Scriem aceste rânduri constatând două lucruri. Pe de-o parte, un fel de zid al tăcerii în jurul excepționalului volum “O idee care ne sucește mințile”, apărut la sfârșitul anului trecut la editura Humanitas. Autorii sunt trei intelectuali de vârf ai acestei țări: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici. Pe de altă parte, observăm reacții acide, nu tocmai bine conformate, dar apodictice, în care se încearcă, a mia oară, despărțirea experimentului de ideea care l-a inspirat. Se ignoră, cu semidoctă superbie, modul in care ideile, exprimate prin cuvinte, au articulat discursul anihilant care a dus la lichidarea a peste o sută de milioane de oameni. Pe urmele lui Jean-Paul Sartre ( “un anticommuniste est chien”), anti-anticomunistul de ultim ceas mistifică, vituperează și denunță. Pretinde că demolează “clișee”, in fapt neagă evidențele istorice, ceea ce Hannah Arendt numea truths of fact, ale mega-minciunii și mega-terorii comuniste. (v. Hannah Arendt, “The Last Interview and Other Conversations”, Melville House, 2013, p. 31).
http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/texte-lasate-deoparte
Dacă există un fir roșu în magistrala istorie a marxismelor dintotdeauna a lui Leszek Kołakowski, acela constă în convingerea că ideile au consecințe. Că nu te poți juca iresponsabil cu scheme utopice menite să-i oblige pe oameni să devină subiecții unor experimente pentru care nu și-au dat consimțământul. Că violența generează inevitabil violență și că “lupta claselor”, exaltată în “Manifestul Partidului Comunist”, este un mit politic menit să instige ura socială, inclusiv formele paroxistice ale acesteia, deportările și asasinatele în masă. Aceste teme însângerate au fost eliminate din conștiința publică prin ceea ce numim mnemocidul comunist.
O spunem din capul locului: cine vrea să vorbească despre Gulag, trebuie să vorbească despre utopia socialistă, deci și despre marxism. Ceea ce nu înseamnă că din marxism ar decurge automat Gulagul. Nu pledăm pentru asemenea simplificări abuzive, ci pentru o atitudine corectă în analiza ideilor revoluționare și a efectelor practice. Viziunea lui Marx despre politic a fost una anti-liberală. Nu spunem aici ceva pe care un marxist onest nu l-ar recunoaște. Mai mult, această viziune nu lasă loc pentru o concepție universalistă, atotcuprinzătore, despre drepturile omului. A fost o Weltanschauung proto-totalitară. Leninismul, născut din marxism, este o doctrină totalitară.
Spațiul social la Marx este unul scindat, fracturat, ontologic nedrept, are nevoie de o transformare apocaliptică. Revoluția inseamnă salvare. Marxismul este o teologie politică înveștmântată scientist. Aici nu vorbim despre interpretările doctrinei originare, ci despre însăși substanța ei. “Dictatura proletariatului”, conceptul hipostaziat de Lenin, era răspunsul lui Marx la înfrângerea Comunei din Paris în 1871. Esența ei, pe care Lenin a definit-o fără urmă de echivoc în cel mai furios pamflet pe care l-a scris vreodată (“Revoluția proletară și renegatul Kautsky”–1918), era exercitarea puterii politice de către proletariat, prin partidul comunist, în chip absolut și fără nicio îngrădire juridică. Ecuația era simplă: substituționism (partidul, adică Politburoul, în locul clasei), terorismul în locul legii. Disprețul pentru lege, declarată (adică degradată) de Marx și Engels drept “suprastructură”, deci epifenomenală, secundară, derivată în raport cu baza economică și socială.
De notat și faptul că unii confundă marxismul cu marxologia. Vorbim de două lucruri diferite. Marxologia este o disciplină intelectuală specializată în interpretarea marxismelor. Pentru că nu există un marxism chintesențial, ci numeroase versiuni care, uneori, se bat cap în cap, rivalizează feroce între ele. Unele marxisme au ajuns la concluzia că nu e posibilă o democrație proletară în absența pluralismului politic (Rosa Luxemburg, Karl Korsch, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Max Horkheimer si Theodor W. Adorno in ultimii lor ani). Altele susțin că e nevoie de reforme graduale, nu de salturi mortale din “imperiul necesității” în “imperiul libertății”.
Dar singurul marxism care a ajuns la putere, în 1917, în Rusia, a fost cel al lui Lenin. Toate celelalte experiențe totalitare ale stângii își trag seva din acea străpungere liberticidă. Lenin nu a luat puterea de la țar, ci a luptat împotriva liberalismului burghez reprezentat de guvernul provizoriu condus de Aleksandr Kerenski. In ianuarie 1918, bolșevicii au dizolvat Adunarea Constituantă, expresie a dezgustului lor pentru ceea ce Lenin denunța drept “cretinismul parlamentar”. A nu ințelege acest lucru inseamna a nu pricepe despre ce a fost vorba in secolul al XX-lea. Asalturile tuturor comunismelor și ale tuturor fascismelor s-au desfășurat, mai presus de orice, impotriva valorilor și instituțiilor burgheze. A fost inventat și spectrul mic-burghez, o altă nălucă stigmatizantă, menită să infiereze tot ce tinea de decență și civilitate.
Gulagul, teroarea roșie, distrugerea legalității, toate au început sub Lenin. Tot sub Lenin a demarat exterminismul social, prigoana împotriva clerului, sugrumarea gândirii libere. El insuși om al resentimentului, Lenin a ridicat resentimentul belicos la rang de principiu constitutiv al politicului. A așezat in centrul acțiunii confruntarea mortală kto-kogo (care pe care). Aceste lucruri au fost și continuă să fie spuse de marxologi onești, de la Boris Souvarine, Isaiah Berlin, Karl R. Popper, Iring Fetscher și Bertram Wolfe, la Raymond Aron, Sidney Hook, Andrzej Walicki, Irving Howe, Kostas Papaioannu, Daniel Bell, Martin Malia, François Furet, Agnes Heller și Alain Besançon. E păcat că un provincialism deprimant îi împiedică pe unii comentatori ai cărții amintite să recunoască aceste lucruri care, pentru cunoscători, sunt de o banalitate de-a dreptul exasperantă. Trebuie oare să repetăm aceste truisme ad nauseam?
http://www.contributors.ro/global-europa/15447/
Este oare necesar să reamintim mereu, impreuna cu André Glucksmann, cine au fost Les Maîtres penseurs care, în al lor nesăbuit elan liberticid, au deschis drumul către Auschwitz și Gulag? Trebuie să justificăm la infinit, chiar și după “Bloodlands” (“Tărâmul morții”), cartea lui Timothy Snyder, faptul că în secolul trecut cele mai înfiorătoare crime au fost comise de exponenții acelor regimuri numite de un mare intelectual polonez, gemenii totalitari? Trebuie să ne cerem scuze pentru că îndrăznim să rostim adevărul? Trebuie să accentuăm ceea ce se știe atât de limpede, anume că exterminismele “purificatoare” ale veacului lagărelor de concentrare și al camerelor de tortură au avut fundamente ideologice și că marxismul a fost unul dintre acestea? E nevoie să recomandăm lecturi precum “Viață și destin” de Vasili Grossman ori jurnalul lui Viktor Klemperer? Ignorantia non est argumentum, se spune. Nici amatorismul deghizat în erudiție bombastică și retorică bovarică. Idealizarea ignoranței duce la negaționism și iresponsabilitate. Ne îngăduim să nu fim complici la aceste detestabile opțiuni. Ba chiar să le recuzăm public, fără ambiguități.
- Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
0
0
