Alex. Leo Șerban a fost un prieten drag, un om extraordinar, o fiintă de o ardentă intensitate etică, de o blândețe si de o candoare cum rar mi-a fost dat să intâlnesc. Critic de film prin instinct si vocație, era in egală masură un un intelectual de o modernitate formidabilă, atent la pulsațiile a ceea ce numim Zeitgeist. Tocmai pentru că era de o autenticitate profundă și cât se poate de reală, ii repugna orice cabotinaj, orice impostură, orice psitacism snob. Leo era un critic de o sensibilitate unică si tocmai de aceea de o mare vulnerabilitate. Am fost impreună patru zile la New York in decembrie 2010, am petrecut serile impreună cu el, cu Mihai Chirilov, cu Nae Caranfil, cu Corina Șuteu si fiica ei Elvira, cu Oana Radu, cu Silvia Rogozea, cu Monica Bârlădeanu si Bobby Păunescu, cu Tudor Giurgiu, iar diminețile am avut sansa sa fim impreună cu Mariana Mihuț si Victor Rebengiuc. Impreună cu Leo am prezentat la Festivalul de film românesc de la Tribeca “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, filmul lui Andrei Ujică. Gândurile noastre convergeau, ne-am ințeles si ne-am completat cum rar mi s-a mai intamplat vreodată cu cineva. Am vazut acolo filmul lui Cristi Puiu, “Aurora”, am vorbit mult cu Leo dupa ceea despre similitudinile dintre viziunea lui Puiu si aceea a lui Camus din “L’Etranger”. Aceeasi disperare a caderii irezistibile, aceeasi solitudine a trăirii ineluctabilei nefericiri, parte ghinion ontologic, parte libertate a auto-distrugerii.
Intr-o dimineață ne-a scos Ștefan Benedict să vedem galerii pe Madison Avenue, apoi am mers in trei la Met. Acolo ne-am intalnit cu marele regizor de teatru Gabor Tompa. Nu voi uita niciodată comentariile lui Leo in fața post-impresionistilor. Era mereu intr-o alertă culturală si moral. Cand am scris pe Contributors despre acel festival excepțional organizat de ICR New York, s-au găsit unii să posteze mesaje sarcastice. Leo le-a răspuns imediat. Intervenea, oricat de suferind era, pe varii forumuri, risipindu-si energia pentru a taxa nesimțirea. O facea senin, cu umor, fără urma de severitate enervată. Tot de o brilianta seninătate a a fost in timpul unui pranz in Greenwich Village unde am mers in trei, Leo, Corina si cu mine. Vestea morții sale (8 apirilie 2011), atât de timpurii, atat de nedrepte, am aflat-o chiar in hotelul new-yorkez (“Jolly”) unde stătuserăm in 2010, Leo si ceilalti oaspeti ai Festivalului.
Noul val al fimului romanesc ii datorează enorm lui Leo. Curajul sau estetic, viziunea de o prospețime si de o profunzime impresionante, umorul sau contagios, bunătatea atat de firească a acestui om au facut posibilă schimbarea de paradigmă in interpretarea a ce poate aduce original filmul românesc. Nu si-a propus poate acest lucru, nu a anticipat cată rezistența stupid-reacționară i se va opune lui si celor care gandeau ca el. A fost criticul care a asigurat o schimbare de direțtie in discursul despre film in Romania. Si-a asumat o conditie existențială pentru care mulți in România si nu doar acolo nu au avut si nu au ințelegere. A fost el insusi cu o bucurie a vieții menită sa ne intăreasca pe toți cei din jurul sau.
Detesta ascunzisurile lase, camuflajele nedemne, era intotdeauna bucuros cand putea fi franc si direct. In fapt, nu putea fi decat astfel: onest, transparent, franc si direct. Asa au fost articolele sale din “Dilema”, din “Idei in Dialog”, din alte reviste. Asa sunt toate scrierile sale. Asa a fost prietenul nostru, neuitatul Leo. Mi-a vorbit despre magia nocturnă din Buenos Aires, orasul in care alesese să-si inceapă a sa despărțire de România. Mi-a promis ca va fi ghidul meu cind si dacă voi ajunge vreodată la Lisabona, alt oras unde trăise si de care era indrăgostit (nu mai vorbesc de mare sa iubire care a fost New York-ul). Luind trenul vinerea trecuta dinspre Washington catre Penn Station, la New York, am citit pe drum, in “Lettre Internationale” (numărul din primavara anului 2010), un articol al scriitorului columbian Hector Abad intitulat “Pagini de buzunar”. Este vorba de o borgesiană istorie autobiografică privind soarta a cinci sonete (reale? imaginare”? veritabile? apocrife?) de Borges. Nu stiam, atunci cand citeam acest text si mă gandeam la Leo, că in aceeasi seară aveam să aflu vestea insuportabilă a sfarsitului său. Intre timp, cartea lui Abad a aparut in româneste, la Curtea Veche Publishing, in minunata traducere a Marianei Sipos. Ne-am propus, Marius Stan si cu mine, să scriem despre ea. O vom face…
Ya somos el olvido que seremos…
Suntem uitarea ce-o sa fim curand…
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
