La ce moment, după ce criteriu ar trebui decis când trebuie să se oprească cei ce curăță jegul ăsta sufocant? Hm? De treizeci de ani, zice legenda, mii de bovine nesimțite și imune și-au făcut treburile în grajdul cu pricina, fără ca nimeni să curețe, până a primit eroul sarcina asta. E povestea unei munci în același timp extrem de ingrate și atât de greu de dus la capăt încât pare fără speranță. Ce nu și-au imaginat autorii a fost apariția în poveste a cuiva care să pretindă că, indiferent dacă se poate sau nu, curățenia nu trebuie dusă până la capăt. Că s-ar merge prea departe. Că trebuie găsit un echilibru just între curățenie și rahat. Nu e consemnat niciun filosof straniu sau morsă competentă care să explice că poate toată mizeria e o iluzie, o obsesie, că trebuie să găsim un mod de a trăi îngropați în bălegar, că așa e în ordinea lucrurilor. Nu legendă ar fi fost atunci, ci farsă.
Citeam zilele trecute pledoaria smiorcăită – ceva ce se practică zilele astea, de la tribuna parlamentului și până în aresturi – pledoaria smiorcăită a unui participant anonim la Consiliul Național al PSD. Vă invit, vă recomand să-l urmăriți în înregistrare, vorbă, ton, mimică… Există ceva extraordinar de sincer în spatele întregii beții de cuvinte, lucru foarte ciudat într-un partid condus de Victor Ponta. Sigur, e bine ascuns, și până acolo trebuie să demontăm câteva clișee:
- ”Trebuie schimbat ceva, am devenit pe plan international o tara penala, o tara de hoti” – Nu. În realitate, pe plan internațional eram o țară coruptă de zeci de ani. Acum un deceniu era să ne coste locul în Uniunea Europeană. Între timp, am devenit o țară în care corupția este combătută. E o schimbare în bine, și trebuie păstrată și întărită.
- ”Traim un adevarat cosmar, in fiecare zi sunt arestari, lumea la inceput se bucura dar acum va spun ca nu se mai bucura nimeni” – Depinde de ce ”lume” vorbim. Cea în care se învârte domnul cu pricina cu siguranță că nu se bucură. Cu noi, restul, lucrurile stau oarecum diferit.
- ”Cineva care este retinut poate sa aiba o viata mai usoara daca toarna pe cineva.” – Nu, are viață mai ușoară doar dacă denunță alte fapte cu caracter infracțional, e un gambit rațional și eficace, prevăzut de lege. Fabulațiile în schimb nu sunt răsplătite.
- ”Intra in gena poporului nostru sa ajuti pe cineva, deci daca intervii undeva sa ajuti sincer pe cineva faci trafic de influenta, mai ales daca ai o functie, si esti penal” – Nu. Asta e o minciună odioasă, și am văzut-o repetată de alt papagal, din Senat, și trebuie neapărat să o demontez.
Conform Codului penal, traficul de influență este,
”Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri”
De spus aici că, deși nu e o regulă, cel care cumpără influența o face pentru un scop injust, ilegitim sau chiar penal. Cel care caută să influențeze un judecător, un demnitar sau un funcționar, o face de obicei pentru a primi o decizie favorabilă, dar nedreaptă. Fără să fie imposibil, este mai degrabă excepție cazul în care cineva dă bani și face o faptă penală în urmărirea unui interes perfect legitim și legal. Acestea fiind spuse, notați că infracțiunea privește avantajele pentru subiect, în lipsa acestora ea nu există. Altfel spus, dacă cineva și-ar exercita influența fără să aibă sau să pretindă în orice fel, orice avantaj; dacă ar fi așa cum zice omul pur și simplu o ajutorare impusă de ”gena poporului”, atunci procurorii nu ar avea ce să facă. Asta fabula și dl senator Severin ieri, despre cum vin oameni la el care au probleme cu pensia și ei nu poate să-i ajute din pricina asta. Minciuni sfruntate, nesimțite. Dacă dl Severin poate da un singur, UN SINGUR caz instrumentat de DNA împotriva unui demnitar care a vrut perfect benevol să ajute o familie cu 4-5 copii să-și găsească locuință, eu îi promit public sprijin pentru schimbarea codului penal. Dar cred că-i va fi greu să caute printre dosarele cu demnitari traficând influență pe milioane de euro, pentru amici căutând tunuri de zeci sau sute de milioane din banul public. Dacă tot vor, dacă tot simt un impuls genetic să ajute pe cineva, de ce oare oamenii ăștia învârtind atâta amar de bani nu donează niciodată vreunui interes public, un parc, un spital sau o bibliotecă?
Bun, lăsând acum demontarea clișeelor, spuneam că există ceva extraordinar de sincer în discurs, și al lui și al altora. Da, teama e sinceră, și nervozitatea, supărarea, confuzia. Și temeiul ei real. Trebuie doar tradusă afirmația aia cu gena poporului de a ajuta pe cineva. Nu e genetică, e ordinea lucrurilor pe care ei o văd firească; nu e poporul, ci tagma conducătorilor; nu e nevoia de a ajuta pe cineva, ci pe ei înșiși, cutuma folosirii funcției publică pentru a se îmbogăți. Asta spunea și Elena Udrea. Asta spune, printre rânduri și uneori explicit, individul acela: ”De asta se intră în politică, ca să faci bani de pe urma poziției tale. Da, există legi, dar ideea e să nu se aplice de la un punct, de la un rang încolo – doar celorlalți. Noi trebuie să avem privilegii. Cumva, procurorii nu mai vor să accepte chestia asta. Au înnebunit. S-a întors lumea cu fundul în sus. S-a mers prea departe.”
Asta e temeiul real din spatele oricărui discurs similar: înaltele demnități sunt instrumente de îmbogățire din banul public, inclusiv pentru clientela din partide, justiție sau mass-media. Așa e normal, așa e peste tot. Sigur, câteodată mai trebuie sacrificat câte unul, fie, de dragul ”ambasadelor”, dar principiul trebuie să rămână acolo. Rotițe mai pot sări, dar mecanismul acesta trebuie să meargă. M-au votat sau m-au numit, gata, e vremea pentru o achiziție cu cântec, pentru o consultanță exorbitantă, pentru o vorbă bună pusă altcuiva sau pentru o decizie cumpărată pe bani buni, pentru o retrocedare șamd. Ăsta e sistemul. Dacă e pus în discuție, ca atare, câtuși de puțin, atunci ”s-a mers prea departe”.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
