Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Istoria Romaniei: noul val?

de Vintila Mihailescu     Contributors.ro
Joi, 30 aprilie 2015, 19:22 Actualitate | Opinii

Vintila Mihailescu
Foto: Hotnews

Da, o să-mi permit să fac această afirmație: e pe cale să se contureze un fenomen academic ce poate fi considerat „noul val” în istoria României.

Ce mă face să spun acest lucru?

Privind în urmă și dintr-o perspectivă profană, excesiv de simplificatoare, am putea spune că istoria țării a început cu o viziune constructivistă și locală, solidară însăși construcției naționale: „a dispreţui locul şi a voi să faci dintr-o dată ştiinţă universală e o cale greşită” – afirma Ernest Bernea în 1937. Depășind apoi complexele copilăriei, istoria a ajuns în faza sa clasică începînd cu sfîrșitul secolului al XIX-lea, dar a cunoscut o deturnare bruscă o dată cu instalarea comunismului, cînd a devenit eminamente ideologică. Nu este de mirare astfel că, imediat după căderea regimului comunist, istoricii, avîndu-l pe Lucian Boia ca personaj paradigmatic, s-au angajat într-o operă deconstructivistă, încercînd să curețe terenul cunoașterii istorice de miturile sale naționale și/sau comuniste. Complementar, istoria orală a redat privirii crîmpeie din proximitatea invizibilă a vieții sociale și o serie de autori, istorici sau nu, s-au focalizat pe un soi de hermeneutică a „ce a fost socialismul și ce a urmat” – ca să o parafrazez pe Katherine Verdery. În această filiație, ceea ce îmi permit să numesc „noul val” face un pas înapoi, se dez-angajează din mize morale și/sau politice, pentru a practica pur și simplu, cu elegantă seninătate, îndemnul peren al lui Tacitus: sina ira et studio. Este o istorie programatic înțelegătoare, firesc empatică și la adăpost (pe cît se poate…) de la fel de omeneștile sim-patii și anti-patii. Ea se joacă în două registre necesar complementare: pe de o parte, o perspectivă macro, un soi de zoom out, care permite desprinderea imaginii de ansamblu și reconstituirea principalelor linii de forță ale istoriei, care îl are ca personaj paradigmatic pe Bogdan Murgescu; și, pe de altă parte, o istorie ce insistă pe micro, un soi de zoom in ce recuperează programatic cotidianul și personajele anonime ale istoriei, care o are ca personaj paradigmatic pe Constanța Vintilă-Ghițulescu1.

În ce constă particularitatea acestei perspective?

Nu este vorba, evident, despre vreo ruptură epistemologică fundamentală, despre o schimbare a firului istoriei sau vreo descoperire a apei calde. Dar există totuși o particularitate definitorie: intrarea masivă și sistematică în scenă a socialului. Pare ciudată această afirmație, dar, din diferite motive și în diferite moduri, istoria României a privilegiat sistematic politicul și/sau culturalul. Politicul conducătorilor, al elitelor naționale, al eroilor, al reușitelor și eșecurilor guvernării; și culturalul unei societăți considerate a fi condusă – ca orice societate umană – de Idei. Lor le atribuie Mihail Kogălniceanu în 1845, ca pe o evidenţă, rolul principal în „dezvoltarea societăţii” – care nu este pentru acesta altceva decît „dezvoltarea ideilor sale”. Mai tîrziu, părinţii fondatori ai istoriei moderne par să împărtăşească această părere. Nicolae Iorga, de pildă, îşi deschide cursul din 1901 cu o lecţie despre „Ideile în istoria universală”, accentuînd rolul determinant al ideilor, „acel lucru de o infinită complicaţie, care e gîndirea omenească (şi) de la care porneşte perpetua mişcare prin care dintr-un moment într’altul se schimbă împrejurările”. La rîndul său, referindu-se la relaţia dintre „forme istorice şi idei”, Vasile Pârvan afirma cît se poate de clar că „forţa propulsivă a materiei umane (…) este cel de-al şaselea simţ al filosofilor buddhişti, gîndul”. Iar Adrian Pop conchide că, pentru Pârvan, „adevăraţii factori propulsori ai devenirii istorice (sînt) ideile”. Tot aici intră, desigur, „matricea stilistică” a lui Blaga și alte construcții similare, precum și folcloristica, pentru care „toate bunurile din domeniul astfel delimitat (sînt) documente de mentalitate populară” – după cum consideră Ovidiu Bîrlea.

Din această privilegiere a culturii/mentalității, Sorin Alexandrescu trage concluzia că, la majoritatea gînditorilor sociali români, există o „mistică a culturii, sentimentul că aceasta are o valoare absolută în raport cu restul vieţii şi că a te pune în serviciul ei este singura datorie a intelectualului. (…) Dar mai este ceva – adaugă autorul. Sacralizarea culturii corespunde cumva – viclenia istoriei ! –, ca o imagine răsturnată, în oglindă, absolutizării ‚forţelor de producţie’ din materialismul istoric vulgarizator: În ambele cazuri, un singur factor devine model totalizator, explicaţie unică, valoare supremă, certitudine veşnică, sustrasă timpului şi oamenilor, unicitate abstractă în raport cu ‚foiala’ nesfîrşită a realului, ‚transcendenţă’ a ceea ce ar trebui să fie în raport cu ceea ce este”. De unde şi pledoaria profundă a istoricului pentru „secularizarea culturii române în general”.

Ei bine, acest „nou val” la care mă refer pare să urmeze acest îndemn. Și creează stupoare, căci aduce pe scenă „foiala nesfîrşită a realului”, toată acea „mulțime” căreia, de regulă, i s-au rezervat doar culisele. Țăranul nu vorbește, este vorbit – constata Bourdieu. Același lucru s-a întîmplat și la noi – și se întîmplă în continuare. „Noul val” îl (re)pune în scenă, dar nu singur, ci dimpreună cu boierul, căci nu există țăran fără boier și boier fără țăran. Mitul voievodal și cultul țăranului se văd astfel deopotrivă și reciproc „secularizate”. Este un lucru firesc, dar care nu prea ne-a stat în fire. Și este un lucru esențial, căci istoria noastră națională s-a croit cu materialul clientului, deci cu această societate pestriță, care nu arată totdeauna la fel de bine ca în muzee sau la aniversările festive. „Ideile” naționale au pregătit națiunea, dar au trebuit să o construiască în și prin societate, așa cum era, și marea provocare a fost cum poți să construiești o națiune modernă cu o societate tradițională în esența sa.

Ceea ce revelă această privire a „noului val” este astfel o provocare din mai multe puncte de vedere. În primul rînd, deoarece, după cum am spus, privește realități istorice „de culise”, și astfel, pentru publicul larg, noutăți în sine. Mai important, aceste (relative) noutăți încep să profileze o realitate istorică neconvenabilă: neputința. Neputința este opusă Puterii, iar poporul român nu a avut niciodată Putere. Nu în sensul moral cu care ne place să ne alintăm, nu despre tărie de caracter sau curaj este vorba aici, ci despre Putere în cel mai „prozaic” sens politic și social. Ca entități statale, am fost tot timpul dominați de puteri externe; ca societate, am fost neputincioși, adică lipsiți de resursele și pîrghiile care dau putere unei societăți. Doar marile războaie au adus ceva empowerment; pe timp de pace, am rămas neputincioși. Iar dacă această neputință a fost sublimată adesea în dor și jale, faptul în sine nu dovedește decît că, eventual, românul s-a născut poet, nu că a fost puternic.

Pentru a ilustra, în trecere, această stare de fapt, să luăm drept pretext narativ locuirea. Era din lut sau lemn: sîntem o civilizație a lemnului. Ecologic, am spune astăzi, estetic, am spus și ieri. Da, dar perisabil: locuirile românilor nu au lăsat urme istorice, ci au murit și renăscut în ritm cu natura. Fără astfel de urme, unii au putut spune chiar că ne-am evaporat cîteva secole la rînd… Piatra și cărămida au apărut mult mai tîrziu. În Muntenia, conacul Udriște Năsturel de la Herești, de pildă, este numit pînă astăzi de către săteni „casa de piatră”, căci era ceva extra-ordinar. În Transilvania, românii nu au avut voie multă vreme să-și construiască în sate case de cărămidă, acestea fiind rezervate sașilor. Doar la nuntă visează românii „casă de piatră”…

Apoi, această casă era extrem de mică și aglomerată. Dacă pentru etno-folcloriști gospodăria este, în primul rînd, un spațiu estetic plin cu rituri, casa țăranului este, pentru igieniștii redescoperiți de Constantin Bărbulescu în cartea sa recentă despre România medicilor, un spațiu promiscuu plin cu boli. Alcătuirea sa „evoluată”, din două camere pe tindă, a rămas dominantă pînă în plin secol XX, doar că, în măsura în care una dintre cele două odăi era „camera bună”, recensămîntul din 1912 constată că peste 75% dintre țărani locuiesc, practic, într-o singură încăpere. Aici coabitează pînă la trei generații, care mănîncă și dorm împreună. Și unde părinții se reproduc în văzul celorlalți – constată, exasperați, igieniștii, considerînd acest fapt o cauză fundamentală a numărului alarmant de incesturi. Mai grav, acest spațiu – neaerisit, prost luminat, permanent plin de fum, de aburi care se preling pe pereți și de ape care se infiltrează prin dușumea – este el însuși, în permanență, un focar de boli, care se transmit rapid de la un membru la altul al familiei. Să adăugăm la aceasta și alimentația țăranului, acest „vegetarian fără voie”, cum este el prezentat de Bărbulescu: nu numai că este teribil de sărăcăcioasă și monotonă, dar este și cronic insuficientă. Nu este de mirare deci că speranța de viață la începutul secolului XX era de 36 de ani, iar rata mortalității infantile de peste 200‰ (sub 9‰ în prezent). În sfîrșit, putînd atinge expresii sublime ale oralității sale, această societate era profund analfabetă. În afara cîtorva excepţii, Principatele Române nu au avut, de fapt, un sistem de educaţie pînă la jumătatea secolului al XIX-lea. Gradul de alfabetizare va creşte de la 22% în 1899 la 39,3% în 1912 şi, pentru ansamblul „României Mari”, la 57% în 1930. Dacă vom compara aceste procente cu Bulgaria (60,3% în 1926) sau Ungaria (84,8% în 1920) şi dacă adăugăm faptul că 85,1% din această „alfabetizare” se datora şcolilor primare (şi acestea neterminate într-o treime din cazuri), imaginea care rezultă nu este una măgulitoare – constată Manuilă şi Georgescu în 1938.

Toate acestea și multe altele asemenea sună însă scandalos, căci scandalizează sensibilitatea noastră națională. Cum adică, noi, românii, am fost vreodată (a se vedea destul de recent) așa? Dacă Aferim! (ilustrare filmică sui generis a acestui „nou val”) s-a bucurat de o excelentă primire mediatică, „voci din public” continuă să se scandalizeze. Unii ajung chiar la negaționism: este exclus, România nu a arătat niciodată chiar așa! Ne adăpostim din nou în imagine, sacrosancta imagine a României, icoană intangibilă a identității naționale. Mai prozaici, psihologii ar numi asta mecanism de apărare, iar sociologii ar identifica, probabil, o compensare prin cultură a neputinței politice.

Mai mult implicit și colateral decît explicit, acest „nou val” are și o dimensiune pedagogică importantă. O pedagogie a națiunii, care ne învață să ne privim la rîndul nostru, ca națiune, sine ira et studio – sau, cum ar spune oltenii, să ne îngăduim. Dar pentru aceasta, ne oferă mai întîi elemente pentru o mai bună și imparțială cunoaștere de sine. Iată, luate la întîmplare, cîteva elemente de „longue durée” ale istoriei pe care le constatăm și astăzi, de care ne plîngem și, cînd ajungem la exasperare, le trecem pe seama mentalității (mai recent, a ADN-ului) poporului român.

Proasta guvernare și corupția. Un pasaj (printre multele existente) din cartea Constanței Vintilă-Ghițulescu despre prima modernizare a României a devenit faimos. El provine de la domnitorul Grigore Alexandru Ghica: „Cu ruşinea mea mărturisesc că, în timp de şase ani, cît am guvernat Moldova, am făcut o mulţime de nedreptăţi şi de nelegiuiri. Însă ce era eu să fac, cînd eram în înrudire şi amiciţie cu toţi boierii? Cum era să nu pun eu ministru pe vărul meu, logofăt mare, pe cuscrul meu, postelnic, pe fiul meu, preşedinte al divanului, pe cumnatul meu, ispravnici, pe nepoţi şi pe amici, privighetori şi poliţai, pe oamenii acestora. Şi dacă vreunul dintre ei nedreptăţea pe oameni, dacă ei condamnau pe nevinovaţi, dacă răpiau făţiş onorul şi averea cuiva, ce era să fac eu ? Puteam să fiu eu întotdeauna drept? Dacă-i depărtam din funcţie, trebuia să rînduiesc pe alţii tot ca dînşii, pentru că Regulamentul Organic nu-mi permitea să pun pe oricine cu merite”. Adesea expediată, pueril, într-un Vedeți, v-am spus eu, așa e românul!, mărturia domnitorului din trecut pune într-o lumină diferită și mai nuanțată domniile prezente și corupția aferentă. Devine evident că această „corupție” este o boală de sistem, nu o afecțiune a sistemului, o bubă pe trupul altminteri sănătos al țării și care ar putea fi astfel extirpată printr-o operațiune chirurgicală – a DNA-ului, de pildă. Lupta anti-corupție este necesară și salutară, cu condiția să definească realist ce numește „corupție” și ce înțelege prin „luptă”; altfel, există riscul ca operația să reușească, iar pacientul să moară. Căci pacientul, privit în lumina duratei lungi a istoriei românești, este însăși societatea. Doar ideea de justiție, „transcendenţă a ceea ce ar trebui să fie în raport cu ceea ce este”, principiu de jure necorelat cu situația socială de facto, riscă să transforme justiția într-un corp de justițiari. Dar acesta este un subiect și mai „scandalos”, pe care nimeni nu îndrăznește încă să-l abordeze sine ira et studio



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro













[P] ​Accepta provocarea unui business fara hartii! E mai simplu decat crezi               

Activitatile noastre zilnice sunt din ce in ce mai orientate catre mediul electronic si online. Traim intr-un ritm care ne-a impus sa adoptam solutii eficiente si sigure pentru a plati facturi si taxe, a face cumparaturi, a verifica soldurile bancare, etc. Este o practica pe care am ales-o din dorinta de a simplifica lucrurile si pe care multi dintre noi ne dorim sa o regasim si in viata profesionala, unde cautam solutii pentru a depasi constrangerile de timp si spatiu atunci cand trebuie sa obtinem  o aprobare, sa  semnam rapid un contract sau sa accesam un document de la distanta.
6095 vizualizari





ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri