Motto: “Îngerii sunt morți iar Domnul a orbit pe tărâmul Acrei,/ nu e nimeni în noapte care să vegheze pentru mine pe cei care s-au dus să-și afle odihna acolo” — Paul Celan
În urmă cu mai mulți ani, Germania a fost scena unui episod stânjenitor, atunci când, la presiunea Turciei, landul Brandenburg a eliminat dintr-o curiculă școlară referințele la genocidul armean. Liderul comunității armene din Germania spunea la acea dată că “este un scandal” sau că “este deprimant dacă ceea ce există în manualele din Brandenburg poate fi dictat de la Ankara”. A persistat așadar senzația, pentru o vreme, că alianța germano-turcă funcționează din nou. Împăratul german Wilhelm al II-lea se declarase în 1898 patronul tuturor musulmanilor din lume și văzuse problema armeană ca pe o afacere internă a Turciei. Astăzi, la o sută de ani de la genocidul împotriva armenilor, problema este una eminamente universală, prin toate implicațiile ei și toate reverberațiile etice pe care le poate produce.
Unul din principalii autori ai masacrului împotriva armenilor, Talaat Pasha, Marele Vizir (premierul) turc și membru important al Comitetului Central care autorizase genocidul, găsise refugiu după Primul Război Mondial chiar la Berlin, acolo unde însă avea să fie împușcat pe 15 martie 1921 de către un supraviețuitor al genocidului, armeanul Soghomon Tehlirian. Acesta va fi absolvit de crimă într-o curte germană, un eveniment considerat de mare anvergură în epocă. Apărătorii săi nu negaseră crima, dar insistaseră pe impactul emoțional al genocidului asupra lui Tehlirian, cel care susținuse că asistase la decapitarea mamei sale. A fost achitat cu celeritate de către juriul german într-un moment în care veștile din ce în ce mai numeroase despre masacrul împotriva armenilor l-au transformat pe Tehlirian într-un fel de “agent al justiției”.New York Times titra la acea dată, în urma verdictului: “They Simply Had to Let Him Go”.
Ceea ce însă nu s-a discutat în acel proces a fost faptul că “uciderea unui criminal” era parte dintr-o răzbunare armeană globală, o campanie numită “Operațiunea Nemesis”. Prima carte pe acest subiect, apărută în limba germană, a fost a lui Rolf Hosfeld (Operation Nemesis. Die Türkei, Deutschland und der Völkermord an den Armeniern), iar acum, Eric Bogosian, prozator și actor american de origine armeană, a scos un volum intitulat “Operation Nemesis: The Assassination Plot that Avenged the Armenian Genocide”. Subiectul este discutat pe larg într-un recent articol apărut înNYT Book Review, semnat de Joseph Kanon.
Cum s-a constituit, foarte pe scurt, această organizație Nemesis? Se pare că ea a luat ființă la Boston în iulie 1920 și a reușit ca în decurs de numai trei ani să identifice și elimine șapte importanți turci direct legați de episodul genocidar. Au avut sprijin din partea unor servicii de spionaj străine, contacte în varii orașe ale lumii, iar sediul și l-au fixat în Watertown, Massachusetts. O paranteză a memoriei: citind acest articol zilele trecute, unul din autorii prezentului eseu (MS) și-a amintit că a locuit pentru scurt timp, în 2009, în această aparent liniștită suburbie a Bostonului. Și da, magazinul armenesc din Watertown era cel pe care îl frecventa cu regularitate, fiind și cel mai ispititor. Nu poți să nu surâzi amar gândindu-te acum, retrospectiv, că bătrânii armeni cu care te salutai zilnic ar fi putut fi urmașii direcți ai Nemesisului. Foarte probabil… Atmosfera străzilor, caselor din Watertown, dar mai ales a acelei liniști încărcate istoric este greu reproductibilă în cuvinte. Trebuie, poate, căutată printre mirosurile de cafea și privirile oblonite ale urmașilor foștilor martori și răzbunători ai Apocalipsului exterminator. Sau, nu poți să nu te gândești la Herschel Grynszpan, adolescentul evreu-polonez care l-a împușcat pe diplomatul german Ernst vom Rath la Paris în 1938, pretextul ulterior al declanșării Nopții de Cristal. Se răzbuna și el pentru îngrozitoare umilințe ale familiei și neamului său. O întrebare tulburătoare la care nu pretindem că avem un răspuns: când este ucis un exponent al terorii, cel care acționează este terorist, vigilante, ori făptuitor al unui act de dreptate care transcende legalitatea vremurilor normale? Când a fost ucis Reinhard Heydrich la Praga în 1942 de către partizanii cehi, a fost un act de teroare, cum a declarat imediat după aceea Hitler, ori unul justificat de imperative morale?
Cauza operațiunii Nemesis, chiar dacă a avut momentul ei de maximă vizibilitate la nivelul anului 1921 (s-a renunțat la ea până la sfârșitul 1922), a intrat rapid în conul de umbră al evenimentelor mai mari din acele timpuri, emergența lui Mustafa Kemal Atatürk, expansionismul sovietic, ș.a.m.d. Ca argument al “conului de umbră” istoric, autorul articolului reia cuvintele atribuite lui Hitler în timpul conversațiilor sale nocturne, cel care ar fi spus: “Cine își mai amintește de armeni?” Ne amintim noi, la o sută de ani, dar senzația Lupului (una din porecle) nazist a fost în secolul trecut că poate comite o crimă și mai mare și că poate scăpa cu ea. Cum la fel vor fi simțit și Slobodan Milošević, Ratko Mladić, Radovan Karadžić…
Ceea ce rămâne într-adevăr a fi discutat, istoric, filosofic și moral, este auto-proiecția celor din Nemesis ca agenți ai memoriei. Cutremurător acest tablou al istoriei moderne în care o mână de oameni au decis să răzbune și să facă și mai cunoscută soarta sinistră a sute de mii de armeni, în acest mod. O crimă individuală care dorea să spele o alta în masă. Singularul memoriei în luptă cu pluralul terorii. Situația ne este familiară.Nakam-ul (“Răzbunare”) israelian vs. criminalii de război naziști.
Spune Kanon: “Dar șablonul este acum dureros de familiar — tragedia personală (o familie ucisă), iadul nesfârșit al nedreptății, recrutarea într-o nouă ‘familie’, strângătorii expați de fonduri, etosul ochi-pentru-ochi care promite niciun final, ci doar mai multă moarte. Am putea fi în Belfast la sfârșitul secolului XX sau Gaza în cel de-al XXI-lea”. Într-o lume a zilelor noastre care a născocit tot felul de macanisme justițiare, de la curți și comisii de adevăr, la varii reparații și locuri ale memoriei, drama armeană a rămas cumva suspendată între neant și infinit. Se fac o sută de ani de la acele tragice evenimente. O capsulă a timpului la care merită să medităm, credem, cu atenție. Specia umană –ne-o spune fără putință de tăgadă ferocele și sângerosul veac XX– este predispusă la autoanihilare, la crimă și atrocitate. Există ceea ce sociologul Daniel Chirot numește “the power and prevalence of Evil in our age” (puterea și prevalența Răului în epoca noastră). În opinia autorilor, genocidul armean se înscrie în istoria a ceea ce Immanuel Kant a anticipat ca fiind Răul radical (vezi și Richard J. Bernstein, “Radical Evil: A Philosophical Interrogation”, Cambridge, UK: Polity Press, 2002; Susan Neiman, “Evil in Modern Thought: An Alternative History of Philosophy”, Princeton: Princeton University Press, 2002).
