Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Noul val sau despre iesirea din transee

de Vintila Mihailescu     Contributors.ro
Joi, 21 mai 2015, 9:13 Actualitate | Opinii

Vintila Mihailescu
Foto: Hotnews

Noul val sau despre ieșirea din tranșee

            Domnilor, dumneavoastră nu cunoașteți societatea reală!

            Parafrazîndu-l pe Rebreanu, așa ar putea începe o relatare mai cuprinzătoare despre „noul val”. Nu doar acel nou val istoriografic, relativ delimitabil și animat de persoane identificabile, despre care mi-am permis să scriu rîndul trecut, ci unul mai generic și anonim, care pare să anime tot mai mult indivizi și grupuri din toate colțurile țării. Acest „nou val” (sau ceea ce ar putea să devină „Noul val”) înseamnă dorința de a cunoaște această „Românie reală”, de a ne cunoaște și recunoaște așa cum sîntem cu toții, nu cum ne-am dori fiecare să (nu) fim. Este, am impresia, o atitudine de maturitate, relativ nouă (dar recurentă în istoria României), care caută să înțeleagă această societate reală în care trăim cu toții, pentru a o putea asuma și a putea acționa realist și, pe cît posibil, optimist în și asupra ei.

De unde vine această dorință întîrziată? Pur și simplu din nevoia de viitor; un viitor bine temperat, imposibil de conceput cu un trecut și prezent exaltat. Crezul (mai mult implicit) al noului val este astfel o stare de spirit, o credință născută din disperare: Vreau să am un viitor în țara mea! Vreau și pot!

Dar de ce abia acum? Ce ne-a împiedicat pînă acum? Multe și mărunte... Pentru a nu cădea (din nou) în căutarea de țapi ispășitori sau a unor destine potrivnice, cel mai nimerit răspuns ar fi, cred, unul generic și metaforic: căderea în tranșee. În tranșeele în care ne-am îngropat sau am fost îngropați cu toții în ultimele secole, apoi în ultimele decenii, renunțînd apoi de ceva vreme să mai visăm la apariția „luminiței de la capătul tunelului” comun, oricare ar fi aceasta, pentru a ne dori doar dispariția celor din tranșeea din față, oricare ar fi aceștia. Să o recunoaștem: trăim cu toții, chiar dacă vrem sau nu, chiar dacă știm sau nu, într-o societate fragmentată, divizată, în care „societatea reală” este doar ceea ce vedem din tranșeea în care ne aflăm. Pînă și cerul de deasupra noastră este peticit: Ursa mare nu se vede din tranșeea mea, deci nu există! Și, complementar: Carul mare, singurul care se vede de la mine, este și singurul adevărat și important! După un astfel de cer nu se poate orienta nici cel mai iscusit marinar (nu, nu mă refer la acel marinar!).

Ce ne împiedică? Tranșeele noastre

Anonimii noului val au ieșit – și continuă să iasă – din tranșee. Dar pentru ca aceasta să aibă un rost, pentru ca „ieșirea” să nu fie doar o plimbare în aer liber, este nevoie de cunoașterea și conștientizarea „tranșeelor”, a ceea ce ne-a ținut și ne mai ține încă legați de glie, iobagi ai speranței. Or, dincolo de cele săpate cu lopățica infanteristului în ultima vreme, există și „tranșee” istorice, în care am rămas sau ne-am reafundat cu buna credință a unei lupte pentru cauza nobilă a neamului. Fără nici un patos deconstructivist și demitizant, aceste tranșee trebuie numite. Iată o posibilă și minoră topografie a lor:

1.     Inapetența pentru social:

Pur și simplu nu sîntem obișnuiți să privim societatea, societatea „reală”, și, ca atare, nu vedem societatea, ci doar membrii săi: nu vedem pădurea din cauza copacilor. Nu vedem istoria din cauza voievozilor, nu vedem societatea interbelică din cauza culturii înfloritoare la Capșa, nu vedem situația ruralului actual din cauza unor imagini cu țărani bețivi, nu vedem firava noastră clasă de mijloc din cauza noilor îmbogățiți și, da, nici măcar nu ne trece prin cap să privim la masa critică de profesioniști din politică din cauza mulțimii prea vizibile și grotești de corupți. Căutăm, în general, frumosul culturii și dăm peste urîtul societății. Cădem astfel, mereu și mereu, fie în excepționalism, fie în mizerabilism. Între aceste două perspective, la mijloc de codru des, ca să spun așa, există însă și realismul.

Cînd ne uităm totuși la pădure, privirea noastră este, de regulă, una mai degrabă normativă decît descriptivă: căutăm din priviri societatea pe care ne-am dori-o; și constatăm că nu e, că românii nu sînt nemți... Societatea reală dispare astfel din nou, învăluită în cețurile judecăților morale, adesea nobile, dar dintr-o societate visată, nu trăită. Iar noi cădem din nou în depresie...

În sfîrșit, cînd apar crîmpeie de cunoaștere a societății reale (și apar!), nu știm să le citim, căci suferim de un iletrism sociologic cronic. Uneori, acesta se transformă chiar într-un adevărat „negaționism”: exclus, realitatea nu este așa, am văzut eu cu ochii mei un caz, mi-a spus bunica sau vecinul. Da, ai văzut copacul din grădina ta, dar ce știi despre pădure? Primul răspuns este, aproape totdeauna: Pădurea sînt eu!

2.     Inabilitatea de gestionare a trecutului

Privim la trecut mai mult pentru a ne legitima decît pentru a ne cunoaște. Alteori, privim la trecut cu ochi răzbunători, doar pentru a-l arunca la groapa de gunoi a istoriei ca trecut „nedemn”. Sau sîntem cuprinși de amnezie colectivă ori de cîte ori dăm peste ceva neplăcut în trecutul sau prezentul nostru. Poate fi, într-un fel sau altul o fac mai toți, dar nu poți „scăpa” de trecut după cum nu poți scăpa de umbra ta. În prezent, de pildă, ne raportăm la comunism doar prin anti-comunism, ca să ne dezicem de el. E bine, dar e riscant să arunci copilul împreună cu apa din copaie: comunismul a existat și, că ne place sau nu, a fost al nostru, a fost în noi. Mai mult, am inaugurat lumea nouă a post-comunismului printr-o răzbunare, o crimă învăluită într-o aură mistică: împușcarea soților Ceaușescu în timp de Crăciun. Erau vinovați? Da, dar ceva nu e în regulă cu inaugurarea anului I al unei lumi noi prin sînge și răzbunare. Să nu ne răzbunați! – se pare că ar fi spus Mircea Vulcănescu înainte de a muri în pușcărie. Iar noi n-am murit în pușcărie...

3.     Inabilitatea de gestionare a diferențelor

E țara plină de țări! – amintea Ion Conea cîndva, în interbelic. Ca să avem o țară, a trebuit să învățăm și să ajungem să credem că sîntem un popor și avem o cultură, unitară și sub semnul continuității. A fost salutar și mai este, într-o anumită măsură, necesar. Dar am pierdut abilitatea de a gîndi și de a ne raporta la diferență, la diversitatea etnică și regională care ne sînt proprii, care ne-au alcătuit istoric. Mai mult, diferența ne sperie și devenim xenofobi, ba chiar rasiști! Fără să realizăm și cu zîmbetul pe buze, am devenit și auto-rasiști: așa e Românul, acesta este genomul său, asta face parte din ADN-ul său. Care „Român”? Cum adică „genomul” său? Plasarea identității în biologic, în „genetică”, a fost și a rămas expresia celui mai clasic rasism! Obsesia „Românului” și a unității sale „genetice” ne face astfel incapabili să vedem românii și să acceptăm diversitatea etnică a acestei națiuni bogate și prin această diversitate.

4.     Rătăciți în tranziție.

De cînd, din „orientali” și „balcanici”, ne-am hotărît să fim „occidentali”, sîntem într-o permanentă „tranziție”. Fără ea nu am fi însă ceea ce, de bine, de rău, am reușit să devenim. Dar am ajuns, în mod paradoxal, să fim „încremeniți în schimbare”, iar expresia „s-a schimbat schimbarea” a devenit folclor curent. Problema nu este schimbarea, ci incoerența și inconsecvența acesteia, „mersul înainte” al societății devenind unul pe șapte cărări: niciodată parcă nu am avut parte de atîtea schimbări de legislație, norme, măsuri de aplicare a normelor, strategie, promisiuni, perspective luminoase etc. ca în această perioadă. Rezultatul nu mai este o „tranziție”, oricare ar fi aceasta, ci doar instabilitate și îngustarea orizontului de așteptări, forțînd membrii societății să se adapteze prin strategii oportuniste pe termen scurt: cînd totul în jurul tău se schimbă atît de imprevizibil, este rațional să nu faci previziuni pe termen mediu și lung. Nu știu dacă am fost vreodată, dar acum nu avem de ce să fi prevăzători și nu avem cum să fim clarvăzători.

5.     Democratizarea totalitarismului

Nu în ultimul rînd și referindu-ne doar la ultimele decenii, răsturnarea totalitarismului de stat pare să fi generat un soi de absolutism al fiecăruia: de la etatismul integral al comunismului am trecut la privatizarea totală din post-comunism, inclusiv aceea a punctelor de vedere. Totalitarismul veleitar al fiecăruia a devenit un drept al tuturor: punctul meu de vedere nu este opinie personală, ci adevăr universal, scena publică fiind invadată de absolutisme pitice și compulsive. Dincolo de „tranșeele” colective, fiecare și-a săpat astfel și propria gropiță din care își urlă la lună propriul adevăr. Comunicarea socială a devenit aproape imposibilă.

 


Citeste intreg articolul si copmenteaza pe Contributors.ro










1018 vizualizari





ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică