Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Incepe cursa pentru Casa Alba. Ne intereseaza?

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Miercuri, 15 aprilie 2015, 8:22 Actualitate | Opinii

Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Cu mai bine de un an şi jumătate înainte de scrutinul prezidenţial din Statele Unite, programat pe 8 noiembrie 2016, cursa pentru Casa Albă a început practic, odată cu oficializarea intenţiei lui Hillary Rodham Clinton, unul din numele politice sonore ale democraţilor, de a intra în alegerile primare din cadrul acestui partid. Dacă ar fi aleasă, la momentul depunerii jurământului (ianuarie 2017) doamna Clinton ar avea 69 de ani şi trei luni, fiind depăşită ca vârstă de intrare la Casa Albă, cu câteva luni, doar de republicanul Ronald Reagan, în ianuarie 1981.

Videoclipul de lansare[1] arată destul de limpede temele şi segmentele sociale mari ale campaniei: familia (cu accent discursiv puternic, inclusiv vizual, pe femei), tinerii şi persoanele care au nevoie de susţinerea guvernului pentru (re)intrare pe piaţa muncii sau pentru educaţie şi creşterea calificării profesionale, minorităţile etnice, rasiale şi sexuale, salariaţii din domeniul public şi pensionarii. Absolventă a Dreptului la Yale University (deci o universitate de top din „Ivy League”), avocată de succes şi apoi aleasă de două ori senator de New York (2000 şi 2006), Hillary Clinton va încerca să realizeze, după premiera alegerii unui preşedinte afro-american la Casa Albă, premiera alegerii unei femei în cea mai înaltă demnitate a democraţiei americane. Momentul politic nu îi pare însă favorabil, victoria clară a republicanilor în mid-term elections, în noiembrie anul trecut, sugerând o viitoare alternanţă şi la preşedinţie, după opt ani de administraţie democrată.

Anunţul în sine nu a fost o surpriză pentru nimeni, posibilitatea candidaturii fiind vehiculată încă din momentul desemnării fostului senator de New York, perdantă în primaries din 2008 în faţa lui Barack Obama, în foarte vizibila poziţie de secretar de stat (ministrul de externe al Statelor Unite), în primul mandat obţinut de Obama. Retrasă „strategic” din poziţia executivă la începutul celui de-al doilea mandat al preşedintelui (mai ales după prejudiciile de imagine create de audierea la Senat, în urma uciderii ambasadorului american la Benghazi, în Libia, pe 11 septembrie 2012, când a fost acuzată că a neglijat două telegrame ale diplomatului, în care acesta spunea că nu se simte în siguranţă şi cerea măsuri suplimentare de securitate), fosta Primă Doamnă a ales să intre într-o perioadă de refacere a imaginii publice, după un mandat în fruntea diplomaţiei mai degrabă mediocru ca performanţe.

Dealtfel, Hillary Clinton este văzută de mediile politice şi jurnalistice americane ca având cele mai mari şanse de a fi desemnată, la Convenţia Naţională de la sfârşitul lui iulie 2016, candidatul oficial al Partidului Democrat pentru alegerile prezidenţiale. Alte două nume posibile, fostul senator de Virginia, Jim Webb (a anunţat deja formarea unui comitet explorator al candidaturii) şi vicepreşedintele Joe Biden nu par să stârnească mari pasiuni nici măcar în tabăra democraţilor. Nu poate fi exclusă apariţia unor nume surpriză, în lunile următoare.

De partea opusă, competiţia între pretendenţii republicani pentru succesiunea lui Barack Obama pare mult mai strânsă. Senatorii Ted Cruz, Rand Paul şi Marco Rubio au confirmat intrarea în alegerile primare din partid, iar fostul guvernator de Florida, Jeb Bush (fratele lui George Bush jr.) şi medicul pediatru afro-american Ben Carson (fost director al Spitalului Johns Hopkins) urmează să facă în curând „anunţuri majore”. Fiecare din aceştia are, incontestabil, atuurile sale importante şi în acelaşi timp niciunul nu este, deocamdată, o figură politică proeminentă, la un nivel de popularitate naţională care să dea certitudinea mobilizării clasei mijlocii de partea republicanilor (căci pentru acest segment social „labil” din punct de vedere electoral se va da, din nou, bătălia decisivă, extremele societăţii americane fiind adjudecate în mod tradiţional, la stânga şi la dreapta spectrului politic). În afara numelor menţionate, vor mai fi probabil şi alte candidaturi, având în vedere că alegerile primare vor începe abia în ianuarie 2016[2], cu etapele Iowa şi New Hampshire.

Republicanii au pierdut în 2008 şi 2012, destul de categoric, pe mâna unor candidaţi mult prea „ideologizaţi”, poate prea „principiali” şi radicali în abordările propuse (John McCain, apoi Mitt Romney), care au părut în timpul dezbaterilor că nu înţeleg cât de mult s-a schimbat (economic, cultural şi demografic) societatea americană în ultimele două decenii. În afara radicalismului ideologic, absolut depăşit, poate şi vârsta lor sau faptul că au părut în mod excesiv să fie portavocea marilor corporaţii (să ceri cu insistenţă reducerea taxelor într-o ţară cu fiscalitate moderată/mică nu e, politic cel puţin, prea inspirat) i-au ţinut departe pe republicani de interesul unui electorat de tip middle class şi, în particular, lower middle-class (majoritar) care, chiar şi inspirat de „American Dream” fiind, începe să-şi dorească un anumit rol regulator al statului, servicii publice de calitate şi o infrastructură reînnoită. Ca să nu mai vorbim de chestiunea asigurărilor sociale de sănătate, a educaţiei publice sau a avorturilor, capcane teribile în care au căzut candidaţii republicani, înţepeniţi în zona discursului evanghelic şi a glorificării pieţei libere. Astfel, prin alăturarea unei dimensiuni ultra-conservatoare (pe plan social şi politic) unei componente ultra-liberale (economic), a rezultat un cocteil strident, nelegat şi neconvingător, care nu poate fi decât perdant în contextul actual. Deci, ne putem aştepta din partea GOP (Grand Old Party) la desemnarea unui candidat ceva mai tânăr decât precedenţii, moderat (centrist) în răspunsurile şi soluţiile pe care le va oferi, cu anumite date biografice care să sugereze că ar putea atrage măcar parţial voturile minorităţilor şi imigranţilor, rupând astfel din felia electorală tradiţională a democraţilor.

De aici, de dincoace de Atlantic, ar trebui să ne intereseze mai puţin culoarea ideologică a viitorului preşedinte al Statelor Unite. „Albastru” sau „roşu”, în pofida a ceea ce mulţi ar fi tentaţi să spună astăzi, mai mult sau mai puţin justificat (spre finalul mandatelor lui Barack Obama), are totuşi, pentru Uniunea Europeană, puţină importanţă. De-a lungul istoriei, America şi lumea au avut de câştigat şi cu preşedinţi democraţi, şi cu preşedinţi republicani la Casa Albă, iar România, în particular, la fel. După cum trebuie spus că au existat şi perioade de declin şi confuzie, sub administraţia ambelor partide. Ceea ce contează pentru noi, ca europeni, este viziunea Washingtonului asupra rolului Statelor Unite în garantarea securităţii aliaţilor din Europa, viziune care decurge din consistenţa interesului pe care America îl va avea în continuare pentru Europa (în raport cu alte regiuni ale lumii, poate mai interesante şi mai ofertante economic), din calitatea relaţiei transatlantice şi, în particular, din valorizarea strategică a flancului estic al NATO, respectiv a Estului Europei, neintegrat deocamdată în spaţiul euro-atlantic. Acestea sunt lucrurile care contează pentru noi.

O Americă întoarsă prea mult cu faţa spre ea însăşi, spre problemele ei structurale interne, care nutreşte un interes din ce în ce mai slab pentru o Europă pe care o vede din ce în ce mai mică, mai distantă şi mai neatractivă, nu poate fi, desigur, de bun augur pentru noi, aflaţi pe buza unui falii adânci Est-Vest, cu o Rusie care se umflă la Marea Neagră şi se apropie de frontierele noastre văzând cu ochii.

Nu putem uita, de exemplu, că secretarul de stat Hillary Clinton a fost primul şef al diplomaţiei americane care nu şi-a făcut turneul inaugural, în februarie 2009, în marile capitale europene, ci în Asia. Că Hillary Clinton a semnat, în prestigioasa şi influenta revistă Foreign Policy, faimosul editorial „America’s Pacific Century”[3]. Tot în mandatele lui Obama şi sub ministeriatul lui Clinton s-a născut, în laboratoarele strategice de la Departamentul de Stat, conceptul „pivot to Asia”, al rebalansării Americii dinspre Atlantic spre Asia-Pacific. Ştiu, se poate contra-argumenta că asta nu înseamnă nimic, că lucrurile se pot schimba de la o legislatură la alta. Dar semnalul rămâne.

Statele Unite trebuie să rămână o prezenţă activă, perceptibilă, asiguratoare în Europa, dincolo de orice tentaţii izolaţioniste şi dezangajante sau, de partea aceasta a oceanului, eurocentriste şi identitare, şi unele şi altele complet nefuncţionale şi contraproductive. Binomul America-Europa nu ar trebui rupt, pentru salvgardarea platformei de valori, tradiţii şi atitudini a Occidentului, aşa cum l-au cunoscut generaţiile de până acum, şi, de ce nu? (dacă nu vi se vor părea cuvintele prea mari), chiar pentru stabilitatea şi pacea lumii de mâine.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro













1625 vizualizari





ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Sâmbătă