Pe 25 februarie anul acesta ar fi implinit 90 de ani. E mare pacat ca prea putini ne mai amintim. Exista oare o strada cu numele sau la Bucuresti ori in vreun alt oras din România? Mi-e teama ca nu. De ce oare, domnule Sorin Oprescu? Va raspund eu: Pentru ca nu stim sa ne respectam propria istorie. Pentru ca o desfiguram si o batjocorim. Noel Bernard a fost un mare jurnalist, un model de spirit analitic, lucid, realist, opusul total al partizanatului bombastic si gaunos al propagandei comuniste. A fost un spirit liber care a stiut sa conduca, tenace si cu intelepciune, oaza de libertate si izvorul sperantei pentru majoritatea covirsitoare a romanilor numita postul de radio „Europa Libera”. Vreme de decenii vocea lui Noel Bernard, tonul intodeauna sobru si echilibrat, calitatea exceptionala a analizelor sale politice, pe teme interne si internationale, dar si deschiderea catre subiecte economice, juridice si culturale, i-au asigurat o autoritate in tara pe care nu stiu sa o mai fi egalat in epoca cineva. Si nici dupa aceea.
Cartea memorialistica a sotiei sale, Ioana Magura-Bernard, este un compendiu de o mare sinceritate si de o remarcabila sensibilitate psihologica al celor mai semnificative momente din cariera acestui mare jurnalist. Este de notat capacitatea Ioanei Bernard de a se retrage din prim plan, de a-si formula opiniile cu calm si prin fine aluzii, prin evitarea oricarei ostentatii. Tocmai de aceea, ceea ce ne spune ea despre cercul din jurul lui Bernard, despre o serie de figuri intrate in legenda, dar si despre unii dintre cei care au jucat roluri mai mult decit dubioase, manipulati, santajati ori direct recrutati de Securitate, are, cred, valoarea unui indispensabil document. Ca unul care m-am format intelectual ascultind „Europa Libera”, pot afirma ca Noel Bernard a reprezentat pentru mine modelul ziaristului modern: obectiv, rational, dar in egala masura capabil de revolta in raport cu ororile regimului totalitar. Este unul din marile regrete ale vietii mele ca nu am apucat sa-l cunosc personal. Scrisul meu ii datoreaza tocmai accentul pe argument, pe informatii verificabile si pe civilitate ca virtuti ale comentariului politic , precum si o reticenta in raport cu tot ce tine de agresivitate scortoasa si sterila gesticulatie verbala. Atunci cind menestrelii ceausismului gen Eugen Barbu, C. V. Tudor, Artur Silvestri si altii ca ei azvirleau cu noroiul sordid al calomniei inspre „Europa Libera”, Noel Bernard a continuat sa sustina, cu sublima perseverenta, superioritatea atitudinii cumpanite. A practicat, cu mindrie si talent, stilul jurnalistic anglo-saxon. Imi amintesc astfel ce-mi scria cindva urmasul lui Noel Bernard la directia „Europei Libere”, istoricul Vlad Georgescu: „In lumea anglo-saxona, nimic nu convinge mai mult decit dubiul”. Intr-adevar, Noel Bernard a respins orice pozitie dogmatica, a favorizat si a practicat ceea ce s-ar putea numi etica dubiului, opusa oricaror certitudini inghetate. Torentelor de slogane lansate de propagandistii „socialismului multilateral dezvoltat”, el le-a contrapus informatii, comparatii si inferente logice. A stiut cit de importanta este ideologia intr-un sistem de tip totalitar si a luat intodeauna in serios rolul ideilor democratice in erodarea sistemlelor comuniste.
Pentru Ioana Bernard, Noel nu a fost doar „directorul postului nostru de radio”, ci si un sot fara pereche, un tata adoptiv formidabil pentru fiica ei din prima casatorie. A fost un prieten, un confesor, un sprijin uman permanent. Destinul politc si uman al lui Noel Bernard, intersectat pina la capat cu tribulatiile Romaniei in ultimii ani ai lui Dej si in perioda 1965-1982 a regimului Ceausescu, vorbeste despre marile sperante ale deschiderii spre Vest prin divortul partial de Moscova, despre reformele politice si economice avortate, ca si despre degringolada tarii in anii de ascensiune a delirului cultului personalitatii.
Nu cunoastem cu precizie cine si cind a dat ordinul lichidarii fizice a lui Noel Bernard. Un asemenea ordin, o stim de la Hannah Arendt si din atitea alte lucrari despre sistemul totalitar, era de regula unul oral. Este insa cert, cum se arata si in raportul Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, ca liderul ce se credea providential, „alesul” Poporului si al Istoriei, il privea pe Noel Bernard ca pe cel mai redutabil adversar al sau. Mai ales dupa 1977, cind „Europa Libera” a devenit in chip public si incontestabil, in perioada cutremurului, ceea ce Noel Bernard dorise intotdeauna, deci un post de radio national care emite din strainatate, gelozia, ura si resentimentul lui Ceausescu in raport cu directorul de la Munchen au crescut in proportie geometrica. Recentele documente descoperite de Nestor Ratesh confirma obsesia lui Ceausescu si a Securitatii legata de „Europa Libera” si imensa ei popularitate. Nemasuratul orgoliu al dictatorului nu putea tolera o asemenea permanenta sfidare.
