Mai devreme sau mai târziu, fie în timpul lui Putin, fie după, fie că ne place, fie că nu (cel puţin nouă, celor care mai avem amintirea comunismului şi a generaţiilor pierdute), marile puteri occidentale vor cădea la pace cu Rusia. Despre înţelegerea care va urma, începe deja să se vorbească în cercurile de reflecţie europene, chiar dacă discuţia se face, pe bună dreptate, deocamdată cu jumătate de gură şi cu multă reticenţă, aşa cum arată în analiza sa de la European Council on Foreign Relations, foarte inspirat, Piotr Buras.
O nouă ordine şi noi aranjamente de securitate în Europa, compromisul cu regimul agresiv de la Moscova, reacceptarea Rusiei ca partener de dialog şi de afaceri la care s-ar adăuga, eventual, reconfirmarea zonei gri interpuse între EU-NATO şi frontierele Rusiei ar pune însă serios la încercare credibilitatea principiilor şi a setului declarat de valori ale Occidentului, ca să nu mai vorbim de aşteptările şi speranţele înşelate ale naţiunilor de la periferia blocului vestic. Dilemele reaşezării relaţiilor cu Rusia vor fi depăşite, în cele din urmă, prin invocarea argumentului stabilităţii şi nevoii de garantare a securităţii europene, precum şi prin considerentul devenit aproape ne-negociabil al evitării războiului.
Implicit, ca urmare a acestei mari (re)acomodări reciproce, Uniunea Europeană şi NATO îşi vor normaliza inevitabil relaţiile cu Moscova (doar nu se vor opune, să zicem, republicile baltice), fără a ajunge neapărat, sau cel puţin nu la orizontul generaţiei noastre, la o relaţie caldă şi sinceră, cum dealtfel nu prea mai găsim nici între vechii parteneri occidentali. Dar măcar giganţii vor evita ciocnirea şi vor convieţui sub acoperişul fragil al unor acorduri, ceea ce nu e deloc neglijabil. Şi, în principiu, nu e nici rău, până în punctul în care se va înţelege (mai ales de către cei de „dincolo” de frontierele simbolice reprezentate de râurile Bug şi, respectiv, Prut) care este preţul real al păcii cu Rusia.
Căci pacea, ca şi războiul, costă. Pe vremuri, regimurile alegeau din când în când să plătească preţul războiului. Onoarea, mândria sau, dimpotrivă, lăcomia, delirul de putere ori orgoliul rănit al conducătorilor şi al elitelor prevalau în faţa suferinţelor şi pierderilor de vieţi ale oamenilor de rând. Astăzi, sub presiunea opiniei publice şi a votului democratic, ce poate înlocui oricând guvernanţii care produc suferinţe poporului, ţările mai mari sau mai mici ale lumii aleg, firesc, să plătească preţul păcii, care le pare tuturor mai suportabil decât preţul războiului. În sistemele democratice, „oamenii de rând” nu mai vor să moară pe front, au dobândit putere statistică şi înclină balanţa decizională în favoarea acceptării preţului păcii.
Vestul şi Rusia vor ajunge aşadar la un modus vivendi care va defini un nou echilibru de putere, respectiv un nou aranjament de securitate şi influenţă (pondere) economică la nivelul continentului european. O nouă balanţă a puterii, cum obişnuiesc să spună realiştii. Oarecum paradoxal, ascensiunea Chinei (aflată mult peste potenţialul de putere şi influenţă al Rusiei) va accelera acest proces de apropiere, în care Moscova va înţelege că nu va mai putea fi niciodată superputerea din timpul Războiului Rece, egală la negocieri cu Statele Unite, şi nici măcar ocupanta locului al doilea, dar că are totuşi infinit mai multe lucruri în comun cu Occidentul decât cu China (tradiţie, istorie, cultură, religie creştină, mod de viaţă şi valori educaţionale, chiar cu diferenţele de nuanţă binecunoscute de noi), şi va opta definitiv în acest sens, pentru colaborare cu Vestul în schimbul „respectării sensibilităţilor şi intereselor specifice ale Rusiei în regiune”, după oscilările ameninţătoare din ultima vreme, care ar fi sugerat o alianţă strategică Rusia-China.
