Nu pornesc de la prezumția că demisia pe care mi-am dat-o din Uniunea Scriitorilor – am anunțat-o în cadrul unei dezbateri organizate recent de GDS pe tema Timbrul cultural. O binefacere pentru cultura română sau un neajuns? – prezintă un interes public deosebit. Dacă totuși o comentez, este pentru că ea privește cele două domenii ale societății românești – cultura și educația –, a căror stare jalnică indică gradul de avariere a minților și sufletelor noastre și explică, cred eu, de ce de un sfert de veac (împreună cu eternii noștri parteneri de suferință, bulgarii) suntem situați în toate clasamentele europene pe ultimul loc.
1. Mi-am dat așadar demisia din Uniunea Scriitorilor pentru că întreține o uriașă ipocrizie: pe o piață culturală care duce lipsă de cititori – circa 50% din populația României nu citește nici o carte, iar numărul cititorilor (persoane care citesc minimum șase cărți pe an) nu depășește 1,2 milioane –, ea s-a transformat dintr-o breaslă sau castă într-un sindicatde mase cu 2600 de membri (cifră indicată recent de președintele Uniunii pe un platou de televiziune). Poate că nimeni nu așteaptă ca Uniunea Scriitorilor să fie gândită ca elita însăși a scriitorimii românești. În schimb, nu cred că ea a apărut cu gândul ca, amplificându-și astfel efectivele, să devină o asociație de veleitari.
Dar – se poate obiecta – e ceva rău în faptul că în România există 1 scriitor-membru la 462 de locuitori-cititori? Deranjează asta pe cineva? Păi deranjează, în măsura în care Uniunea Scriitorilor se edifică astfel pe premise false și termină prin a deveni ea însăși o construcție falsă. N-ar supăra desigur pe nimeni (ba dimpotrivă!), dacă cei 462 de locuitori (de „furnici”, ca să preiau la rândul meu modelul fabulei invocate recent de președintele U.S.R.) n-ar putea trăi fără divinul cântec al scriitorului-greiere: căci ce e mai de preț pe lume decât „pâinea cerului”? Exceptând însă câteva zeci de scriitori, ceilalți peste două mii – acest batalion de eterni diletanți al Uniunii Scriitorilor – nu au cum stârni interesul publicului și nu-și pot vinde producția pe piața culturală decât în 50-60 de exemplare, unui public alcătuit din rude, cunoștințe și prieteni. Componenții lui, purtând falnic insigna de „membru al Uniunii”, nu fac decât să compromită imaginea scriitorului și să încurce statisticile. Mai rău, revendicându-și statutul de scriitori, acești membri ai unei armate neglorioase vor obliga Uniunea să facă, la rândul ei, figurație culturală și, în virutea calității pe care au primit-o pe criterii strict formale, vor încărca statul (așadar contribuabilii-furnici) cu sumele de pensii suplimentare, plătite ca recompensă pentru prestații submediocre. Asta înseamnă că Uniunea Scriitorilor, dintr-o organizație care ar trebui să cultive și ocrotească talentele, a devenit una în care sunt promovate cu sârg (unii zic că din motive clientelare) impostura și veleitatea.
Oricum, statistic vorbind, cu câte un scriitor la 462 de locuitori și cu câte o biserică ortodoxă la circa 600 de locuitori, România ocupă pesemne primul loc la spiritualitate în Europa, virând vertiginos către un statut angelic, dar neînregistrat din păcate ca atare de statisticile Europei. Și asta pentru că statisticile Uniunii Europene înregistrează nu numărul de locuitori pe cap de scriitor, ci valoarea totală a pieții de carte din fiecare țară. Iar la acest capitol, pentru țările din Estul Europei, lucrurile stau în felul următor: valoarea pieții de carte în Polonia este de 730 de milioane euro, în Cehia de 432 milioane euro, în Ungaria de 230 de milioane euro, în Romania de 60-70 de milioane euro, în Bulgaria de 50-60 de milioane euro.
Pentru a ieși din această situație stânjenitoare, în care o mână de cititori au parte de o legiune de scriitori, Uniunea Scriitorilor n-ar avea de făcut decât un simplu pas înapoi: ar putea reveni la numărul de membri pe care îi avea Societatea Scriitorilor Români în interbelic (România Mare avea atunci 18 milioane de locuitori), sub conducerea lui Liviu Rebreanu: 155. Căci iată ce citim în articolul Societatea scriitorilor români, semnat de Victor Durnea în Dacia literară, nr. 2 / 2008:
„În perioada 1926-1932, Societatea Scriitorilor Români a fost condusă de Liviu Rebreanu, ales an de an timp de şapte ani consecutiv. A fost, în opinia istoricilor literari, cea mai fastă perioadă a S.S.R. […]
Prezenţa multor diletanţi a făcut ca, odată cu venirea la conducere a lui Liviu Rebreanu (va rămîne pînă în februarie 1932), să se procedeze la modificarea statutelor şi la instituirea unei comisii care să îndepărteze pe cei ce nu îndeplineau condiţiile de admitere în societate. O listă, publicată în “Buletinul” pe anul 1928, arată că la 25 ianuarie 1925 societatea număra 18 membri de onoare şi 155 membri activi. Un deceniu şi jumătate mai tîrziu, la începutul anului 1939, număra 239 membri activi.”
Însă pesemne că un număr atât de mic de scriitori nu și-ar mai alege, ca acum, un președinte pe viață.
2. Mi-am dat demisia din Uniunea Scriitorilor pentru că, în calitatea mea de editor, potrivit unei legi moșite în culisele CPUN-ului în 1990 de către președinți de uniuni cu merite revoluționare, și născută apoi, prin lobby țintit, ca lege a timbrului literar în 1994 (lege anacronică și fără pereche pe lume), sunt obligat lună de lună să colectez și să plătesc către Uniune 2% din valoarea cărții de beletristică, procent perceput de la cumpărătorii de carte. Inutil de spus că nici un cititor nu a fost întrebat vreodată dacă dorește sau nu să îl plătească. Această sumă, care se ridică în cazul lui Humanitas la 50-60.000 de euro pe an și la circa 600.000 de euro pentru întreaga producție editorială de beletristică din România, este în fapt plătită din încasările oricum nesigure ale editorilor, le diminuează acestora portofoliul și îi transformă în prestatori de servicii (colectori) neplătiți, în beneficiul altei entități private (Uniunea Scriitorilor).
3. Aș fi vrut să trec, dar n-am putut, peste nimbul de aroganță nemăsurată care însoțește comportamentul câtorva dintre membri actualului staf al Uniunii, peste caracterul jignitor al declarațiilor lor („editorii mint cu ne-ru-și-na-re”), peste psihologia de ștabi căzuți din poala vechilor structuri instituționale și cea a sforăriilor de culise, peste generalizările falacioase, peste grave calomnii („editorii fac evaziune fiscală”), peste manipulări ieftine („noi vă dăm pensii, noi vă dăm indemnizații” – fals!, de vreme ce toate acestea, când sunt, sunt plătite din bugetul de stat), aș fi vrut să pot trece peste premiile distribuite între membrii stafului, peste lipsa de trasparență a gestiunilor, peste retorica ieftină a slujirii interesului de breaslă, în spatele căreia se ascund în fapt vanități, interese meschine și complexe neostoite de putere. Dar, iată, n-am reușit să trec.
4. Mi-am dat demisia din Uniunea Scriitorilor pentru că actuala conducere propagă o mentalitate izvorâtă din cea mai pură mentalitate comunistă despre întreprinzătorii privați. Ea nu vede în editorii din România parteneri care își asumă riscurifinanciare publicând și promovând pe banii lor scriitorii români. Și, nu de puține ori, subvenționându-le creațiile. Ea nu vede în edituri centre de iradiere culturală, instituții care pun în contact pe scriitori cu publicul lor, sponsori de proiecte și sprijinitori ai talentelor reale. N-am ieșit niciodată în public în douăzeci și cinci de ani cu zecile și zecile de burse acordate de Humanitas studenților și doctoranzilor în științe umaniste, și nici cu ajutoarele sociale acordate urmașilor aflați în nevoie ai creatorilor români. Actuala conducere a Uniunii Scriitorilor vehiculează despre cei care publică și promovează cartea, fiind primii slujitori ai creației literare, imaginea vulgară, ruptă din propaganda sovietică a anilor ᾿50, a „capitalistului rapace”, fumând trabuc, gata să sufoce sub calculele și strategiile sale meschine sufletul tandru și talentul poetului neajutorat și timid.
5. În sfârșit, mi-am dat demisia din Uniunea Scriitorilor pentru că, trebuind să virez, ca editor, lună de lună către casieria ei taxa de timbru, am avut curiozitatea să mă întreb la ce anume sunt folosiți banii aceștia munciți din greu de către cei 175 de salariați ai Grupului Humanitas, dintr-o activitate pentru care firma plătește anual impozite de circa 900.000 de euro. Și întâmplarea face că zilele trecute am căzut peste un material ziaristic din februarie 2013 – autori Cristian Delcea și Mihai Voinea – din Adevărul care, într-o măsură cel puțin, mi-a satisfăcut vinovata curiozitate. El poartă titlul Kitsch și impostură în Uniunea Scriitorilor. Literatura care-ți întoarce stomacul pe dos.
În Statutul Uniunii Scriitorilor, în capitolul 2, articolul 5, se spune că, printre obiectivele sale, U.S.R. îl are și pe acela al „stimulării financiare a tuturor formelor de creație literară”, precum și pe cel al „stimulării financiare a membrilor U.S.R. și a tinerilor scriitori”. Avid să văd care sunt rezultatele stimulării de către U.S.R. a „creației literare” și a „tinerilor scriitori”, am citit amplul articol din Adevărul. Simt nevoia să vă împărtășesc ce am găsit aici. Am trecut rapid peste relatarea privind cele două volume deja apărute din trilogia Viața cântărețului Fuego de doamna Dora R. (membră a U.S.R. filiala Constanța), în care ni se povestește „calvarul iisusic al lui Fuego”. Am zăbovit o clipă asupra unei fraze – „Acum eram plină de forţă. Ca un zbor de pasăre spre lumină, după o săptămână, am realizat exact situaţia care mi se întâmplă“ – din volumul doamnei Mihaela B., intitulat Te iubesc e prea puțin, care a luat premiul de debut al Uniunii în 2006, și m-am oprit asupra unei producții lirice a tânărului membru al U.S.R., domnul Mădălin R., intitulată frumos și intertextual I Had a Dream. Iată o mostră:
Am avut şi eu un vis destul
De ciudat, în care mă urmărea
Un om, hămesit să-mi devoreze căcatul. [...]
„Mănânci căcat!“ i-am strigat, cu dispreţ.
„Aşa e“, a recunoscut, cu umilinţă,
„Dar nu m-aş da în lături nici de la o gură de pişat,
Proaspăt, eventual direct de la sursă.” [...]
Mi-am încheiat incursiunea pe teritoriul „stimulării financiare a tuturor formelor de creație literară” a Uniunii prin lectura unui fragment din creația domnului Liviu A., supranumit când „Henry Miller de Caracal”, când „James Joyce de Caracal” (va trebui, oricum, să-mi revizuiesc imaginea pe care o am despre Joyce), „cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor”, cu speranța că voi putea exclama despre orașul din care se trag bunicii mei: „Nasc și la Caracal oameni!”. Am dat peste următorul fragment din ultimul său roman, intitulat Gayzer:
„Destinul urla. Urla ca o băşină de fasole groasă. Sfinctereala şi prosteala prostatei trebuiau să se facă muci şi să dispară. Ovidiu avea să-şi schimbe pielea printr-o puşcărioară. Frecatul de Aurică nu-i mai grăbea năpârlirea iar Ginuţa cea luciferică îi cariase muşcătura care-i atrăgea atât de mult bărbatul. Jucase pizdeşte. Mişeleşte. Curveşte. Era dată dreacu. Cântase la penisul lui Aurică ca la un fluier cărnos“.
Ei bine, terminând de citit fragmentele din creațiile amintite, mi-am spus că am un bun prilej pentru a face publică a doua zi, cu ocazia dezbaterii de la GDS, demisia mea din Uniunea Scriitorilor. Din cea prezentă, ca și din cea viitoare. Căci nu-mi fac iluzia că în urma actualului staf va veni ceva mult mai de soi. Oricum, răul e făcut: vor moșteni o Uniune transformată într-un sindicat de mase cu două mii șase sute de membri! Ce inflație de litere!
Asta îmi aduce aminte – și cu asta pun punct expunerii mele de motive – de o întâmplare din 2005. Vargas Llosa încheie o vizită în România. După cină, ne îndreptăm spre hotel. Odată ajunși, îl ajut să scoată din maşină darurile primite de la cititori: cărţi, broşuri, reviste… „Se pare că cititorii dumneavoastră sunt toţi autori”, îi spun în timp ce-i trec pungile de plastic.
