Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

ANALIZA Cum se impart culpele in cazul creditelor in franci elvetieni?

de Stefan Liiceanu     Contributors.ro
Miercuri, 11 februarie 2015, 9:55 Actualitate | Opinii

Stefan Liiceanu
Foto: Arhiva personala

BNE ne reamintește marele păcat al banking-ului din România: creditarea excesivă în valută mai puternică decât leul nostru

După cum mulți interesați în știrile economico-financiare știu, la jumătatea lunii ianuarie, Banca Națională a Elveției (BNE) a făcut valuri pe piețele financiare cu decizia de a lăsa francul să fluctueze liber față de euro, abandonând astfel intervențiile ei de a ieftini moneda națională în mod artificial, măsură pe care o adoptase în septembrie 2011. În acel an, criza europeană era în plină desfășurare și se specula că Grecia ar putea părăsi zona euro. Incertitudinea față de viitorul comunității europene era la punct de fierbere și, natural, investitorii, de la fonduri speculative până la bănci, s-au debarasat de euro în favoarea altor valute, mai ales a francului elvețian, ceea ce evident a dus la o apreciere drastică a francului față de euro.

Sursă: Banca Centrală Europeană.

Această realitate este limpede oglindită în evoluția cursului valutar franc/euro de-a lungul timpului, prezentată în graficul 1 de mai sus. Astfel, de la începutul anilor 2000 și până la criza financiară din 2007-2008, cursul franc/euro a fost relativ stabil, în jurul unei medii de 0.7 euro pe un franc. Însă, odată cu colapsul băncii Lehman Brothers în septembrie 2008 și cu agravarea crizei, francul a început să se scumpească față de euro la pas accelerat până când, în august 2011, cele două valute tranzacționau la paritate. Cu alte cuvinte, francul se apreciase în aproape patru ani cu peste 40%, o situație care exaspera exportatorii elvețieni ale căror mărfuri deveniseră astfel prea scumpe pe piețele externe, în timp ce turiștii elvețieni se bucurau de vacanțe mult mai ieftine peste hotare.

Banca centrală elvețiană a decis, în acele condiții, să intervină pe piețele valutare oricât era nevoie pentru ca rata de schimb franc/euro să nu depășească linia de 0.83 (notă: banca s-a referit de fapt la cursul euro/franc, cum se obișnuiește în piețele valutare, fixând cursul la 1.20, ceea ce înseamnă un curs franc/euro de 1/1.20=0.83). Din fericire, BNE își permitea această manevră pentru că tot ce trebuia să facă era să vândă franci și să cumpere euro, iar capacitatea ei de a vinde franci era practic nelimitată, de vreme ce era vorba de moneda națională pe care banca o putea „tipări” la monetăria statului ad infinitum. Așadar, din septembrie 2011 până la începutul lui 2015, cursul euro/franc a fost stabil, practic bătut în cuie la nivelul de 1 euro = 1.20 franci elvețieni, cu fluctuații zilnice neglijabile. Evident, în urma vânzării de franci și a cumpărării de monede străine, rezerva valutară deținută de BNE a crescut masiv în ultimii trei ani de intervenție, de la echivalentul a 271 de miliarde de dolari americani la finele lui 2011 la aproape 480 de miliarde de dolari în prezent (cu alte cuvinte, BNE este de aproape două ori mai bogată decât era în 2011!…și, comparativ, de 12 ori mai bogată decât Banca Națională a României).

Politica de ieftinire artificială a francului (o măsură „excepțională” și „temporară” în cuvintele proprii ale BNE) a fost abandonată de către bancă pe motiv că francul nu mai este atât de supraevaluat față de euro. Economia avusese, așdar, suficient timp să se ajusteze la noile condiții financiare în perioada în care BNE intervenea pe piață ca să devalueze moneda națională. Tradus în limbaj simplu, BNE spune: „Dacă ne uităm la actualul context macroeconomic și monetar, francul nu mai este atât de scump și considerăm că v-am ajutat suficient timp de 3 ani. Ajunge!” După cum putem observa din graficul 1, reacția piețelor valutare la noua decizie a BNE a fost pe cât de rapidă pe atât de drastică – francul s-a apreciat față de euro cu peste 20% într-o singură săptamână!

Dar cui anume au fost adresate cuvintele de mai sus? Răspuns: populației elvețiene pe care BNE o servește, și nicidecum altor țări. Nu este problema BNE că sute de mii de cetățeni din Europa de Est au fost convinși („aburiți”, s-ar grăbi unii să spună) de băncile locale să ia credite în franci, sub „supravegherea” atentă a băncilor naționale. Este strict problema străinilor. Când a luat decizia de a lăsa francul liber, BNE nu a luat în considerație faptul că în România, de pildă, stocul de credite în franci reprezintă aproximativ 8% din totalul creditelor acordate populației și aproape 20% din creditele ipotecare (nota 1). Și, bineînțeles, nici nu ar fi avut de ce să ia în considerație acest lucru.

Politica valutară BNR – am avea totuși de ce să „spargem televizoarele”

Problema creditelor în franci elvețieni a ieșit la suprafață din nou prin acțiunile BNE, dar fundamental ea este un subcapitol al relației generale între leu și alte valute puternice. Ca atare, leul s-a depreciat în timp nu numai față de franc, ci și față de euro, și față de dolarul SUA, și față de dolarul australian, neo-zeelandez etc. Spre deosebire de relația leu-franc, relația leu-euro este mult mai extinsă, implicând toată populația României, nu doar aproximativ 75 de mii de debitori în franci. Istoric vorbind, gestionarea leului de către BNR a fost un dezastru (motiv pentru care legea din 1998 privind responsabilitățile BNR a fost revizuită în 2004, renunțând la cuvintele „asigurarea stabilității monedei naționale”). Lăsând deoparte tumultuoșii (și irosiții) ani ’90, realitatea este că leul este cu 60% mai ieftin față de euro comparativ cu începutul anilor 2000. Aceasta nu ar fi o problemă în mod deosebit dacă costurile de trai ale românilor nu ar fi fost indexate la euro – de la chirii, la electricitate, la telefonie etc. Știm cu toții prea bine acest lucru. Orice cost mai important este exprimat în euro, dar plătibil în lei, la cursul de referință BNR. Avem practic două monede în economie, cu prețurile mereu exprimate într-una dintre ele (euro) dar plătibile în alta (leu), aceasta abia ținându-se să nu se deprecieze și mai mult față de prima. În anul 2000, un leu cumpăra 0.55 euro. Acum, un euro cumpără doar 0.22 euro. Cursul valutar euro/leu era de aproape 3.0 la mijlocul anului 2007, dar din 2009 încoace el este mereu între 4.30 și 4.50. Se poate spune cu adevărat că, în ultimii cinci-șase ani, cursul valutar euro/leu este mai stabil, dar este stabil la un nivel mult depreciat, leul fiind mereu aproape de minimul istoric; precum un bolnav cu o temperatură „stabilă” de 39 de grade.

Sursă: Banca Centrală Europeană. Date lunare pentru perioada ianuarie 2006 – ianuarie 2015, sfârșit de lună.

O afirmație pe tema cursului valutar făcută de către guvernatorul BNR Mugur Isărescu și-a făcut apariția în presă în noiembrie anul trecut. În cuvintele lui, „…să le transmitem românilor să se uite mai degrabă la dobândă decât la cursul de schimb. Că dacă s-ar mișca euro/leu la fel cum se mișcă euro/dolar, s-ar sparge televizoarele.” Acesta este un triplu sofism. Îm primul rând, este adevărat că rata de schimb euro/dolar este mai volatilă decât rata euro/leu (statistic vorbind, de aproape două ori mai volatilă), dar această afirmație poate fi făcută numai pe baza evoluției cursului valutar din 2009 încoace (evoluția celor două perechi valutare este prezentată în graficul 2). Dacă însă comparăm cele două perechi valutare în ultimii 15 ani, atunci rata euro/leu este cu aproape 30% mai volatilă decât cursul euro/dolar. În plus, și mai important, din câte știu eu nimeni din Europa nu primește facturi în dolari pe care apoi le plătește în euro la cursul de referință al băncii centrale. Al doilea aspect al sofismului guvernatorului BNR constă în faptul că deși leul este de câțiva ani încoace mai stabil față de euro, el se află mereu la un nivel foarte slab față de moneda europeană, precum pacientul cu febra stabilă de 39 de grade amintit mai sus.

Al treilea aspect al sofismului ține de dobânzi. După criza din 2008, BNR a început să reducă dobânda de bază, dar foarte lent. În timp ce băncile centrale din SUA și UE s-au mișcat rapid și au redus dobânda la practic 0% în decurs de un an și jumătate pentru a stimula creditarea și a reporni economia, la noi în țară BNR a făcut-o la pas de melc. Astfel, la jumătatea anului 2009, dobânda BNR era încă mare, de 9.5%, deși între timp economia și piețele dăduseră următoarele semnale de alarmă mai mult decât clare: PIB-ul se contractase cu 7%, numărul de șomeri crescuse cu 55%, vânzările cu amănuntul scăzuseră cu 10% și acțiunile de pe Bursa de Valori din București se ieftiniseră cu 40%. BNR se laudă că a redus dobânda la lei de la 10.25% la 2.25% în șase ani de zile, în timp ce sectorul privat american se poate împrumuta aproape pe gratis încă de la finele anului 2008. În plus, și mai important, la noi în țară creditarea a fost preponderent în valută, a cărei dobândă depinde de alte bănci centrale, nu de BNR, și această creditare în valută comportă riscul cursului de schimb, după cum prea bine se vede din nou în prezent, cu criza creditelor în franci elvețieni.

Faptul că rata de schimb euro/leu este stabilă în jurul unei medii de 4.35 în ultimii șase ani și nu fluctuează la fel de mult ca rata euro/dolar nu anulează deprecierea leului din ultimii 15 ani. Și nici faptul că populația română a avut de dus în spate povara acestei deprecieri 1) prin plata multor bunuri și servicii în euro la rata de referință euro/leu BNR, 2) prin importuri mai scumpe și 3) prin credite în valută tot mai scumpe în lei. Să nu menționăm cursuri euro/leu fictive, artificial umflate, precum cel de de 4.74, care nu a existat niciodată pe piața valutară, dar la care platim accizele.

Ar fi putut BNR lua măsuri să ajute leul?

Oare ar fi putut BNR să facă ceva pentru a opri deprecierea leului după criza financiară globală, mai ales în perioada iunie 2007 – februarie 2009, când leul s-a depreciat cu aproximativ 30% față de euro? Această întrebare este cu atât mai pertinentă dacă ne amintim ce spune legea din 2004, și anume că BNR este responsabilă cu „elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb.” Înainte de a răspunde la această întrebare, să vedem ce măsuri concrete poate lua o bancă centrală pusă în fața unei deprecieri accentuate a monedei proprii (aceasta este situația opusă a celei cu care a fost confruntată Banca Națională a Elveției, adică o apreciere masivă a monedei proprii; măcar de ar avea BNR această problemă . . .).

A. Rezerva valutară = amuniția băncii centrale

În primul rând, banca centrală poate interveni pe piața valutară cumpărând moneda proprie și vânzând valută din rezerva ei valutară. În cazul României, BNR ar vinde din euro pe care i-a acumulat de-a lungul timpului și ar cumpăra lei. Acest exercițiu însă este unul de rezistență – pur și simplu depinde în primul rând de câtă valută deține banca centrală și cât de departe este dispusă să meargă să-și susțină moneda. Au existat multe cazuri în istorie când banca centrală nu a mai facut față presiunii de vânzare a monedei proprii pe piața valutară și s-a dat bătută, lasând valoarea monedei să se deprecieze.

Un exemplu ilustrativ ar fi cel al Tailandei, care deja a ajuns în manualele de istorie financiară. La începutul anului 1997, economia acelei țări nu mai creștea pe cât se spera, deși mulți ani la rând Tailanda beneficiase de influxuri substanțiale de capital străin. Drept urmare, investitorii au început să-și retragă banii în ritm rapid, ceea ce a adâncit recesiunea. În acele condiții, ar fi fost normal ca moneda națională (baht) să se deprecieze, însă banca centrală a afirmat ferm că urma să mețină neschimbat cursul valutar dolar SUA/baht, punându-și la bătaie rezerva valutară. Zis și făcut – de la aproape 38 de miliarde de dolari cât era rezerva valutară a Băncii Tailandei la începutul anului 1997, în vară aceasta ajunsese la 24 de miliarde, cu 35% mai mică. Cu alte cuvinte, banca centrală a vândut în acel interval echivalentul a peste 13 miliarde de dolari SUA și a cumpărat baht. Degeaba. Toată lumea, de la investitori la populație, vroia să scape de baht. În luna iulie, banca centrală s-a dat bătută, lăsând valoarea baht-ului să fie determinată de „mulțime,” de piața valutară, fără să mai intervină. Moneda Tailandei s-a depreciat cu aproape 20% într-o singură zi, iar până la finele anului, ea își pierduse 50% din valoare față de dolarul SUA!

B. O soluție extremă și periculoasă

O a doua posibilitate de a susține moneda națională de către banca centrală este majorarea dobânzii de bază. Să presupunem că leul scade mult în valoare față de euro. Acest lucru se întâmplă pentru că economia merge prost și/sau pesemne pentru că inflația din România este prea mare. Dacă în aceste condiții BNR crește rata dobânzii de bază mult, atunci este mai atractiv pentru străini și populație să își țină banii în lei. Dar dilema băncii centrale este că, majorând dobânda de bază strict pentru a apăra moneda națională, lovește în creditare exact în momentul în care economia, fiind slabă, are nevoie tocmai de creditare. Dobânda de bază majorată de banca centrală duce la o creștere a costului banilor (=al creditelor) și, prin urmare, nici populația și nici companiile nu se mai împrumută. În plus, în loc să consume și să ajute la repornirea economiei, o mare parte a populației va avea argumente să țină banii în depozite pentru a beneficia de dobânda mai mare.

Această modalitate de a apăra moneda națională nu este deloc pe gustul unei bănci centrale. Este precum un animal aflat în cursă care alege să își amputeze membrul prins pentru a scăpa. Unele bănci centrale recurg uneori la această cale. Un bun exemplu recent este banca centrală a Rusiei. După sancțiunile impuse de SUA și UE, și pe fundalul scăderii prețului țițeiului, produs de care Rusia este foarte dependentă pentru exporturi, rubla s-a depreciat cu 50% față de dolarul SUA. În aceste condiții, banca națională a Rusiei a preferat să majoreze dobânda de bază în decembrie anul trecut de la 10.5% la 17%, fără să se atingă de rezerva ei valutară generoasă de 328 de miliarde de dolari! Rămâne de văzut dacă aceasta a fost o alegere potrivită.

C. BNR și rezerva ei valutară

Să revenim la situația BNR și a leului. Posibilitatea de a majora dobânda de bază după criză nu era în nici un caz o alternativă viabilă pentru bancă, de vreme ce mediul economic global traversa cea mai dură perioadă din ultimele opt decenii. Pe de altă parte, BNR putea folosi o parte din rezerva valutară pentru a susține leul. În graficul 3 este ilustrată evoluția lunară a rezervei valutare BNR în ultimii 15 ani și cursul euro/leu. Graficul ne arată limpede câteva aspecte. În primul rând, în perioada de la jumătatea anului 2004 și până la jumătatea lui 2007, când leul s-a apreciat cu aproximativ 33% față de euro, BNR și-a mărit rezerva valutară de la echivalentul a 8 miliarde de euro la 27 de miliarde de euro, evident vânzând lei pe piața valutară și cumpărând euro și alte valute (zona verde din grafic). Aceasta a fost o mișcare inspirată, pentru că fiecare leu putea cumpăra tot mai multă valută pe măsură ce el se aprecia.

Sursă: BNR, Banca Centrală Europeană. Notă: rezerva este exprimată în miliarde lei. Date lunare pentru perioada ianuarie 2000 – ianuarie 2015, sfârșit de lună.

Apoi însă, de la jumătatea lui 2007 și până la mijlocul anului 2010, leul s-a depreciat masiv față de euro, cursul euro/leu sărind de la aproximativ 3.10 la 4.40, dar BNR nu a vândut din rezerva valutară, ci a făcut chiar opusul, majorând-o cu încă aproximativ 9 miliarde de euro (cercul din grafic). Rezerva valutară a atins un maxim de 38.5 miliarde de euro în aprilie 2012, și abia de atunci a început să scadă lin, până la prezenta ei valoare de 34.3 miliarde de euro. Nu există detalii disponibile despre operațiunile BNR pe piața valutară, însă ce putem conchide pe baza datelor din graficul 3 este că BNR a preferat să țină valuta forte în seif decât să susțină leul, și abia în ultimii doi ani Banca Națională a mai ajutat ici-colo moneda, nedorind un curs euro/leu peste 4.5-4.6. Pentru cititorii interesați, am rezumat situația comparativă a rezervei valutare din diverse țări (a se vedea tabelul de mai jos).

Deși România nu are o rezervă valutară tocmai „grasă,” totuși aceasta nu este nici mică, sau, precum în cazul Greciei, inexistentă. BNR ar putea face mai mult în a suține leul, fie folosind o parte din rezervă, fie verbal, comunicând piețelor dorința ei de a avea o monedă stabilă (deseori, simplul fapt că o bancă centrală spune ceva este suficient ca piețele să reacționeze în direcția dorită de bancă). Dar, precum BNR a redus dobânda de bază la pas de melc după criză, tot ea abia a reușit să țină leul în jurul nivelului minim istoric față de euro.

Creditarea în România

Creditarea către populație și firme în România a prins avânt de la începutul anilor 2000, urmând câțiva ani de expansiune spectaculoasă. Astfel, stocul de credite era de doar 15 miliarde RON în septembrie 2002, însă el a ajuns la aproximativ 200 de miliarde de lei la finalul anului 2008, o creștere de peste 1200%. O particularitate a creditării, încă de la bun început, a fost ponderea mare a creditelor în valută care se explică prin simplul fapt că băncile active de la noi din țară, majoritatea cu capital strain (în anul 1996 jumătate din băncile din cele 40 de bănci din România erau străine; în anul 2008, practic 90% din bănci erau cu capital majoritar strain) nu doreau să își asume riscul valutar, preferând să îl transfere populației care abia descoperea „gustul” creditării. După cum putem observa din graficul 4, stocul creditelor în valută (linia albastră) a fost mai tot timpul peste cel al creditelor în lei (linia roșie), și asta mai ales după criza din 2008.

Trebuie să menționăm că BNR diseminează datele cu privire la stocul de credite în valută echivalate în lei la cursul valutar de la finalul fiecărei luni, și cum leul s-a devalorizat puternic față de alte valute după criză, stocul de credite în valută tradus în lei pare mult mai mare. Cu alte cuvinte, creșterea creditelor în valută după 2008 reflectă ieftinirea leului în principal, nu o creștere în stocul de bază de credite în valută propriu-zis. Dacă ajustăm creditele în valută cu rata de schimb a leului față de euro, dolari SUA și franci elvețieni, stocul real al creditelor în valută (exprimat în acest mix de valute) arată precum linia portocalie din grafic. Chiar și cu această ajustare însă, creditele în valută tot au fost mai mari decât cele în lei.

Lucru deja spus deseori în presă – creditele în valută nu sunt un fenomen izolat al României, ele existând și în alte state din Europa Centrală și de Est. Nu putem ignora însă faptul că diferența economică dintre România și acele țări este substanțială – pe de o parte populația unor state precum Polonia și Ungaria se bucură de venituri pe cap de locuitor mult mai mari decât în țara noastră. Pe de altă parte, moneda acelor țări a fost cu mult mai stabilă atât înainte cât și după criză. Luând ca exemplu Polonia, la care s-a referit recent și guvernatorul BNR pentru a arăta că situația creditelor în franci este mai serioasă acolo, salariul mediu brut este de aproape 1000 de euro. Cursul valutar euro/zlot era de 4.07 când euro a fost introdus ca monedă oficială în 1999, iar acum cursul este de 4.16! Neschimbat. La noi salariul mediu brut este de aproximativ 500 de euro . . . iar cursul euro/leu a crescut de la 1.3 la 4.5 în aceeși perioadă de timp. Așadar, o comparație directă între creditele în valută la noi și în țări precum Polonia nu scoate la iveală decât jumătate din adevăr.

Grafic 4: Evoluția stocului de credite în lei și valută, ian 2002 – dec 2014

Sursă: BNR, Banca Centrală Europeană., calcule autor. Notă: creditele în RON și valută au ca unitate miliarde RON, creditele în valută reale sunt exprimate în miliarde de valută pe baza unui mix de valute cu pondere euro 90%, USD 5% și franci elvețieni 5%.

Grafic 5: Ponderea creditelor restante în lei și în valută, ian 2002 – dec 2014

Sursă: BNR.

Problema creditelor neperformante

Pentru că leul s-a depreciat mult față de euro în ultimii ani, în timp ce efectivul salariaților a scăzut dramatic după criză și salariile au fost reduse, multe gospodării nu au mai putut ține pasul cu plata creditelor și, natural, rata creditelor restante a explodat. Evoluția ponderii restanțelor la credite raportat la stocul total de credite este rezumată în graficul 5. După anul 2008, aceasta a crescut de la nici 2% atât în lei cât și în valută la aproximativ 15%. Creditele restante din acest grafic sunt definite de către BNR ca fiind „creditele care, în ultima zi lucrătoare a lunii pentru care se efectuează raportarea, înregistreză întârzieri la plată de cel puţin o zi.” Este o definiție foarte generală pentru că este posibil ca un debitor să întârzie plata cu o zi, dar să o efectueze după 2-3 zile. Și este la fel de posibil ca un debitor nu numai că întârzie plata cu o zi, ci chiar intră în imposibilitate de plată definitivă în cazul în care dă faliment.

Definiția creditelor neperformante nu este uniformă global, și există multe puncte de vedere cu privire la ce face un credit să fie neperformant. Una este când o firmă cu reputație are o problemă de lichidate temporară și nu își poate onora datoria, și alta este o firmă muribundă care abia își mai poate plăti salariații, darămite datoria la bancă. BNR are totuși o clasificare a creditelor în funcție de calitatea lor. Cele mai recente date disponibile (aprilie 2014) care urmează această clasificare ne arată că creditele acordate clienților privați (exceptând alte bănci) clasificate drept „pierdere” (credite restante de peste 90 de zile) erau de 55 miliarde lei din portofoliul agregat de credite al băncilor de aproape 200 de miliarde de lei. Cu alte cuvinte, băncile au trecut ca „pierdere” peste 25% din creditele acordate! Este o cifră enormă!

Mulți analiști financiari din România consideră că problema creditelor neperformante a fost în mare rezolvată, băncile acceptând pierderi, provizionând împrumuturile, și fiind gata pentru a reporni ciclul creditării. România trece pentru prima oară printr-o problemă atât de gravă a sistemului bancar, în vreme ce alte țări sunt deja pățite. Japonia, de pildă, ne oferă un bun exemplu cu privire la cât de mult dăunează creditele neperformante economiei și cât de mult timp este necesar pentru a rezolva problema. La finele anilor 1990, Japonia a trecut printr-o situație similară României, băncile având în portfoliu multe credite care nu mai puteau fi onorate de debitori, în principal firme. Rata creditelor neperformante era de 8-10%, mai puțin decât la noi, dar cu toate acestea, creditarea s-a contractat timp de șase ani (cu 20%, între 1999 și 2005), și abia la finalul lui 2014 stocul de credite a ajuns la nivelul la care era în 1999! Acest fenomen se explică prin faptul că firmele puneau prioritate pe rambursarea creditului, nu pe dezvoltare/investiții și implicit luarea de noi credite, iar băncile erau preocupate să-și recupereze banii în loc să acorde noi împrumuturi. În loc să ofere credite firmelor și populației, care oricum erau pasive, băncile japoneze au ales să cumpere cu banii din depozite obligațiuni guvernamentale, cu un randament de 1-2% peste dobânda pe care o plăteau pe depozite. Și asta ani la rând. Dacă Japonia ne oferă un exemplu valabil, atunci creditarea la noi, și astfel creșterea economică, mai are mult de suferit de acum înainte. Este foarte posibil ca băncile din România să urmeze modelul nipon. Recent, chiar șeful băncii Raifeissen, Steven van Gronigen, a afirmat că banca nu mai știe ce să facă cu lichiditatea, adică cu banii din depozite.


























Intreb BT. Intalnire online: Credite pentru IMM-uri, in 2018. Doi specialisti raspund intrebarilor cititorilor, vineri, de la ora 12:00

Doi specialisti in credite pentru IMM de la Banca Transilvania raspund vineri, 15 decembrie 2017, de la ora 12.00 la intrebari puse de cititorii StartupCafe.ro si HotNews.ro, la o noua intalnire online "Intreb BT", pe tema creditelor pentru intreprinderi mici si mijlocii - IMM. Daniel Szekely si Marsela Petreus vor raspunde la intrebari pe teme precum planificarea creditarii, la inceputul unui nou an de business, tipuri de credite, in functie de nevoile afacerii, tipuri de garantii.
  • Pune intrebarile folosind formularul de comentarii de pe StartupCafe.ro

3191 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Sâmbătă