Acum vreo zece ani, Costică mi-a vândut o mașină.
Acum vreo doi ani, citesc în ziare că mașina pe care mi-a vândut-o era, de fapt, a lui Vasile. Mă uit mai cu atenție la actul de vânzare-cumpărare și constat că numărul de înmatriculare nu e corect, marca mașinii nu corespunde, proprietarul dat în act e Vasile dar semnează Costică. E limpede, am fost păcălit.
Vasile e ceva văr cu Costică și bănuiesc că s-au cam ciondănit ei când a ieșit știrea la gazetă. Sau poate Vasile știa mai demult cum stau lucrurile. Aud că Vasile ar fi avut ceva încurcături cu banca. Cine știe, vorbe de clacă. Nici notarului care a parafat tranzacția nu i-a mers între timp foarte bine. Costică, în schimb, băiat isteț, a băgat banii mei în afaceri, i-a înmulțit, ce mai, și-a făcut omul un viitor. Bănuiesc că nici Vasile n-a rămas cu buza umflată. Înfine, treaba lor. Cert e că Vasile tace mâlc, notarul așijderea, iar eu stau cu un act fals pe masă și mă întreb: până la urmă, a cui e acum mașina? A mea? A lui Vasile? A lui Costică?
Mă duc la un avocat, îi spun, îi arăt. Floare la ureche, zice avocatul, mergi la judecată să se anuleze actul și dup-aia primești despăgubiri.
Despăgubiri? Și eu am fost fraier, să semnez cu ochii închiși. Vreau doar să știu cum rămâne cu mașina. În rest, o să încerc să nu mă mai păcălesc și altă dată. Și, dacă trebuie – și trebuie – hai în instanță.
Avocatul s-a dovedit un naiv incurabil. Costică știe cum să umble cu justiția. Prima instanță mi-a dat, cum era de așteptat, dreptate. Dar s-a spus că nu era competentă să judece speța. A doua, la fel – și tot așa a fost anulat verdictul, din motive procedurale. S-a dovedit chiar că o singură instanță era calificată să se pronunțe în cazul dat: instanța Costică. Și, ce să vezi?, aici am pierdut.
Necăjit, stau cu actul falsificat în continuare pe birou, mângâindu-mă că măcar lumea a aflat ce și cum, și dacă lumea îți dă dreptate, scapi măcar cu obrazul curat.
Dar nici asta n-a fost să fie. M-am trezit, oricât de puțin îmi doream așa ceva, în centrul atenției. Unii îmi ziceau că bine am făcut ce-am făcut. Alții, în schimb, mă bălăcăreau că ce-am avut cu Costică, mă roade invidia? M-a pus careva să mă iau de el? Că mașina e clar că n-o să vină să mi-o ceară înapoi nici Costică, nici Vasile, nici notarul, că doar n-or fi nebuni. Și-au mai fost și alții care-mi ziceau că sunt un laș, că mă las călcat în picioare, c-ar trebui să mă duc acasă la Costică să-l iau de gât.
Mă resemnez. Timpul, zic, le rezolvă pe toate. Important e să știi că ai dreptatea de partea ta.
Și timpul chiar le rezolvă pe toate. Mai deunăzi, după doi ani, mă trezesc cu o scrisoare. De la Costică. Că îi pare rău de ce s-a întâmplat, că tocmai unuia ca mine să i se aducă așa o atingere… Încerc să trec peste partea cu măgulelile – dar cine reușește? La urma urmei, e bine că omul regretă, fie și în ceasul al doisprezecelea, ce a făcut. Și regrdetă public. Bun. Dar acum?
Costică a ajuns personaj influent, cu siguranță va găsi o cale să repare lucrurile. Doar are atâția sfătuitori competenți!
Și uite că a găsit-o. O aflu de la televizor: tocmai s-a dat Legea Costică. Care zice cam așa: cei care au furat o mașină și-au vândut-o mai departe, intrând astfel în încurcătură, pot să renunțe, de bună voie și nesiliți de nimeni, la mașina furată. Chiar așa. Ce să ne mai târâm prin tribunale degeaba, când avem o țară cu hoți inimoși.
Am o singură nedumerire. Nu înțeleg de ce Legea Costică se limitează doar la mașini, și nu cuprinde și frigidere, televizoare, terenuri, păduri, imobile. Mi se pare o gravă discriminare și, dacă nu se modifică în consecință Codul Penal, mă voi adresa degrabă Curții Constituționale.
Așa să-mi ajute Dumnezeu!
Ba nu, mai am o nedumerire. Mașina, ea a cui rămâne?
PS Într-un caz oarecum similar, cel al tezei de doctorat a premierului Victor Ponta, Consiliul CNATDCU a dat verdictul ”plagiat”. A fost restructurat în aceeași zi. Comisia de Etică a Universității din București a dat același verdict. În schimb, Comisia de Etică a Ministerului Educației și Cercetării, restructurată și ea în prealabil de către un Ministru interimar, a considerat teza validă. Revista Nature, cea de la care a pornit întreg scandalul, a comentat bizareria situației cam așa: e greu de înțeles păienjenișul legislativ românesc și modalitățile procedurale prin care acesta este pus în aplicare. Însă, în uzanțele academice internaționale, când mai multe comisii ajung la concluzii de specialitate contradictorii, membrii comisiilor respective se reunesc de regulă în jurul aceleiași mese și își expun argumentele, pentru a vedea dacă se poate ajunge la o perspectivă comună. De ce pentru unii normalitatea e simplă și de bun simț?
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
