Precizez din start ca banca al carei presedinte neexecutiv sunt nu a acordat credite in franci elvetieni, astfel ca singurul parti pris de care pot fi banuit in contributia mea la subiectul din titlu este cel legat de experienta de bancher de peste 40 de ani.
Aprecierea dramatica a francului elvetian fata de celelalte valute ca urmare a deciziei Bancii Nationale a Elvetiei din 14 ianuarie, a dus la cresterea sensibila a ratelor la creditele in aceasta moneda contractate de debitorii care au venituri in alte monede.
Ca urmare, toate televiziunile de stiri au facut din subiect un “breaking news” de dimineata pina seara, o serie de politicieni au vazut in subiect o oportunitate de cistig electoral sau de imagine, iar unii avocati un prilej de reclama pentru a atrage clienti si a obtine cistiguri materiale. Cele mai multe abordari au fost emotionale si, din pacate, unele dintre propuneri sunt populiste sau periculoase, dovedind necunoasterea sau, cel mult, neintelegerea fenomenului.
Pentru a pune subiectul in perspectiva corecta ar trebui facute citeva precizari:
1. In perioada acordarii creditelor in franci elvetieni, 2005-2008, pe piata bancara mai existau simultan oferte de credite in EURO, dolari si lei, inclusiv din partea celor cinci-sase banci care au acordat credite in franci elvetieni. Diferenta principala intre cele patru monede o reprezenta dobinda: cea mai mare la lei si cea mai mica la franci elvetieni. Cei care au luat credite in franci elvetieni au fost atrasi de dobinzile mai mici, care duceau la posibilitatea de a lua un credit nominal mai mare si, ca atare, o locuinta mai mare sau mai multe camere, neglijind riscul valutar superior fata de creditele in celelalte monede care, in schimb, erau purtatoare de dobinzi mai mari.
2. Desi dobinda la franci elvetieni era cea mai mica, proportia celor care au luat credite in aceasta moneda a fost redusa: circa 100.000 de persoane, reprezentind aproximativ 2,5% din totalul celor care au contactat credite de retail in acea perioada si putin peste 10% din cei cu garantie imobiliara, marea majoritate optind pentru credite in EURO. Din acest motiv, sustinerea unora, potrivit careia creditele in franci elvetieni le-ar fi fost impuse sau sugerate de catre banci, este total nefondata.
3. Bancile nu acorda credite din fonduri proprii, ci din fonduri atrase. Mai mult, din motive prudentiale, de regula, bancile acorda credite intr-o anumita moneda avind in contrapartida o refinantare in aceeasi moneda. In toata aceasta lamentare colectiva cu privire la soarta debitorilor bancilor in franci elvetieni, se scapa din vedere faptul ca bancile trebuie sa ramburseze creditorilor lor tot in franci elvetieni si ca orice modificare artificiala a cursului fata de debitori le-ar crea pierderi uriase. Tocmai din acest motiv, regula in banking este ca debitorul, daca vrea un credit in alta valuta decit cea in care are venituri, isi asuma riscul de schimb, in timp ce banca isi asuma riscul de dobinda (mai ales atunci cind acorda credite pe termene lungi, cu dobinda fixa).
4. La momentul contractarii creditelor, nimeni nu stia cum urma sa evolueze cursul de schimb EURO/leu, franc elvetian/leu, franc elvetian/EURO, EURO/dolar sau EURO/leu, nici bancile comerciale, nici BNR, nici Banca Nationala a Elvetiei, nici Sistemul Federal de Rezerva al SUA si nici Banca Central Europeana, asa cum nimeni nu a prevazut criza financiara care a inceput la sfirsitul anului 2008. De altfel, criza francului elvetian a afectat si institutii financiare de prestigiu, unele firme de brokeraj inregistrind pierderi care le obliga la incetarea activitatii.
5. Discutia cu privire la ce-ar fi trebuit sa faca BNR in perioada aceea este inutila. In primul rind, pentru ca este tirziu si nu ajuta la nimic. Iar in al doilea rind, pentru ca, intr-o piata libera, asa cum ne-o dorim cu totii, BNR nu putea interzice creditele in valuta. Singurul lucru pe care-l putea face si l-a facut, a fost frinarea expansiunii acestora prin masuri de politica monetara, cum ar fi rezervele minime obligatorii. Sa nu uitam ca, la un moment dat, aceste rezerve aplicate depozitelor in valuta au ajuns la 40%, cele mai mari din Europa. Totodata, Guvernatorul BNR a atras atentia, in diverse interventii publice, asupra riscului contractarii de credite in alta moneda decit cea in care debitorul obtine venituri.
6. Propunerea ca statul sa suporte diferentele de curs pentru cei circa 75.000 de debitori in franci elvetieni existenti este si imorala si incorecta. In primul rind, fata de ceilalti aproape un milion de debitori in EURO si lei, care au acceptat de la inceput credite la dobinzi mai mari, dar cu riscuri valutare mai mici. Si, in aldoilea rind, fata de restul de peste 20 de milioane de romani care n-au luat credite de nici un fel. Atunci cind au luat credite in franci elvetieni, cei 100.000 de debitori au mizat pe o dobinda mai mica si au sperat ca nu se va schimba cursul de schimb, cu alte cuvinte si-au asumat un anume risc. In cazul in care francul elevetian ar fi ramas la acelasi curs de la acordarea creditelor, sunt convins ca debitorii n-ar fi fost de acord sa imparta cistigurile cu ceilalti romani, insa acum se asteapta la socializarea pierderilor, astfel incit acestea sa fie suportate de catre toti cei aproape 22 de milioane de compatrioti.
7. Obligarea de catre stat a bancilor care au acordat credite in franci elvetieni sa suporte diferenta de curs ar fi, in primul rind, neconstitutionala si, ca atare, fara sansa de cistig, pentru ca intre banci si debitori exista contracte incheiate in conformitate cu legislatia in materie. In cazul in care ar exista clauze abuzive in acele contracte, debitorii au la indemina solutia actionarii in instanta a bancilor respective.
8. Mai mult, obligarea de catre stat a bancilor respective sa suporte diferenta de curs ar fi de-a dreptul periculoasa, intrucit ar putea duce la falimentarea unora dintre ele, generind astfel instabilitate financiara. Or, stabilitatea financiara reprezinta unul dintre cele mai importante bunuri publice pe care statul este obligat sa le asigure.
9. Este total contraproductiv sa se ia decizii emotionale sub imperiul volatilitatii maxime a cursului francului elvetian. La un moment dat, aceasta volatilitate se va diminua, deoarece nu le este favorabila nici exportatorilor elvetieni si, dupa stabilizare, se va putea vedea impactul real. De asemenea, este total contraproductiv sa se ia sau sa se impuna masuri care ar putea constitui precedente pentru alte categorii de debitori.
10. Asociatia Romana a Bancilor nu poate interveni in aceasta speta, intrucit nu toate bancile au acordat credite in franci elvetieni si, ca atare, nu ar fi corect sa se pronunte in numele intregului sistem bancar.
11. Indemnul unor avocati, adresat debitorilor in valuta, de a face plingeri penale bancilor la DNA si la DIICOT este nu numai neprofesionist si cu vadit interes personal, dar si extrem de periculos, intrucit amplifica, intr-un moment total nepotrivit, hazardul moral.
12. Legea insolventei personale nu poate sa rezolve problema nici pe termen scurt si nici pe termen lung pentru toti debitorii in franci elvetieni, ci numai pentru cazuri extreme. Din pacate, ea fost promovata si mediatizata, cu mult populism, ca pe o solutie salvatoare pentru debitori, incurajind lipsa de disciplina la rambursarea creditelor, contribuind si mai mult la amplificarea hazardului moral. Experienta de pina acum in aplicarea legii insolventei persoanelor juridice a fost extrem de negativa, din cauza abuzurilor in utilizarea acestui instrument de catre multe firme. De aceea, inainte de a adopta o lege similara pentru persoane fizice, este necesara evaluarea serioasa a impactului asupra stabilitatii financiare si asupra capacitatii de administrare a acesteia de catre sistemul judiciar.
Prin urmare, singura modalitate legala, viabila si profesionista de a veni in intimpinarea acestei categorii de debitori, ca de altfel a oricarui debitor cu credite in valuta, o reprezinta gasirea unor solutii individuale intre banca si debitor, prin renegocierea dobinzii si/sau a termenului de creditare, astfel ca rata lunara platita de cel din urma sa fie una suportabila in raport cu veniturile disponibile.
