Există o memorie și un spirit al Europei Centrale. Există personalități emblematice pentru această viziune marcată deopotrivă de ceea ce s-a numit ironie apocaliptică şi de ceea ce înţelegem prin conştiinţă tragică. Născută în 1929, Ágnes Heller, Hannah Arendt Professor of Political Philosophy la New School University, laureată a Premiului “Hannah Arendt” oferit de oraşul Bremen şi membră a Academiei Maghiare de Ştiinţe, vocea cea mai influentă a Şcolii de la Budapesta de filosofie socială şi morală, fosta asistentă a lui Georg Lukács, este o asemenea personalitate.
Fascinaţi de epigonii lui Althusser ori ai lui Lacan, seduși de sarabandele conceptuale ale lui Badiou și Žižek, stângiştii vestici şi estici par să ignore un demers în care filosofia morală si cea politică se îmbină magistral. Nu i se poate trece cu vederea lui Ágnes Heller faptul că a traversat cu demnitate îngheţul stalinist, că a rupt cu mirajul marxist, că a articulat conceptul disident al persoanei umane, al libertăţii şi al demnităţii. Demersul ei, asemeni celui al Hannei Arendt ori al lui Hans Jonas, este inspirat de ceea ce se cheamă amor mundi. Pentru Ágnes Heller, al cărei tată a pierit la Auschwitz, Holocaustul rămâne o temă perpetuă de reflecţie, un subiect menit să sfideze de-a pururi capacitatea noastră de înţelegere şi reprezentare. Shoah şi Gulag sunt pentru gânditoarea maghiară patologii abisale ale modernităţii, consecinţele genocidare ale unui hybris doritor să anihileze nu doar problematica sacrului, ci chiar şansele mântuirii.
Intrarea in infern. Foto: Marius Stan
Totalitarism şi introspecţie
Într-un interviu cu Csaba Polony, editorul revistei „Left Curve Journal”, Ágnes Heller mărturisea: “Întotdeauna am fost preocupată de această întrebare: cum a fost posibil aşa ceva? Cum putem înţelege ce s-a întâmplat? Experienţa Holocaustului s-a suprapus cu cea a vieţii sub un regim totalitar. Întrebările amintite au avut aşadar pentru mine şi un caracter introspectiv. Cum au putut unii oameni să facă ceea ce au făcut? Am decis astfel să încerc să înţeleg natura moralităţii, a naturii Binelui şi Răului, să înţeleg cum trebuie să mă situez faţă de crimă, cum pot afla sursele răului şi moralităţii. Aceasta a fost prima mea introspecţie. Cea de-a doua a avut un caracter social: ce fel de lume poate lua naştere în asemenea condiţii? Ce fel de lume permite apariţia barbariei? Care este sensul modernităţii? Putem spera la izbăvire?”
Împreună cu soţul ei, regretatul filosof politic Ferenc Fehér, Ágnes Heller a sfidat, în anii ’80, capitulările politice şi etice ale unei stângi occidentale care identifica inamicul în democraţia liberală. Cartea lor, „Eastern Left, Western Left”, rămâne un manifest al onoarei, responsabilităţii şi lucidităţii. Nimeni nu poate înţelege dinamica Opoziţiei Democratice din Ungaria, ruptura cu amoralismul bolşevic în oricare din ipostazele sale, respingerea “despotismului luminat” de tip Kádár, itinerariul unor János Kis ori György Bence, fără a cunoaște experiențele precurosorilor acestora, între care Ágnes Heller rămâne figura tutelară. De asemenea, studiile ei despre viaţa cotidiană (cotidianitate) au marcat, alături de acelea ale lui Henri Lefebvre, inceputul unei noi direcţii in gandirea neo-marxistă anti-totalitară. Le-a continuat apoi, după despărţirea de marxism, cu eseuri despre condiţia politică post-modernă si despre noile mişcări sociale. Un traseu, in fond, asemănător cu al unui Zygmunt Bauman ori al lui Leszek Kołakowski.
Am auzit prima dată de Ágnes Heller când eram adolescent în România. S-a vorbit la Europa Liberă despre excluderea ei din partid după ce, la întrunirea de vară de pe insula Korčula, din Iugoslavia, semnase, în august 1968, protestul internaţional împotriva invaziei Cehoslovaciei (alături de Habermas, Fromm, Ernst Bloch, Lucien Goldmann). Evident, la cursurile de istoria filosofiei ori de marxism de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti nu se sufla o vorbă despre ereticii de la Budapesta sau Varşovia. Scrierile lor circulau sub formă de “Caiete documentare” pregătite confidenţial la Academia “Ştefan Gheorghiu”. Ideologii oficiali (Niculescu-Mizil, Răutu, Dumitru Popescu, Constantin Vlad, Ion Iliescu, Ştefan Voicu, Ilie Rădulescu) intuiau prefect potenţialul subversiv al marxismului critic. Nimeni nu ne-a pomenit vreun cuvânt despre Kołakowski, Lukács, Heller ori Kosik. Ştiu că Miron Constantinescu, cu a sa complicată biografie (va apare curând, la Humanitas, biografia sa scrisă de istoricul Stefan Bosomitu), îl preţuia pe András Hegedüs, fostul premier stalinist devenit sociolog marxist critic şi apropiat al Şcolii de la Budapesta, dar erau simpatii tăinuite cu mare grijă. I-am descoperit pe revizioniştii marxişti maghiari, cehi şi polonezi pe cont propriu, ori mai exact spus, graţie Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Când am ajuns în Statele Unite, am explorat destinul marxismului în regimurile totalitar-leniniste, am publicat un articol despre “Marxismul critic în Europa de Est” în “Praxis International” (octombrie 1983), revista din al cărei comitet editorial făceau parte, între alţii, Ágnes Heller, Ferenc Fehér, Jürgen Habermas, Shlomo Avineri și Charles Taylor.
Membrii Şcolii de la Budapesta au fost forţaţi să părăsească Ungaria (a existat o celebră rezoluţie a Biroului Politic în acest sens). După ce au ajuns la New York, venind din Australia, în 1986, invitaţi să predea la New School, i-am vizitat pe Ágnes și pe Ferenc în repetate rânduri. Am devenit prieteni apropiaţi. Mi-au fost mentori în cel mai veritabil sens al cuvântului. Prima mea carte în engleză “Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană” (Routledge, 1988; Polirom, 1997), s-a bucurat de generosul lor sprijin intelectual. Au citit manuscrisul, au făcut observaţii extrem de utile, mi-au dat un “endorsement” entuziast. Am admirat mereu la aceşti doi critici redutabili ai totalitarismului, erudiţia filosofică, rigoarea metodologică, adâncimea reflecţiei istorice şi pasiunea etică. Impreună cu soţul ei, Ferenc Fehér, şi cu bunul lor prieten, György Márkus, a scris una dintre cele mai patrunzătoare critici a regimurilor de tip leninist, “Dictatorship over Needs”, volum deschizător de drumuri publicat in 1983. Intr-adevar, leninismul a fost o tentativă de a institui controlul total asupra celor mai intime trebuinţe umane, de la cele fizice la acelea spirituale. Deconstrucţia acestui efort liberticid este realizată cu ceea ce C. Wright Mills preţuia atât de mult, imaginaţia sociologică. Care, la rândul ei ei, este indisociabilă de inteligenţa morală.
Cicatrici nevindecate
Apărut la editura Hasefer în 2006, în splendida traducere semnată de Eva Galambos şi Eva Țuţui, volumul de eseuri (lecturi şi relecturi) al lui Ágnes Heller, Fiorul evocării unor lumi ucise, este o mărturie tragică despre o lume dispărută, ori mai precis spus despre un univers anihilat. Este vorba de spaţiul central european, cu ale sale cafenele, burg-teatre, gimnazii, catedrale, shtetl-uri, pasiuni refulate, reviste de avangardă, dezbateri infinite între liberali, conservatori, sionişti, marxişti de diverse tendinţe, bolşevici, cu ale sale nevroze, traume, năluciri, utopii. Lumea lui Herzl şi Freud, a lui Miłosz şi Herbert, a lui Klimt, Schiele şi Mahler, a lui Attila Jozsef şi Fejtö, a lui Paul Celan, Fondane şi Danilo Kiš, a tânărului Cioran şi a lui Karl Kraus. Titlul cărţii spune totul despre dimensiunea metafizică a analizei, despre dificultăţile logice şi psihologice de a scrie cu conştiinţa că vorbeşti cumva pentru milioanele de victime ale unor sisteme demonic-nihiliste. “Prin ce este actual un scriitor? Cu siguranţă, nu stilul îl face actual, deşi unii scriitori – mai puţin talentaţi – cred că da şi încearcă să fie cu orice preţ ‘actuali’. Scriitor actual este cel care nu minte sau cel puţin ne face să credem că ceea ce scrie este adevărat, mai exact, impresionează pentru că este adevărat”. “Adevărul este lucrul vital”, spunea Max Weber pe patul de moarte. De aceea sunt actuali Camus, Kafka, Faulkner, Koestler, Thomas Mann, Amos Oz, Havel, Ionesco, Orwell, Soljeniţîn.
Citeste in intregime si comenteaza pe Contributors
