Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Dans din buric pe lehamitea noastra

de Gabriel Liiceanu     Contributors.ro
Luni, 18 mai 2015, 8:24 Actualitate | Opinii

Gabriel Liiceanu
Foto: Arhiva personala

Nu-i așa că am obosit cu toții? Că ne-am resemnat? Ce o uimea pe Regina Maria la „poporul ei”, la acest neam de latini încrucișați cu Levantul, „sceptici și cinici”, „invidioși și egoiști, lacomi și meschini în scopurile lor” și la care „vocea șperțului este revoltător de predominantă”, era tocmai resemnarea. Românii se demobilizau repede, incapabili să ducă la capăt un lucru odată început. Sau să creadă în victorie, cum făcea ea, chiar și când totul părea pierdut. „Voi, românii”, i-a spus un profesor francez la început de secol 20 unui tânăr filozof venit să-și dea doctoratul la Paris, „vă apucați greu și vă lăsați repede”.
Nu-i așa că ne-am liniștit după heirupul din noiembrie? Că ne-am culcat pe laurii victoriei? Nu-i așa că „bine că n-a ieșit Ponta”? Și că acum ne tragem sufletul? Ce contează că avem parte de „minciună ca mod de viață” și că suntem, în continuare, „prizonieri într-o lume mistificată de sus și până jos”? (Dan Tăpălagă,  www.hotnews.ro/stiri-opinii-20143772-minciuna-mod)
Important e că „Ponta n-a ieșit”! Ne spunem asta, dar știm că nu e așa. Căci Ponta a ieșit, de vreme ce are în continuare întreaga țară pe mână. A ieșit, câtă vreme îi pune în cârcă actualului președinte povestea cu pădurile și austriecii, începută și scrisă sub auspiciile PSD. A ieșit, câtă vreme asmute populația pe hipermarketuri. A ieșit, câtă vreme oamenii lui din partid propun și votează amendamente stupefiante la codul penal. La cârma țării a rămas cineva care, cu fiecare zi care trece, ne mai ia o fărâmă din ce-ar fi putut să-nsemne, fără el, începutul bunăstării și fericirii noastre.
O să spuneți: „Dar e nedrept! Duelul dintre ei și noi e în general nedrept. Nu numai că am obosit, dar mai avem și treabă. Nu ne putem petrece viața stând în piață și manifestând! Suntem ocupați. Avem o meserie, poate o vocație, în mod sigur o etapă de drum de parcurs. Merităm o pauză, un concediu de la meseria de «cetățean». Am prestat în noiembrie. Să ne-nvoim o clipă. Să ne tragem sufletul o clipă.”
Mă tem însă că profesiunea de om liber într-o țară democrată nu are prevăzută în schema ei vacanțe, pauze și învoieli. Istoria se alcătuiește, implacabil, sub ochii noștri. Ea nu obosește și nu se învoiește niciodată. Istoria se mulțumește să curgă, cu sau fără noi. Iar dacă noi, cei chemați să fim cenzori ai derapajelor puterii, obosim, fiți siguri că, rămasă singură în ring, puterea se va grăbi să umple spațiile lăsate goale de oboseala noastră și să ne mai înhațe o bucată din libertatea asta prost păzită. Altfel spus, ea va lucra cu spor tocmai în orizontul oboselilor noastre.

Acum câțiva ani l-am cunoscut pe scriitorul israelian Amos Oz. (Merită să citiți măcar Poveste despre dragoste și întuneric.) L-am întrebat cum arată ziua lui. Se scoală dimineața la 5, se plimbă o oră prin deșertul Negev, care începe la capătul ogrăzii lui, la ora 7 e la masa de scris. Lucrează până la ora 1. Apoi, după-amiază, devine cetățean: semnează petiții, se duce la întâlniri cu membrii unor organizații civice, iese la manifestații… Dar nu se plictisește? „Ba da, dar a devenit reflex. Știu că, dacă nu fac asta, ne încalecă.”
Tot asistând la ce se întâmplă în ultima vreme la noi, mi-am amintit de un capitol din cartea lui Alexis de Tocqueville care îmi rămăsese în minte de la prima lectură. E capitolul XIV din Partea a doua a celebrei Despre democrație în America (1835) și are următorul titlu: Cum gustul pentru plăcerile materiale se unește, la americani, cu dragostea de libertate și grija pentru treburile publice. Mă voi mărgini, în cele ce urmeză, să dau câteva citate. Comentariile sunt de prisos.

„Când gustul pentru plăcerile materiale se dezvoltă la unul dintre aceste popoare mai repede decât cunoștințele și deprinderea libertății, apare un moment când oamenii se dezlănțuie și par ieșiți din minți la vederea acestor bunuri noi, pe care sunt gata să le apuce. Preocupați numai de grija de a face avere, ei nu mai disting legătura strânsă care unește averea particulară a fiecăruia dintre ei cu prosperitatea tuturor. Nu e nevoie să smulgi unor asemenea cetățeni drepturile pe care le au; le lasă ei înșiși, fără grijă, să le scape din mâini. Exercitarea îndatoririlor politice li se pare o îndeletnicire supărătoare care i-ar distrage de la activitatea lor. (…) Acești oameni cred că urmează doctina interesului, dar ei nu au despre ea decât o idee rudimentară și, pentru a veghea mai bine asupra a ceea ce ei numesc treburile lor, nesocotesc principalul lucru, care este acela de a rămâne propriii lor stăpâni. (…)

Dacă în acest moment critic, un ambițios îndemânatic reușește să ia puterea, găsește deschisă calea către toate uzurpările posibile. (…)

Putem vedea atunci adesea pe marea scenă a lumii, la fel ca în teatrele noastre, o mulțime reprezentată de câțiva oameni. Aceștia vorbesc singuri în numele unei majorități absente sau neatente; numai ei acționează în mijlocul unei nemișcări generale; ei hotărăsc în toate, după capriciul lor; ei schimbă legile și tiranizează după plac moravurile. Și rămânem uluiți văzând în ce număr mic de mâini nevolnice și ticăloase poate cădea un popor mare.”

Dacă în acest moment critic, un ambițios îndemânatic reușește să ia puterea, găsește deschisă calea către toate uzurpările posibile.” Cum e puțin probabil ca de Tocqueville să-l fi avut în minte pe prim-ministrul nostru când a scris aceste cuvinte, sunt înclinat să cred că Ponta e cel care a apucat cândva să le citească și să se inspire din ele. De aici și dansul lui din buric pe lehamitea noastră.
După alegerile din noiembrie am avut cu toții senzația că spiritul răului a fost închis la loc în sticlă, cu dopul bine pus. Eroare! Iată-l din nou aici. Recipientul n-a fost bine închis, iar duhul din el, ieșind, s-a recompus ca aburul din poveste, care putea lua oricâte forme, de vreme ce el nu avea, în fond, nici una. Ființa lui de abur stătut țopăie acum din nou sub ochii noștri, luând cele mai bizare chipuri. Avem pe mai departe în fruntea executivului un abur, un gaz subtil, un nor care, vorba marelui Will, o clipă pare nevăstuică, apoi, de ce nu?, cămilă, apoi, iată, s-ar zice că e o balenă… Într-o zi, norul din fruntea guvernului nostru e liberal și coboară TVA-ul la alimente la 9%. În altă zi, norul e socialist și populist și asmute lumea pe capitaliștii cei răi care cresc prețurile la alimente. (Ce-ar fi să punem iar un mercurial, ca-n vremurile bune?) În altă zi, norul ia forma fiscului care obligă firmele să-și comande case de marcat speciale și impozitează bacșișul. Apoi norul bacșișului se destramă, soarele iese din nou și românii au din nou libertatea de a da și de a primi bacșiș.
Și rămânem uluiți văzând în ce număr mic de mâini nevolnice și ticăloase poate cădea un popor. Un popor, desigur, care n-a aflat încă nici deprinderile libertății, nici prețul ei și care picotește fără griji pe pajiștea istoriei. Când se trezește, privește în jur și vede câmpul plin de ciulini. Atunci începe să-și plângă nenorocul, să spună că bietul om e sub vremi și să strige în gura mare că istoria e neîndurătoare cu noi.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro










6669 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version