Motto: “Leninismul ni-e far și tărie si avânt
Noi urmăm cu credință Partidul ne-nfrânt,
Făurim socialismul pe-al țării pământ.”
Imnul de stat al RPR
În august 1964, liderul de partid și de stat al României comuniste trăia momentul triumfului său total. Era apoteoza dejismului, versiunea românească a leninismului. Veniseră la București Anastas Mikoian, președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Li Hsiehnien, prim-vicepremierul chinez, precum și numeroși alți demnitari ai lumii comuniste, spre a participa la a douăzecea aniversare a actului de la 23 august, uzurpat simbolic de propaganda regimului drept unul “organizat și condus de partidul comunist în frunte cu nucleul sănătos din închisori condus de tovarășul Gheorghiu-Dej”. Era prezentă și o delegație de partid și guvernamentală din Albania, semn că România a decis să renunțe, în spiritul Declarației din aprilie, la boicotul regimului de la Tirana impus de Hrușciov. La fel, în pofida criticilor acerbe ale Beijingului și ale Tiranei la adresa titoismului ca “revizionism modern”, a participat la eveniment o delegație de partid și de stat din Iugoslavia.
În aceeași lună, Ana Toma, soția generalului securist Gheorghe Pintilie, zis Pantiușa, membră a CC al PMR, ministru adjunct al Comerțului Interior și apropiată a lui Dej, îl vizita pe prim-secretarul CC al PMR la Spitalul Elias, acolo unde se internase, într-o rezervă specială, pentru un examen medical complet. Veterana comunistă îi spunea cu maximă bucurie unei prietene, în aceeași zi, că “tovarășul Dej este sănătos tun”. Prietena se numea Cristina Luca-Boico și era sora mamei unuia din autorii acestui eseu.
În februarie 1965, Dej a condus delegația RPR la reuniunea Consiliului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia. În aceeași lună avea loc conferința organizației de partid a Capitalei, unde liderul comunist a ținut ultimul său important discurs politic. Părea istovit, slăbit, încercănat. A vorbit despre necesitatea modernizării tehnologice, de nevoia importului de patente străine pentru a nu fi mereu puși în situația de a reinventa roata. A mai apucat să participe la vot la începutul lui martie, a ținut un scurt discurs la televizor, era în vizibilă agonie. La ultimul său revelion, avea să o spună ca reproș Nicolae Ceaușescu peste trei ani, Gheorghiu-Dej nu i-a mai invitat pe camarazii de Birou Politic, a preferat să fie în familie cu unul sau doi oaspeți personali. Se bizuia tot mai mult pe Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Gaston Marin și veșnicul Leonte Răutu.
Apoi, pe data de 19 martie, în anul de grație 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej se stingea din viață în urma unui cancer galopant (Buletinul medical oficial, semnat de Prof. dr. Voinea Marinescu –Ministrul Sănătății și Prevederilor Sociale– și contrasemnat de Acad. dr. N. Gh. Lupu, de Prof. dr. Tiberiu Spîrchez, de Prof dr. Constantin Nicolau, de Prof. dr. Ioan Brukner, de Prof. dr. Constantin Anastasiu, de Prof. dr. Octav Costăchel, de Conf. dr. Leon Bercu, de Dr. Alexandru Dumitriu, conținea următoarele informații:“În a doua jumătate a lunii ianuarie 1965, tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej a prezentat semnele unei afecțiuni pulmonare, cu tuse și expectorații reduse sero-muco-sanghinolente. Examenul sputei nu a arătat nimic deosebit. La examenul radiologic s-a constatat un proces infiltrativ la nivelul hilului pulmonar drept. Controlul radiologic din prima decadă a lunii februarie a arătat persistența imaginei de infiltrații a hilului pulmonar drept. Examenele radiologice de control efectuate în a doua decadă a lunii februarie au arătat prezența unei formațiuni de aspect tumoral la nivelul hilului pulmonar drept. Tot în această decadă se observă clinic o mărire rapidă a ficatului, însoțită de subicter. Examenele clinice și de laborator au evidențiat prezența de formațiuni tumorale hepatice. La 2 martie 1965, examenele microscopice ale sputei au arătat prezența de celule neoplazice. Pe baza datelor clinice și de laborator s-a stabilit diagnosticul de neoplasm pulmonar și hepatic. Avînd în vedere gravitatea bolii diagnosticate, a fost invitat în țară un grup de specialiști reputați din străinătate, hepatologi, pneumologi și oncologi, care au confirmat diagnosticul. În cursul bolii s-a aplicat tratamentul corespunzător evoluției acesteia. Datorită caracterului agresiv și de diseminare a neoplaziei, boala a continuat să progreseze determinînd o evoluție gravă și rapidă cu instalarea unui icter intens și unei insuficiențe hepato-renale. În ziua de 19 martie, după ora 16, starea bolnavului s-a înrăutățit brusc; cu toate îngrijirile date, bolnavul a intrat în comă și a încetat din viață la ora 17.43“ – publicat înRomînia liberă, Anul XXIII, nr. 6353, sîmbătă 20 martie, 1965).
Doctorul Leon Bercu fusese medicul personal al lui Dej (dar si al Anei Pauker) și se pare că Ceaușescu și Maurer îi interziseseră s-o informeze pe Lica Gheorghiu-Rădoi (fiica lui Dej) despre gravitatea bolii tatălui ei. Cel de-al doilea soț al Licăi era Gheorghe Rădoi, membru al CC al PMR și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, fost director general al Uzinei “Steagul Roșu” din Brașov. Teama baronilor complotiști era că Lica ar putea obține, pe ultima sută de metri, o urcare în grad a lui Radoi în ierarhia de partid.
*Excursus VT: Doctorul Leon Bercu a fost un mare internist, conferențiar la IMF. Avusese cabinet particular, fusese simpatizant PCR în ilegalitate. A fost între 1945 și 1965, deci până la moartea liderului comunist, doctorul personal al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dar și al Anei Pauker, până la denunțarea ei ca “deviatoare de dreapta”, în iunie 1952. A fost apoi doctorul personal al lui Leonte și al Nataliei Răutu. L-a însoțit pe Dej în toate călătoriile acestuia, inclusiv la ONU, în 1960, apoi în India și Indonezia. Era căsătorit cu doctorița Lucia Berdicev, conferențiar de obstetrică la IMF. Locuiau într-o clădire la începutul străzii Herăstrău, chiar lângă Bulevardul Primăverii, un apartament de trei camere, mobilă veche și elegantă, o bibliotecă impresionantă. În aceeași casă locuiau Gheorghe și Leoni Stere, la parter, iar la ultimul etaj, într-o garsonieră, Dolores (Dolly) Bancic, fiica Olgăi Bancic și a lui Alexandru Jar. Era prieten apropiat cu sora tatălui meu, doctorița Nema Tisminețki. În perioada când tatăl meu a fost exclus din PMR (1960-1964), ne invitau la ei, lucru de negândit în atâtea alte cazuri de foști amici, inclusiv Valter Roman. N-au avut copii. În vara anului 1963 eram la mare, la Eforie Nord, împreună cu mama mea, doctorița Hermina Tismăneanu, și cu buna ei prietenă, Sanda Sauvard, fosta farmacistă la Spitalul Brigăzilor Internaționale, apoi luptătoare în maquis, deportată la Auschwitz și Ravensbrück. Am mers să-l vedem pe doctorul Bercu și pe soția sa la vila CC-ului, “Filimon Sârbu”. Nu se temea să se afișeze cu noi, deși în parcul vilei se plimbau destui granguri ai epocii, inclusiv, îmi amintesc perfect, Gheorghe (Gogu) Rădulescu. Mă considera ca pe un fel de rudă, un prieten mult mai tânăr, mă lua în serios chiar pe vremea adolescenței mele, conversam despre literatură, muzică, arte în general. Mergeam la ei pe vremea studenției, iar când s-a stins din viață (între timp se mutaseră pe Bulevardul Primăverii, într-o clădire chiar vizavi de casa lui Ceaușescu) sora sa, Paulica, m-a chemat să-mi aleg ce cărți doresc din bibliotecă. Am ales două volume de poezii de Rilke, în germană, și ediția originală, din 1941, a “Istoriei Literaturii” de G. Călinescu. Mi-a povestit că între îndatoririle sale, ca medic al lui Dej, era și să verifice temperatura apei din cada în care augustul personaj urma să se îmbăieze. Și-a pus mâna în apa fierbinte, i s-a stricat ceasul. Dej i-a spus râzând: “Nu-ți face griji, doctore, îți voi dărui un ceas de mare preț”. Nu a făcut-o niciodată.
Grupul de medici (ultra-verificați de Securitate) care se ocupa de starea sănătății conducerii de partid și de stat, din care făcea parte și Leon Bercu, ținea de așa-numitul Sector Special din cadrul Secției Gospodăriei de Partid. Mai făceau parte din acest grup, în anii ’50 și ’60, doctorii Abraham Schechter, Abraham Farchi, Paul Tigerman. Doctorul Schechter a murit în împrejurări stranii, sub forma unei aparente sinucideri, în anii ’70. Era doctorul personal al lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu, amic bun cu doctorul Bercu. Fusese doctorul soților Alexandru și Marta Drăghici. Doctorul personal al lui Ion Gheorghe Maurer a fost Usher Segal. Tot el s-a ocupat de sănătatea lui Paul Niculescu-Mizil și a lui Petre Borilă. Directorul Spitalului Elias era doctorul Nicolae Manoliu, ilegalist, fost deținut în lagărul de la Vapniarka, iar director al Policlinicii 10 era doctorul Paul Iacobini. În anii ’50, șef al Sectorului Special a fost doctorul Cornel Kaplan, căsătorit cu Tea, nepoata de frate a lui Iosif Chișinevschi. Urmașul său a fost doctorul Vsevolod Bilyk. Un timp, în anii ’50, a lucrat în Sectorul Special și fratele (medic de profesie) lui Ion Gh. Maurer.*
Revenind la medicul lui Dej: ”Lica Gheorghiu nu l-a iertat niciodată pe dr. Bercu pentru faptul că i-a ascuns diagnosticul adevărat al bolii lui Dej și a refuzat să ia parte la funeraliile acestuia, organizate la cimitirul Filantropia la sfârșitul anilor ’70 (copiii ei au fost însă prezenți la funeralii). Se poate bănui că Maurer și Ceaușescu s-au temut că Lica ar fi putut interveni la tatăl ei în favoarea lui Gheorghe Apostol, a cărui fiică, Geta, se număra printre cele mai bune prietene ale ei. Trebuie amintit și faptul că relațiile dintre Lica Gheorghiu și Elena Ceaușescu erau destul de reci. Cu diferite ocazii, aroganta Lica a refuzat avansurile Elenei (dețin [VT] informația de la fiul Licăi Gheorghiu, Gheorghe, care mi-a fost coleg de liceu și pe care bunicul său, Gheorghiu-Dej, l-a adoptat în 1963)”(veziStalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iași: Polirom, 2005, p. 343 – nota 37).
Ce a urmat a fost la propriu, cum ar spune van Gennep, unritual de separare. Comunismul românesc va fi fost calificat el însuși pe muchia acestei borne — 1965. Au circulat multe teorii ale conspirației în jurul îmbolnăvirii lui Dej, dar ele nu fac obiectul unei analize cât de cât serioase (cea mai inflamată dintre ele trimitea la o presupusă iradiere a liderului comunist, cu prilejul unei vizite la Moscova). Ceea ce știm cu precizie este că Dej a fost omagiat de cele două centre aflate în competiție pentru hegemonie în mișcarea comunistă mondială: delegația sovietică la funeralii a fost condusă de Anastas Mikoian, cea chineză, de însuși Zhou Enlai, numărul trei în ierarhia comunistă de la Beijing, premierul Consiliului de Stat al R. P. Chineze, adică prim-ministrul marii puteri comuniste asiatice. Delegația iugoslavă a fost condusă de Aleksandar Ranković, secretar al CC al Uniunii Comuniștilor din Iugoslavia, ani de zile șef al UDBA (Securitatea lui Tito) și lider al Partidului Comunist din Serbia.
Am putea spune apoi, din motive cât se poate de evidente, că mișcările revoluționare tind să se concentreze petinerețe/vitalitate. Iar atunci când mișcarea beneficiază și de o ideologie ateistă, chestiunea morții și a senectuții devine foarte complicată. Bolșevicii încercaseră să tranșeze această temă printr-un fel de incantație de transcendență: ”un revoluționar e mort, trăiască revoluția!” Funeraliile eroilor Revoluției au fost de multe ori marcate de această găselniță declarativă. Iar atunci când și războiul s-a terminat (prilej cu care, din nou, răposarea devenea un soi de datorie față de patrie. punct), chestiunea morții și a vârstei înaintate au trebuit tratate, în sfârșit, de o manieră ne-eroică…
Într-un articol din octombrie 2011 (în The New York Times) intitulat “Dictatorii primesc moartea pe care o merită” (și prilejuit de dispariția lui Muammar Gaddafi), Simon Sebag Montefiore făcea o foarte captivantă trecere în revistă a felurilor în care au murit mai mulți tirani de-a lungul istoriei. Extrem de savuroasă este maniera în care Montefiore croșetează cu ideea deironie a sorții, oferind și aici exemple pe măsură: Stalin arestase foarte mulți medici, pe motiv de trădare, anterior acelui atac cerebral din 1953 și înainte să zacă în propria urină pentru mai mult de 12 ore, fără ca ai săi ”curteni” să îndrăznească măcar a chema un doctor. Nu a fost asasinat precum Gaddafi, conchide Montefiore, dar a fost autorul propriei sale distrugeri. O altă idee la fel de incitantă se desprinde din același articol:“moartea unui lider democrat la mult timp după retragerea sa este o chestiune privată, dar moartea unui tiran este mereu un act politic care reflectă natura puterii sale. Dacă un tiran moare liniștit în pat în toată splendoarea autorității sale, moartea sa este un teatru al acelei puteri; dacă un tiran este executat în timp ce imploră îndurare, atunci și asta este o răsfrângere a naturii regimului prăbușit și reacția poporului împilat“. Moartea lui Dej s-ar încadra, după această zglobie taxonomie, în categoria “mort în propriul pat” (nu discutăm boala și cauzele) și avem, desigur, tot teatrul adiacent — funeraliile naționale:
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
