Într-un trecut glorios, Moş Cristache obişnuia să fie unul dintre cei mai pricepuţi pictori ai satului. Avea vreo şaptesprezece ani cînd l-a remarcat cineva de la judeţ şi s-a hotărît să-l mute la oraş. I-au dat casă şi-un loc de muncă, într-o fabrică, să scrie pe toate uşile, cu pensula, numele, prenumele şi funcţia fiecărui şef, să picteze geamurile fiecărei secţii în parte şi, nu în ultimul rînd, să facă machetele de evacuare din clădire.
Cristache reuşeşte, într-un final, să termine un liceu, iar partidul îl trimite la facultate. Student ochelarist, cu ceva ifose de artist, Cristache ajunge să fie luat peste picior de toţi colegii. Într-un final, se prinde care-i şpilul: degeaba eşti talentat la ţară, dacă la oraş nu eşti luat în seamă. Aşa că, la vremea aceea tînărul, Cristache munceşte pe rupte, învaţă cît poate şi se ridică uşurel-uşurel.
Devenit un pui de intelectual, este numit drept şef al unui departament de mîzgîlici, unde se nimereşte să aibă şi subalterni, diverşi puşti veniţi de pe la şcolile de arte şi meserii ale patriei. Începe să se prindă cam cum stă treaba cu şefia şi se umple de sine. Directoratul se simte mîndru de Cristache, fabrica are tot mai multe machete admirabile, realizate de un absolvent de arte, aşa că se hotărăşte să-i trimită lucrările la Partid, că cine ştie… La Comitetul Central Judeţean, cineva se gîndeşte să-i trimită nişte lucrări la concursul naţional.
Cristache se umflă-n pene şi mai mult. Cîştigă două concursuri pe ţară şi, clar, nimeni nu mai e ca el. Se uită de sus, pe sub ochelari, la ţăranii care fac machetele de care se ocupa el în trecut. E şef, salariul a crescut, mai pictează cîte-o firmă pe la vreo Alimentara din tărg, reuşeşte să strîngă nişte bani la teşcherea şi începe să se creadă buricul pămîntului.
Într-o bună zi, Cristache descoperă printr-o secţie oarecare a fabricii un tînăr care, din cînd în cînd, mai mîzgîleşte cîte-o coală de hîrtie. Nu desenează rău, ba chiar pare să aibă şi ceva talent. Se uită mai atent şi vede că tînărul pare să-i cam imite stilul. Nu-i place, aşa că nu ratează ocazia să-l toarne la superiori că pierde vremea.
Într-o bună zi, tînărul pleacă din fabrică şi nu se mai aude nimic de el. Între timp, Moş Cristache rămîne un om de bază al fabricii, continuă să se dea mai şef decît şefii, iar tînărul se gîndeşte să se apuce de desen. După o bună bucată de vreme, cu puţin înainte de a se pensiona, Moş Cristache aude de tînăr, care povesteşte ceva din tinereţe, despre cum se lucra prin fabrică pe vremea aia. Dar, în loc să fie atent, aude doar ce-i vor urechile.
Cristache stă şi rumegă şi, la un moment dat, îi tună o idee: ia să-i zică fostului coleg din fabrică să se mai ducă-n mă-sa! “Nu se face să muşti mîna care te-a hrănit“, îi zice. Tînărul ridică o sprînceană şi-i zice să fie mai atent data viitoare cînd trage cu urechea. Fabrica nu l-a hrănit cît i-a dat să mănînce facultatea pe care a terminat-o între timp. Moş Cristache face spume. Are o faţă plină de ură şi mai că seamănă cu un drogat. Nu ştie ce să-i zică. Nu-l duce capul decît la o singură replică: “Eşti un puştan obraznic!“.
Fiţele de şef l-au ajuns. Nu mai e ca pe vremea aceea, comunismul tocmai ce s-a dus dracului de vreo doi ani, nu mai e Securitatea la care să-i torni pe toţi puştanii obraznici. Tînărul se amuză: poate că Moş Cristache ar face bine să se pensioneze, viaţa de şef l-a făcut să vadă lumea doar prin intermediul unor ochelari de cal. Vremurile trec, iar ţara se schimbă şi nu tot ce-a fost verde rămîne veşnic în nuanţa asta. Nici măcar ochii albaştri nu mai sînt la fel ca pe vremuri.
