Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Trei gogosi din fabrica de diplome

de Oana Moraru     Contributors.ro
Joi, 2 aprilie 2015, 9:23 Actualitate | Opinii

Oana Moraru
Foto: Arhiva personala
Ştiu o poveste despre o clasă de şcolari, care s-a împărţit în două, la cererea părinţilor. Managerul şcolii le-a făcut pe plac, pentru că mediul privat le-a permis asta. Lucrau iniţial cu o doamnă autoritară, severă, pentru care exerciţiul şi rutina, presiunea psihologică şi competiţia funcţionau, în sensul că toţi copiii păreau angajaţi pe drumul cel bun al cunoaşterii.

Povestea mi-a relatat-o o mamă, dintr-o suflare, alegând intuitiv câteva cuvinte, fără pretenţii  profesioniste: „jumătate dintre noi, părinţii, am cerut să aducă…aşa, o doamnă, ca la şcolile private – mai deschisă la minte şi mai creativă; nu vreau ca băiatul meu să înveţe de frică, nici să se simtă prost când greşeşte. Ne-au adus-o, e totul în regulă acum, băiatul merge cu drag şi învaţă la fel de multe lucruri. Ce mă sperie este că ceilalţi au rămas acolo şi sunt foarte mulţimiţi. Nu înţeleg de ce preferă să îşi chinuie copiii.”

O altă mamă îmi scrie : „ Părinţii de care sunt înconjurată sunt susţinători declaraţi ai sistemului de învatamant actual. Îi simt de parcă, daca aş deschide gura să le spun că ai noştri copii pot învăţa şi altfel – că nu notele îi definesc, nu e firesc să primeasca buline, că nu e firesc să primeasca laude şi calificative la nivel de clasă…şi multe, multe altele – aş fi probabil ca în ţările unde încă se practică pedeapsa cu moartea prin lovituri cu pietrele…”

Recunosc că şi eu am resimţit genul acesta de reacţie, absolut vehement şi cu ochii închişi, atunci când vorbim oamenilor despre schimbare şi alternative. M-am întrebat de ce coexistă două mentalităţi atât de opuse, de la generaţii care, în principiu, au aceeaşi vârstă şi o educaţie. Pe de o parte, părinţii care îşi doresc disciplina impusă extern, copii teleghidaţi muncitoreşte, dependenţi de note şi validări „de la centru”; pe de alta, părinţii care îşi vor copiii câştigaţi de şcoală, motivaţi intrinsec, fără frici şi dorinţa doar de a mulţumi pe alţii. Aceeaşi mamă întreabă: „ce pot face eu ca părinte să îmi sprijin copilul să se dezvolte armonios, să nu îşi piardă curiozitatea nativă, dorinţa de a învăţa lucuri noi, să nu obosească pe drum?”

Cât timp există două tabere atât de distanţate ideologic, e greu să aduci schimbarea în educaţie. Deşi se semnalează pe toate fronturile nereguli grave pe care, în principiu, cu toţii le recunoaştem – manuale proaste, programe încărcate, profesori incompetenţi, birocraţie, corupţie – o bună parte dintre părinţii români cred în educaţia românească şi chiar o pun înaintea ţărilor unde, de altfel, ne place să fugim în vacanţe, ca să interacţionăm cu oameni mai civilizaţi.

Lucrul acesta inexplicabil i se întâmplă raţiunii umane atunci când la baza ei stau mituri eronate, nechestionabile, deşi la suprafaţă circulă, totuşi, idei corecte şi de bun-simţ. Avem o logică buimăcitoare: toată lumea recunoaşte că multe lucruri merg prost în şcolile noastre, însă, învăţământul românesc este, pentru încă o mare parte dintre noi, de mare calitate şi competitiv.

*

Trei mituri care pervertesc capacitatea noastră de a evalua corect educaţia în România sunt cele care propagă automulţumirea, autoiluzionarea şi agresivitatea:

1.Mitul olimpicului român şi al studentului eminent în străinătate

Părinţii din clasa copilului meu trăiesc cu credinţa că sistemul de învăţământ actual este cel mai grozav din lume, dovadă stând faptul că ai noştri elevi sunt olimpici în lume şi că un elev român se va adapta şi integra cu succes în orice universitate din afară, fiind educaţi chiar peste nivelul elevilor care provin din alte ţări europene.”

Olimpicii noştri reprezintă poate 3-6 procente din totalul elevilor români. Excepţionalul, se manifestă, în genere, în mod natural, cu această pondere, în orice tip de comunitate. Aceşti copii premiaţi nu sunt produsul sistemului nostru de educaţie. Orice profesor care pregăteşte loturile olimpice naţionale vă poate spune asta: copiii noştri performanţi nu se pregătesc după programa de la clasă, cea în care înoată, de regulă, restul copiilor. Ei au un statut special: imediat ce sunt depistaţi ca având potenţial, li se serveşte o programă diferită de conţinuturile din trunchiul comun. Se pregătesc, practic, tot în sistem privat, într-o complicitate profesori-şcoală-familie, una a pasiunilor reale, dar şi a intereselor pragmatice. E adevărat, copiii români în genere, au un potenţial la fel de bun ca orice alţi copii europeni, ignorat de sistemul nostru îmbâcsit.

Cât despre brilianţii studenţi de peste hotare, întrebaţi-i câte meditaţii au făcut şi după ce programe s-au pregătit ca să ajungă acolo. Aceştia sunt, în majoritate, copii care şi-au dublat şcoala cu programe de pregătire, după-amiază, şi profesori capabili să îi antreneze după sistemul evaluărilor internaţionale. A circulat pe Face-book, o poveste emoţionantă, propulsată cu mult avânt duios şi sentimentalism desuet – a ultimului student român, intrat cu brio, la Medicină, la o prestigioasă facultate, peste hotare. Nimeni n-a pomenit nimic despre ce anume a învăţat ca să intre aici. Cumva manualul de Biologie din liceu? Chimia din laboratoarele noastre subdotate? Îl cunosc, întâmplător, pe mentorul lui, şi este suficient, poate, să spun că nu este cetăţean român.

Propaganda despre olimpicii români este marea păcăleală aruncată pe piaţă şi menţinută de Ministerul Educaţiei, din interese uşor de înţeles. La fel de eficientă ca cea despre marii noştri câştigători la Loterie, când probabilitatea fiecărui individ, e, de fapt, 1 la  aprox. 14 000 000. Motivul care te îndeamnă să joci este proeminenţa poveştilor de succes. Olimpicii noştri sunt o minoritate a cărei strălucire funcţionează ca paravan pentru toate marile nereguli suportate de copii, în şcoli, zi de zi. Avem, în plan internaţional, multe zdrobitoare succese, dar tot atât de multe eşecuri, despre care, desigur, nu se fac postari în media.

2. Mitul Domnului Trandafir – sau al pedagogului român cu mare har

Există, în România, profesori excepţionali, care, au dezvoltat, pe cont propriu, în şcoli publice sau private, programe de învăţare moderne, cu impact extraordinar asupra elevilor. Există proiecte de reformare coerente şi programe rescrise de profesionişti. Există cadre didactice inteligente, adevăraţi formatori, capabili să creeze în jurul lor tradiţie sau să dezvolte şcoli de gândire psiho-pedagogică.

Problema este că aceştia sunt insulari, izolaţi în marea cea mare a mediocrităţii colegilor lor sau atârnând, într-o cvasinotorietate, de pretenţiile de superioritate ale funcţionarilor din inspectoratele locale. Nu există meritocraţie, nu sunt valorificaţi în echipe, nici posibilitate de a-şi radia natural harul asupra celorlalţi nu au, pentru că, de regulă, sunt trataţi cu un respect distant şi înfricoşat. Pe ei îi apreciază cu adevărat părinţii, sunt popularizaţi de recomandările lor, de social media şi de propriii elevi. Circulă o mulţime de poveşti frumoase şi despre aceştia, pe care le sărbătorim, ca să ne îmbătăm, din nou, cu apă rece când  proclamăm calitatea educaţiei româneşti. Viziunea aceasta de tunel este specifică omului sau sistemelor care încă se zvârcolesc în negare, care agonizează fără să se lase bătute sau înfrânte de adevăr. Ne prefacem că marele elefant din sufragerie nu există, pentru că alegem să privim pe fereastră, spre un colţişor de clasă de provincie, unde încă mai supravieţuieşte nobilul Domn Trandafir.

3. Mitul bătăii rupte din rai sau al milităriei date jos din pod

Cel mai dificil este să le vorbeşti românilor despre libertatea copiilor lor. Imediat se tem că asta ar duce la indisciplină şi dezorientare. Mulţi părinţi care recunosc că „şi-au pierdut copilul din mână”  îşi pun speranţa „aducerii pe calea cea bună”  într-un profesor care ştie „să bage respectul în el”. Cu forţa, cu frica, cu orice merge, dacă face asta din copil unul uşor de controlat. Suntem, încă, în plin ciclu al violenţei, fie fizică, fie una de ordin psihologic, subtil, însă la fel de gravă: noi, părinţii educaţi într-un model autoritar, pentru care principalele motivaţii erau frica şi ruşinea, tresărim cu mulţumire când recunoaştem aceeaşi repliere în copiii noştri. Nu puţine reacţii mi-au ajuns la ureche, furioase chiar, despre cum democraţia a stricat generaţia actuală, şi cât de bun era vechiul abecedar care ne ţinea pe toţi, încordaţi, în silabisire sincronă. Nu puţini sunt nostalgicii disciplinei nemişcate în clasă, ai liniştii care se aşeza, odinioară, peste zumzetul peniţelor arcuite în exerciţiu metodic.

Nu cred că este nimic în neregulă cu munca susţinută, cu rigoarea academică, studiul asiduu şi ambiţia excelenţei. Doar că acestea sunt calităţi la care poţi ajunge fără să frângi curajul, spontaneitatea opiniei, prospeţimea curiozităţilor şi dinamica întrebărilor de tot felul. Un renumit promotor al schimbării de paradigmă în educaţie, Sir Ken Robinson, afirma că şcolile actuale sunt construite în lume, după principiul eficienţei din perioada revoluţiei industriale – că arată ca nişte fabrici, cu secţii specializate, cu planuri de producţie şi orare, cu benzi tehnologice la capătul cărora fiecărui individ i se atribuie un preţ. După părerea mea, noi, în România, nici măcar n-am ajuns la performanţa acestui sistem deja abandonat în lume. Încă suntem în epoca feudală: sistemul e construit, boiereşte, pe supunere, cu un grad de autoritate nenegociabilă asupra lucrătorului pe brazdă, copilul. Sigur, mulţi dintre aceştia sunt din ce în ce mai greu de controlat şi înţeles, angajaţi într-o răscoală pe care cei de sus o confundă cu reaua-voinţă sau cu libertăţi nemeritate şi chiar nocive. Pentru că nu ne împăcăm cu propriile neputinţe de a satisface nevoile minţior actuale, regresăm la resorturile noastre iniţiale, batem din picior, ameninţăm, pedepsim, dăm jos milităria din pod. În România sunt încă mulţi profesori care îşi insultă sistematic copiii, care şi-i lovesc, ameninţă sau îi clasifică după competenţe decretate de ei. Despre asta ştiu şi părinţii, dar se tem să ia atitudine, pentru că mulţi, au în dosul urechii, vorba bunicii blânde de la ţară, care ne şoptea că „bătaia e ruptă din rai.”

*

E suficient să crezi aceste trei poveşti de mai sus ca să devii total rezistent la schimbare. Ele sunt inteligent speculate de Minister şi inspectorate – pentru că le asigură o relativă linişte şi amânarea cutremurului. Cât timp încă ne pregătim copiii pentru trecut, ei ştiu că au un viitor comod în scaune.

S-a mai spus că suntem două Românii. Iată că aceeaşi dualitate locuieşte şi în inima noastră de părinţi. N-am împăcat încă fermitatea cu libertatea, băţul cu morcovul, regula cu creativitatea. Fugim năuci de la o extremă la alta, dăm copiilor mesaje mixte, nu ştim încă ce vrem.

Realitatea este că scopul ultim al educaţiei ar trebui să fie fericirea copiilor noştri. Noi învăţasem că aceasta s-ar afla, ca o luminiţă, la capătul unui tunel pe care trebuie să îl străbatem, docili, în muncă şi algoritmi de devenire disciplinată. După ce ne-am făcut mari, am constatat că sunt o mulţime de alte tuneluri în prelungirea primului şi că speranţa noastră de echilibru şi mulţumire se amână indefinibil. Copiii noştri trebuie să fi preluat în celule dezamăgirea şi frustrarea noastră: sunt nerăbdători şi îşi doresc acum recompensele amânate de noi. De asta par şi atât de dificili sau greu de motivat, printre altele. Ei ne semnalează cât de nefericiţi sunt în şcoli: cât de obosiţi, dezinteresaţi şi apatici. Asta trebuie să ne spună ceva despre cum le-am gândit viitorul. Atât timp cât şcolile sunt o sursă de stress, anxietate şi descompunere treptată a stimei de sine, aparentele lor competenţe nu vor avea valoare pe termen lung. Eu ştiu despre mine că am uitat tot ce am învăţat de frică sau de silă. Că mi-am petrecut mulţi ani, după şcoală, deşcolarizându-mi mentalitatea şi reînvăţând tot ce fusese contaminat de obligaţii forţate sau emoţii negative.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contrbutors.ro












[P] ​Accepta provocarea unui business fara hartii! E mai simplu decat crezi               

Activitatile noastre zilnice sunt din ce in ce mai orientate catre mediul electronic si online. Traim intr-un ritm care ne-a impus sa adoptam solutii eficiente si sigure pentru a plati facturi si taxe, a face cumparaturi, a verifica soldurile bancare, etc. Este o practica pe care am ales-o din dorinta de a simplifica lucrurile si pe care multi dintre noi ne dorim sa o regasim si in viata profesionala, unde cautam solutii pentru a depasi constrangerile de timp si spatiu atunci cand trebuie sa obtinem  o aprobare, sa  semnam rapid un contract sau sa accesam un document de la distanta.
3605 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Sâmbătă