incercarea de a fi sincer pana la capat cu sine insusi si cu noi.
        Si nu, Medicina nu e periculoasa. E stresanta !
    • -3 (7 voturi)    
      Da, probabil au fost condamnați să facă medicină (Sâmbătă, 23 mai 2015, 15:14)

      Harald [utilizator] i-a raspuns lui verdeata

      Vezi că tot medici sunt și domnii profesori care duc acasă câte 11 - 16.000 de euro pe lună (în afară de șpăgile pentru operații și examene) și care își lasă clinicile și catedrele moștenire copiilor sau amantelor cu 25-30 de ani mai tinere.

      Nu cumva se apucă de medicină și unii care văd la început doar partea plină a paharului? Poate așa ajung la probleme psihologice sau psihiatrice.

      A fi medic aduce respectabilitate atunci când există competență și profesionalism. Dar cine încearcă să devină medic sperând să obțină automat respectabilitate ia contact cu realitatea într-un mod destul de sever.
    • 0 (0 voturi)    
      facultati artificiale (Duminică, 24 mai 2015, 15:34)

      io [anonim] i-a raspuns lui verdeata

      sanatatea mintala se duce de la toceala. oricine poate toci si ar trebui sa apara o lege care sa lase omul sa dea de cate ori vrea la medicina. statul stimuleaza aceste facultati si practici - de cat mai putini. nu sunt deacord ca medicina e cea mai grea. sunt deacord ca medicina e facuta grea, artificial. cunosc oameni care au avut 5 in liceu si tot au ajuns la medicina, au terminat, si practica medicina bine mersi. omul ajunge la moarte pentru ca nu are bani sa se trateze si poate or fi mai multi morti pentru ca nu au cu ce sa se trateze decat ar fi din greseli medicale. singura noastra speranta e reprezentata de roboti.
    • 0 (0 voturi)    
      cum ne-am descurcat pana acum.... (Duminică, 24 mai 2015, 15:37)

      io [anonim] i-a raspuns lui verdeata

      merge si in continuare. psihologii o dau tot timpul in bara. se vede ca nu stiu ce vorbesc.
  • +2 (2 voturi)    
    si in India (Sâmbătă, 23 mai 2015, 14:37)

    paul barbu [anonim]

    Am vazut un documentar despre aceasi tema in cea mai prestigioasa facultate de medicina din India, unde cazurile de sinucid in rindul studentilor este una pe an pe fiecare generatie.
  • +5 (5 voturi)    
    Probabil (Sâmbătă, 23 mai 2015, 15:04)

    zyk [utilizator]

    ca si-au dat seama ca multi colegi de-ai lor de nationalitate romana, dupa 5 ani de facultate grea si alti ani de rezidentiat, dupa mii de euro cheltuiti pe carti de specialitate, vor ajunge sa profeseze meseria pe un salariu de nimic intr-un spital darapanat si prost utilat.
    Iar ca bonus televiziunile ii vor prezenta la stirile de la ora 5, oamenii si autoritatile ii vor umili ca nu-si fac treaba profesionist si ca nu au rezultate bune ca cei din vest.
    • +2 (2 voturi)    
      5 ani? (Sâmbătă, 23 mai 2015, 22:13)

      arwein [anonim] i-a raspuns lui zyk

      6 ani completi pana la capat si batuti pe muchie.
      Mai sunt si mastodontii sistemului cu amante- fii- fiice-nurori de capatuit, cu care se vor lupta; cu perteptua tendinta de a li se inocula cat e ziulica (si garda) de lunga cat sunt de prosti ca nu sunt ca cei de mai sus.
  • 0 (0 voturi)    
    nu ii misa trststi ca si cum ar fi ceva mai bun (Luni, 25 mai 2015, 0:50)

    alexandru [anonim]

    ceea ce te izbeste la orice medic din romania - la 98% din cei pe care i-am cunoscut este faptul ca se cred mai buni decat ceilalti. un orgoliu stupid care lasa in urma lui dare de sange. sunt asa cum e firesc fiind rezultatul unui sistem prost de invatamant dintr-o tara plina de tare si cu un sistem medical pros niste profesionisti de multe ori discutabili dar pe car enu are cine sa ii contrazica sau corecteze fiindca nu lucreaza in echipe interdisciplinare, oamenii nu au bani sa consulte pe altcineva. Nu pot empatiza cu ei asa cum ei nu empatizeaza cu - era sa scriu victimele lor si nu as fi gresit intr-o oarecare masura. exisa expresia aceea stuia cu medicii nostrii sunt f buni. ne-au bagat comunistii in cap tot felul de lozinci si șe repetam stupid de parca cineva a putut sa ii commpare cu medicii englezi, elvetieni sau hai sa zicem bulgari. de unde masa sunt atat de buni? o discutie depsre lozinca asta stupida ar trebui sa plece de la statistica celor morti in spitale, pe fiecare fectiune in parte sa se bucure conationalii mei ca suntem probabil campioni europeni.se sinucid medici ca nu iau suficienta spaga? ca ii deranjeaza tot feul de oameni bolnavi de l a harjoneala cu asistentele? o sa imi spuneti ca sunt buni, uite cati pleaca sa lucreze in strainatate. stiti cati zidari zugravi si nstalatori romani lucreaza afara, cati agricultori? sunt asa buni sau sunt ieftini si atat? daca se sinuciode cineva citind comentariul mneu mai aveti un titlu de articol. stiti cati se sinucid acceptand sa se lase operati de chirurgi alcolici sau dezinteresati? nu pot avea respect pt medicii romani. am pt cativa pt ca mi-au dat motive. impresia generala imi provoaca insa un dezguist teribuil, si sunt doar unul din 20 de milioane de pacienti. faceti o statistica intre cei care au avut de-a face cu medicii. unii le-ar da din putinul lor funia si saăpunult


Abonare la comentarii cu RSS

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version