Când simţi că nu mai ai suficiente resurse vitale sau că ţi se înfundă toate strategiile de viaţă, faci, cel mai adesea, o reîntoarcere către tine. Îţi dai câteva întâlniri cu propriul suflet, îl asculţi puţin şi încerci să te resetezi, reamintindu-ţi ce contează cu adevărat şi cine eşti. Incursiunile acestea în noi sunt un fel de refugiu în camerele tăcerii, departe de zgomotul de afară şi rafalele impersonale ale istoriei. Fără o voce dominantă, interioară, nu prea te poţi reaşeza în fluxul lumii, cel puţin nu fără a te pierde, la un moment dat, pe tine.

Oana MoraruFoto: Arhiva personala

Nu cred că ăsta este doar un reflex individual. Şi naţiunile, cele care s-au reaşezat istoric şi economic, popoarele care s-au ridicat, la un moment dat, din ruinele războiului sau ale vreunui cataclism natural, trebuie să fi avut un vis sau un imbold interior, suficient de puternic încât să antreneze vibraţiile a tot mai multor oameni, în sensul angajarii şi participării lor conştiente la reconstrucţie.

Un superscanner emoţional, aşezat acum peste România, ar detecta, probabil, alarma de dinaintea stingerii complete a unei baterii: multă inerţie instituţională, incompetenţa crasă la cele mai înalte vârfuri, cinism politic şi vandalism, repertoriu redus de idei şi foarte puţin, abia pâlpâind, idealism. Am înregistra, paradoxal, o mulţime de scântei şi oameni frumoşi, de iniţiative şi planuri spectaculoase de viaţă, aruncaţi curios şi neaşteptat, printre mlaştinile vechi ale lipsei de perspectivă şi de viziune naţională.

O astfel de întoarcere la noi înşine, ca oameni şi ca parteneri în stat, s-ar finaliza cu următoarea concluzie: am pierdut, cel puţin în ultimii 25 de ani, cam toate resursele; ne-a rămas una singură, greu de deturnat, de ascuns în conturi bancare sau de plimbat între băieţi deştepţi şi apucători: ne-au rămas copiii şi potenţialul lor de intelect şi imaginaţie.

Lucrurile nu au stat pe loc de când urmărim noi jurnalele cu tot felul de încătuşaţi. Avem copii, care cresc sub ochii noştri şi respiră aerul otrăvitor al deziluziilor şi încremenirii noastre impotente în spectacol.

Singurul nostru capital, capabil să ne regenereze sau să ne reseteze, merge acum, în şcoli alcătuite după designul păcătos al celor mai mari pierderi posibile. Una dintre cele mai de succes lecţii predate acum, în clasele lor, este plictisul. Dacă am construi un aparat de măsurat timpii morţi în şcoli, am avea o idee despre câte minute se consumă realmente în angajare şi în creştere personală. Am avea un indicator al irosirii de inteligenţă, cel puţin la fel de cutremurător ca sunetul cifrelor din programul naţional de şpagă.

Copiii de astăzi s-au născut cu un potenţial mental, emoţional şi energetic, perfect şi natural aliniat cu prezentul: sunt mai inteligenţi, se lovesc, de mici, cu viteză şi intensitate de concepte, fenomene şi realităţi cu mult mai complexe decât ni s-au desfăşurat nouă, în copilărie, au un cu totul alt ritm de înţelegere, intuiţii şi învăţare în salturi de tip holistic, sincronizând mai multe simţuri şi percepţii, în interconexiune socială şi informaţională. Sunt alte tipuri de minţi – resurse extrem de vii şi de bogate, numai bune de speculat, pentru că sunt sincrone cu nevoile actualităţii. Sunt generaţia care caută relevanţa lucrurilor şi bucurie în tot ce fac. Pentru că nu le plac stereotipiile şi clişeele, se destabilizează şi renunţă uşor, mai ales dacă sunt forţaţi, nerelevant, într-o direcţie sau alta. Ce-i drept, sunt dificili şi greu de înţeles de aici, din colţul adulţilor crescuţi în paradigma lui „trebuie” şi a fricilor conformiste. Pentru ei nu mai poţi construi şcoli din obligaţie. Se vor angaja în învăţare, doar dacă găsesc acolo plăcere, sens şi încântare. Ei sunt cumva generaţia care ne arată nouă cât de mult ne-am amânat noi, ca părinţi, fericirea personală, în promisiuni de viitor, din ce în ce mai îndepărtate.

Pentru că nici cei mai buni profesori sau părinţi ai lor nu-i înţeleg cu totul, copiii ăştia au învăţat să îşi ascundă inteligenţa sau să accepte, cu lehamite, lentoarea şcolilor noastre: au învăţat să îşi potolească avântul ca să se alinieze la ritmurile şi energia cognitivă a adulţilor educatori. Reflexul majoritar printre profesorii români este acela de temperare a spiritelor, până la amorţirea oricărei întrebări. Ne întrebăm cu toţii de ce jumătate din copiii noştri eşuează la examenele naţionale. Nu este eşecul lor, ci al nostru. Atât am reuşit să forţăm pe uşile înguste ale modurilor noastre de operare: o jumătate din copiii noştri. Aceea pe care o credem „de succes”.

Este pur şi simplu păcat de câtă energie umană se iroseşte în interiorul modelului actual, câţi muguri se opresc din evoluţie pentru că nu i-a adiat nicio clipă şansa unei mentalităţi puţin mai aerisite.

Avem un stil tomnatic şi bătrânicios de a face educaţie, cu multe pretenţii de superioritate ale adulţilor, nerecunoaştere a naturii copiilor şi a nevoilor viitoare. În timp ce alţii îşi scutură programele, dărâmă pereţi între clase, coboară barierele între discipline, noi încă aliniem inginereşte, cu creta, definiţii lungi, laborioase, segmentate în paşi mărunţi, anevoioşi, în iluzia infamă că asta dezvoltă sau înseamnă cunoaştere. Irosim de trei ori mai mult timp pentru lucruri care se intuiesc acum, dintr-o privire, în mediul online sau al tehnologiilor imediate.

Ne petrecem enorm de mult timp şi investim energie umană în redescoperirea chibritului. Povestim copiilor, în clase, lucruri pe care au învăţat deja să şi le digere singuri şi spontan. Am făcut un cap de linie din fiecare adevăr şi o gară moartă din fiecare capitol. Nu ştim să ducem informaţia mai departe de ea însăşi, să îi găsim utilitatea, să o transformăm, să o aşezăm ca prelungire a intereselor noastre.

Suntem o şcoală care încă nu şi-a propus să transforme cunoaşterea în înţelepciune, competiţia în colaborare, reţetele în modele personale, informaţia în instrument.

Până acum două decenii, rămânerile noastre în urmă erau, cel puţin, justificate istoric. Decalajul nostru de astăzi – unul de mentalitate, în primul rând – nu se mai explică. Trăim la un click distanţă de cele mai spectaculoase lecţii, de modelele virtuale ale celor mai performante şcoli.

În procesul de acumulare şi înţelegere, mintea îşi formează şi emoţii şi structuri critice de acţiune. Un copil care află lucruri descoperind cu pasiune, stimulat de întrebări şi curiozităţi active, angajat în căutări, abordări prin încercare, renunţări şi reinventări ale traseelor congnitive, va creşte şi pe dinăuntru. La vedere, va purta o cămaşă a cunoaşterii, cu un luciu de competenţă, în timp ce pe dedesubt, îşi va creşte, simultan, căptuşeala emoţională şi morală. Asta se va vedea din felul în care ştie să se poarte pe sine. Am văzut mulţi oameni deştepţi care nu construiesc nimic. Care au îmbrăcat-o cu forţa, în anii de şcoală, pe mărime universală, fără să aibă timp să aşeze nimic pe dedesubt. Ştiu o mulţime de intelectuali, cu nume publice, onorabile, fără impact al ideilor, în jos, către oamenii care îi privesc, în sus, cu respect. O mare parte din elita României pare la fel de decorativă ca notele de 10 din cataloagele noastre.

Toate acestea pentru că nu am învăţat să gestionăm, la timp, noi sau părinţii noştri, singura resursă naturală pe care nu o putea fura sau confisca nimeni: mintea generaţiilor tinere. Ea este pedala pe care trebuie să apăsăm, de aici, de jos, dintre părinţi şi educatori, fără să mai aşteptăm reforme sau decizii la vârf. Pănă la urmă nici nu mai este vorba despre educaţie, ci despre dreptul copiilor noştri la fericire. Cât timp şcolile noastre sunt surse de anxietate şi frustrare, noi toţi suntem părtaşi la un furt naţional de mii de ori mai dramatic şi mai la vedere.

O singură resursă mai are România: copiii ei. O singură şansă de solidaritate şi voinţă naţională: urgenţa noastră de a ne creşte copiii bine. Până nu rezolvăm asta, nu cred că putem fi luaţi în serios de nimeni, ca popor. Ţările care şi-au reformat educaţia au făcut-o întotdeauna rapid, şi de pe toate fronturile, într-un reflex moral de rezolvare a urgenţelor. Chiar şi cele mai performante sisteme de învăţământ din lume sunt acum în plină reformă, una radicală şi axată pe fericirea copiilor şi relevanţa conţinuturilor. Cum vom explica nepoţilor noştri inconştienţa şi laşitatea noastră?

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro