Decapitări, flagelări şi condamnări pentru apostazie în Arabia Saudită, teroarea religioasă milenaristă şi cruzimea Califatului din Iraq şi Siria, regresul statului laic în Turcia, sub asaltul neo-otomanismului preşedintelui Erdogan, masacrele comise de Boko Haram în Nigeria şi ameninţarea regională din Vestul Africii: iată tot atâtea semne ale patologiei politice din spaţiul musulman,indicii ale avansului radicalismului ideologic ce face din confruntarea cu Occidentul un reper în definirea identitară, sub semnul agresivităţii şi al fanatismului. Atacurile îndreptate redacţiei “ Charlie Hebdo “ şi crimele antisemite de la Paris fac parte din seria istorică ce se înlănţuie, în spaţii geografice diferite, dar cu o motivaţie intelectuală şi teologică comună.
“What went wrong”’? Interogaţia formulată de Bernard Lewis în cartea sa, apărută în anul imediat următor lui 11 septembrie, repune în discuţie raţiunile culturale de adâncime ale unei crize de identitate colective, reverberând, prin diaspora islamică, până în Occident. Ceea ce discursul incomod, erudit şi iconoclast al lui Bernard Lewis evidenţiază este îngemănarea, simbolică, între dificultatea spaţiului musulman de a face faţă provocărilor modernităţii şi dezvoltarea unui complex al “cetăţii asediate” şi al “ţapului ispăşitor”. Declinul din ultimele secole, ( un declin accentuat de avansul tehnologic şi de capacitatea inovativă a Vestului ) conduce la apariţia răspunsurilor pe care elitele musulmane îl imaginează. Eşecul acestei suite de soluţii conduce la impasul din care se hrăneşte radicalismul profetic al islamismului de astăzi.
Radicalizarea comunităţilor musulmane din Europa este ecoul vizibil al unei dezbateri ce se poartă în sânul comunităţii musulmane din momentul în care sentimentul de superioritate al Islamului în raport cu Occidentul a fost erodat, gradual.Lumea islamică este confruntată, în veacurile din urmă, cu dilemele de evoluţie afectând spaţiilor periferice intrate în contact cu Occidentul.
Modernizarea brutală şi accelerată a Rusiei lui Petru cel Mare este un caz spectaculos de adoptare a unei strategii ivite din acelaşi sentiment al decalajului istoric. De pe cu totul alte poziţii, lumea islamică şi imperiul otoman ca expresie militară a sa încearcă să imagineze un scenariu de dezvoltare similar, graţie căruia să înfrunte un Occident ce îşi exportă nu doar influenţa militară, ci şi modelul cultural. Acolo unde Rusia ţarilor reuşeşte de o manieră spectaculoasă, otomanii sau Persia eşuează. Acest eşec marchează o istorie ce eliberează spectre şi resentimente.
Secularism şi occidentalizare
Simbolic, Turcia Kemalistă se naşte prin ruptura fondatoare de universalismul islamic şi prin adoptarea unei abordări ce face din laicitate pilonul statalităţii. Secularismul şi emanciparea femeilor devin, în acest context cultural creionat de Bernard Lewis, hârtia de turnesol care indică limitele modernizării din teritoriile musulmane. Diferenţele de parcurs dintre creştinătate şi islam sunt responsabile pentru formulele diferite pe care aceste două spaţii le generează. Secularismul occidental este efectul traumelor istorice pe care le provoacă schismele şi rivalitatea dintre diferitele denominaţii creştine. Statul secular apare ca o formulă de pacificare şi de demarcare precisă a zonelor în care religiosul poate opera. Statul secular este punctul culminant al tatonărilor şi tragediilor care acoperă veacuri de experienţă occidentală. Primul amendament al constituţiei americane ar fi de neimaginat fără memoria dramelor pe care războaiele şi persecuţiile le provoacă,obligând la inventarea toleranţei.
Nimic asemănător nu poate fi observat în spaţiul musulman, acolo unde domină unitatea originară între braţul secular şi cel religios. Pluralismul conflictual din lumea europeană creştină este absent aici, iar proiectul separării statului de religie apare ca un import intelectual respins de cele mai multe dintre comunităţi. În absenţa dezvoltării unei sfere autonome care să nu fie guvernate de preceptele religioase, islamul este unica sursă de la care se revendică întreaga cetate. Radicalismul profetic al revoluţiei teocratice iraniene şi autocraţia saudită sunt feţele complementare ale aceluiaşi refuz de a accepta secularizarea. “ Primăvara arabă” a însemnat nu progresul unei viziuni seculare şi plurale,ci impunerea puritanismului islamic incapabil de compromisuri.
Polemica legată de secularizare este inseparabilă de statutul rezervat femeilor în această ecuaţie teologico – politică. Simptomatic, femeile devin, în toate regimurile ce aspiră la restabilirea violentă a “mesajului originar” al islamului, fiinţe deposedate de drepturi, obligate la izolare şi la inferioritate socială. Proiectele de societate ale Califatului şi ale mişcării Boko Haram sunt similare în această privinţă.Egalitatea dintre bărbaţi şi femei este denunţată ca un concept subversiv şi nonislamic, destinat să îi dezbine şi să îi slăbească pe credincioşi. În acest punct, distincţia dintre modernizare şi occidentalizare, evocată în relaţie cu spaţiul musulman de Bernard Lewis, este esenţială. Dacă acceptarea unor instrumente tehnologice sau economice ale “ infidelilor” poate fi acceptată ca parte a modernizării, egalitatea în drepturi dintre bărbăţi şi femei este respinsă programatic, ca parte a unui program insidios de corupere a moravurilor, prin occidentalizare. Strategia Califatului din Iraq şi Siria ilustrează această îngemănare schizofrenică şi barbară- subjugarea femeilor rămâne obiectivul esenţial, imposibil de abandonat.
Islamismul ca religie politică misionară
În cele din urmă, crimele de la Paris din ianuarie 2015 sunt manifestarea, tragică şi sângeroasă, a impasului istoric ce nu mai poate fi ignorat. După promisiunile ratate ale socialismului şi naţionalismului, terenul virgin al experimentului teologico- politic a fost ocupat de islamism. Ca teorie ce mizează pe regăsirea unităţii şi purităţii pierdute, prin purificare şi exterminare, islamismul este afin fascismului, cu care împărtăşeşte obsesia pentru rădăcini şi fantasme istorice.
Islamismul este o religie politică care se naşte pe acest fundal accidentat al relaţiei cu Occidentul- islamismul nu este premodern, ci participă la acest peisaj al modernizării malformate din spaţiul islamic. Detaliul că un califat domneşte în părţi din Siria, acolo unde secularismul colorat marxist era dogma de stat în urmă cu câteva decenii, indică potenţialul acestei religii politice de a profita de falimentul formulelor care o precedă, istoric.
Global şi proteic, islamismul repune în circulaţie miturile compensatoare dezvoltate de comunităţile musulmane în ultimele două secole. Islamismul este expresia ultimă şi barbară a conflictului ce sfâşie lumea islamică însăşi. Occidentul devine, în această lectură ,inamicul ubicuu responsabil nu doar pentru declinul islamic, ci şi pentru părăsirea credinţei ce este unica sursă de legitimitate, în plan revelat. Recrutările islamiste din diaspora musulmană occidentală sunt reflexul misionar al unei religii politice.Abandonarea cetăţeniei în favoarea apartenenţei la comunitatea islamică este pactul pe care se întemeiază barbaria de la Paris.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
