Autori: Antonia Colibășanu[i], Victor Grigorescu
Criza economică mondială și criza politică la nivelul Uniunii Europene au readus în prim plan cooperarea economică ca generator de bunăstare și parteneriatul cu SUA ca factor esențial de stabilitate. A privi Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț și Investiții (TTIP) doar ca o altă rundă de liberalizare comercială ar fi o dovadă de înțelegere limitată a ceea ce se discută între părți.
De la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, parteneriatul transatlantic a fost perceput ca aparținând mai mult sferei de securitate decât celei economice, cu toate că la Bretton Woods, în 1944, Occidentul pusese bazele instituționale ale unui sistem de guvernare financiar-comercială al cărui impact durabil se face simțit și astăzi. Instituții precum Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, precum și ideea unei Organizații Mondiale a Comerțului au luat ființă atunci. Negocierile TTIP răspund aceleiași necesități ca și Bretton Woods, de reinventare a unei arhitecturi politice trainice. În plus față de Bretton Woods, Europa de Est stă de partea bună a mesei, de data aceasta.
Criza economică a arătat care sunt limitele și riscurile globalizării necoordonate (vezi piețele de capital), obligând comunitatea internațională să caute răspunsuri și la alte chestiuni cu potențial impact planetar, dincolo de amenințarea nucleară. Schimbările climatice, resursele energetice ale viitorului, sustenabilitatea politicilor de dezvoltare, sunt deziderate reale. Dincolo de un spațiu de liber schimb pentru mărfuri și servicii, TTIP își propune inițiative ce vor modela lanțurile valorice de producție la nivel mondial, desemnând centrele de creștere economică ale următoarelor decade ale secoului XXI.
În ciuda globalizării, UE și SUA reprezintă încă, unul pentru celălalt, cel mai important partener extern; investițiile europene în Statele Unite acoperă circa 60% din totalul investițiilor străine directe, iar cele americane în UE în jur de 56% din total, în condițiile unei prezențe americane mai reduse în estul continentului. Din multitudinea de chei de interpretare a efectelor TTIP, ne oprim succint doar asupra a ceea ce am identificat[ii] ca fiind efecte integratoare și transformative, acelea care, exploatând dependețe funcționale la nivel economic, social sau politic între cele două economii, vor genera noi spații de convergență, depășind frontierele convenționale, dar și tiparele curente ale proceselor de globalizare.
Cel puțin două capitole de negociere ale Parteneriatului au potențial integrator și transformativ în relația transatlantică în sensul enunțat mai sus: mecanismul de soluționare a diferedelor, de tip investitor – stat (ISDS) și armonizarea politicilor în domeniul standardelor și conformității produselor și serviciilor. ISDS va democratiza procesul de soluționare a disputelor între investitorul străin și statul gazdă, transferându-l din zona de acțiune guvernamentală către arbitrajul comercial, în zona principiilor de nediscriminare, echitate și bună credință. Armonizarea politicilor în domeniul standardizării și reglementărilor tehnice, fie că vizează bunuri sau servicii, va stabiliza, pe termen mediu, o zonă de conformitate transatlantică, cu costuri asociate, inclusiv pe zona de cercetare-dezvoltare, substanțial reduse.
Având în vedere factorii de mai sus, contribuie viitorul Parteneriat la consolidarea pieței interne unice a UE sau este un element de disoluție? Va reprezenta TTIP un motiv solid pentru menținerea proiectului monedei unice sau al uniunii bancare, respectiv pentru consolidarea rolului coordonator al Comisiei Europene în relațiile internaționale? Negocierile cu SUA întăresc rolul politic și expertiza tehnică a instituțiilor și agențiilor europene în relația transatlantică, în detrimentul legislatorilor și reglementatorilor naționali. Transferul de competențe către Bruxelles nu este complet în toate domeniile pe care acesta le negociază sub umbrela TTIP, dar, de facto, UE câștiga mai multă influență decât oricând. Rămâne ca statele membre să treacă pragul psihologic și testul politic asociat deciziei de face din TTIP un motor de convergență, chiar dacă politicienii UE nu dau dovezi excepționale de curaj zilele acestea. Aparent, statele membre UE se declară în favoarea unui acord ambițios dar pozițiile lor pe subiecte punctuale par a fi mai degrabă prudente, dacă nu chiar divergente. Politicieni importanți din Germania și Franța încurajează deschis opiniile dizidente, punându-se chiar în fruntea unor mișcări centrifuge, atrași în vârtejul curentului popular. Guvernul Spaniei nu reușește să explice alegătorilor beneficii economice evidente în confruntarea cu mișcarea Podemos iar în Grecia, partidul de guvernare Syriza își declară deschis opozitia față de TTIP, în ciuda avantajelor pe care grecii le-ar dobândi din noul acord.
De cealaltă parte, liberalizarea pieței achizițiilor publice în SUA pentru companiile europene, la nivel federal dar și pe palierul sub-federal, pune noi probleme. Un parteneriat de succes cu UE va încuraja și alți membri OCDE să solicite un tratament similar. Este greu de spus dacă establishment-ul politic american este mai pregătit decât omologul său european să se orienteze către un set de politici în sensul real al globalizării despre care tot vorbim de ani buni. SUA, de altfel, a dat de înțeles că legislația Buy American nu va dispărea cu totul în urma noului acord. Congresul american nu a acordat președintelui Obama „fast track authority″ pentru negocierea TTIP sau a parteneriatului Trans-Pacific (TPP). Deși cei mai mulți dintre republicani susțin TTIP, obiectivul lor principal pare a fi acela de a nu încredința administrației Obama mai multă putere. În acest context nefericit, nu este greu de înțeles de ce negocierile avansează cu viteza melcului.
