Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Raportul Final este realizarea mea de varf, atat profesional cat si moral

de Vladimir Tismaneanu     Contributors.ro
Marţi, 23 decembrie 2014, 17:58 Actualitate | Opinii

Vladimir Tismaneanu
Foto: Arhiva personala

Niciodată nu este prea tîrziu cînd vorbim despre justiţie morală şi politică. Crimele împotriva umanităţii sunt imprescriptibile. Urmărirea foştilor torţionari este o obligaţie morală şi un act de terapie politică. Documentarea cu maximă scrupulozitate şi acribie profesională a naturii şi practicilor sistemului totalitar comunist este, cred, o precondiţie pentru a evita dezabuzarea, cinismul, apatia noilor generaţii. Memoria are nevoie să fie fortificată prin ceea ce Pierre Nora a numit „locuri de memorie” – muzee, monumente, spaţii de pelerinaj. Preşedintele Jacques Chirac a cerut iertare cetăţenilor evrei ai Franţei, vii şi morti, pentru rolul regimului de la Vichy în Holocaust. A făcut-o în 1995, la cîteva decenii după Shoah. Deci, nu mi se pare că momentul 18 decembrie 2006, crucial pentru cultura politică a democraţiei din România, ar fi venit prea tarziu. Ar fi fost preferabil să vina mai devreme, neîndoios. Dar trebuiau îndeplinite cel putin două condiţii esenţiale: prima, existenţa voinţei politice, absentă pînă la Traian Băsescu. A doua, existenţa unui grup de istorici, politologi, sociologi etc tineri, formaţi în spirit democratic, bine pregătiţi academic, eliberaţi de clişeele pernicioase ale naţional-stalinismului.

Despre cei care reproseaza Raportului si demersului condamnarii dictaturii comuniste natura simbolică: Aici cred că avem de-a face cu multă ipocrizie. Sunt unii care, fără a avea habar de tradiţiile comisiilor de adevăr (Truth Commissions) pe plan global, îşi dau cu presupusul despre pretinse vicii metodologice. Nu spun că am fi atins perfecţiunea, dar există capitole, cele mai multe, care sunt ceea ce se cheamă state of the art în domeniul explorat. Cînd citesc că nu am fi fost suficient de riguroşi, aş vrea să aflu ce-i împiedică pe criticii noştri să producă ceva similar. Ori măcar să fie direcţi şi să ne spună care sunt paginile în chestiune. Eu cred că “Enciclopedia comunismului românesc” publicată de INST (Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului) este o lucrare valoroasă, nu mă dedic torpilării sale prin tot felul de insinuări degradante. Aşa văd eu lucrurile cînd e vorba de comunitatea epistemică. Salut, tot dinspre INST, cartea Anei Maria Cătănuş despre mişcările şi acţiunile disidente din România. Admir publicaţiile grupului de cercetători din jurul Memorialului de la Sighet. Preţuiesc mult ceea ce fac mulţi cercetători din institutele de istorie ale Academiei. Cred că meschinaria şi reaua credinţă trebuie taxate ca atare. Ele nu au ce căuta într-un spaţiu intelectual onest.

Actul condamnării a fost unul refondator, cum a scris profesorul Ioan Stanomir, fost expert al CPADCR. Huiduilelile isteroide din parlament au marcat, spre a-l cita pe istoricul Andrei Pippidi, membru al Comisiei Prezidenţiale, cea mai ruşinoasă pagină din istoria acestei instituţii. N-aş despărţi semnificaţia simbolică a condamnării de aceea legală şi pedagogică. Cristian Vasile a scris adeseori despre procese cîştigate în instanţă prin invocarea Raportului Final. Arhivele Naţionale au devenit tot mai transparente. Discurul despre trecutul recent a devenit mai puţin îmbîcsit şi auto-glorificator. Servitorii ceauşismului anti-cultural, maniacii protocronişti şi urmaşii lor au fost delegitimizaţi. E puţin lucru? Nu cred.

Despre reactiile la Raport: Mircea Mihăieş a făcut-o exemplar chiar atunci, imediat după 18 decembrie, într-un articol publicat în “România Literară”. Reiau în mare ce scria el. În primul rând, inamicii Raportului au fost beneficiarii regimului prăbuşit în decembrie 1989, nomenclaturişti de varii niveluri, securiştii şi ideologii fără şira spinării, toţi cei care se simţeau şi încă se simt solidari cu sordida încrengătură de interese ce şi-a zis “societate socialistă”. Apoi, istoricii de formaţie şi formulă naţional-stalinistă, de la Florin Constantiniu, Viorica Moisuc la Ioan Scurtu. Alţi adversari, protocroniştii desemnaţi în Raportul Final ca instrumente ale cultului ceauşist. De pildă, Mihai Ungheanu, cel care a şi rostit în Senatul României un discurs furibund în care mă numea “konternist pentru eternitate” (anticipînd măgăria lui Radu Calin Cristea care, într-un imund serial apărut în imundul “Observator Cultural” mă numea “Homo Sovieticus”, dupa ce, mai întîi, mă numise “Homo Brucanus”). Măcar lui Ungheanu nu i-am făcut nici un bine în viaţă… Despre Vadim, Bolcaş şi ceata lor de trîmbiţaşi pseudo-naţionalişti nu mai e nevoie să vorbesc. De la extrema stângă, s-au mobilizat autorii unui volum pamfletar coordonat de Ernu, Rogozanu, Şiulea şi Ţichindeleanu (acesta din urmă a scris unul din puţinele texte decente din carte). Pe urmele lui Michael Shafir, Dorin Tudoran a scris şi el despre “viciile metodologice” ale Raportului, dar nu i-a contestat global valoarea. Mai întristătoare a fost reacţia unui istoric de care am fost apropiat, Dinu C. Giurescu. A scris lucruri bizare, dar, în final, a inclus Raportul Final în bibliografia cursului său de istorie contemporană ţinut la Universitatea din Bucureşti. Despre “Antene”, nu mai insist: acolo Mircea Badea făcea spume la gură şi mă numea “Clismăneanu”.

Cum a scris Dan Tăpălagă, Raportul a funcţionat ca o hîrtie de turnesol în viaţa politică şi intelectuală românească. Merită amintite cuvintele de preţuire scrise de Dennis Deletant, Charles King, Gelu Ionescu, Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu, Vlad Mureşan, Zoe Petre (da, Zoe Petre!), Laszlo Tokes, Valeriu Stoica, Stelu Lambru, Lucia Hossu-Longin (da, Lucia Hossu-Longin!), tu (Cristi Pătrăşconiu), Tom Gallagher (care, pînă la Raport scrisese critic despre mine, în special legat de volumul de dialoguri cu Ion Iliescu), Andrei Cornea, Sabina Fati, Andreea Pora, Anca Cernea, Dragos Paul Aligica, Rodica Palade, Mihai Neamţu, Sever Voinescu, Ioan T. Morar, Cătălin Avramescu. GDS mi-a decernat Premiul său, alocuţiunea de laudatio a fost rostită de Gabriel Liiceanu. Am primit numeroase mesaje private dintre care două mi-au rămas în suflet. Este vorba de ceea ce mi-au scris doamna Alexandra Bagdasar Bellow, distinsa matematiciană din Chicago şi regretata profesoara Cornelia Comorovski. A scris foarte frumos despre Raport profesorul Virgil Nemoianu. La Sighet, am mers împreună cu Cristi Vasile şi Bogdan Iacob să discutăm efectele Raportului. Am fost invitaţi de doamna Ana Blandiana şi de domnul Romulus Rusan. Cred că aceia pentru care societatea deschisă este un ideal politic şi moral au îmbrăţişat perspectiva civic-liberală propusă de Raport.

Nu voi comenta mai departe ce spui (Cristian Patrasconiu) despre fostul meu prieten Marius Oprea. Cred că nici măcar amicii săi apropiaţi nu mai pricep nimic din gesturile publice ale acestuia. Atacul împotriva Germinei Nagâţ a fost de-a dreptul ignobil. Cărţile sale rămîn însă ca repere ale cunoaşterii autentice a trecutului totalitar. Despre cei direct afectaţi, aş lua cazul unui Dumitru Popescu-Dumnezeu, fostul inchizitor ideologic al “Epocii de Aur”, unul dintre cei mai zeloşi şi nocivi arhitecţi ai delirantului cult al lui Ceauşescu. În memoriile sale atacă Raportul Final cu furie, mă acuză de lipsă de onoare ştiinţifică şi cîte altele. I-am răspuns amabil, s-a înfuriat şi m-a luat din nou la refec într-un articol apărut, of all places, în “România Literară”. La fel, m-a denigrat fostul propagandist şef al PCR, Paul Niculescu-Mizil. În revista “Cultura”, ne-a atacat fostul critic literar al “Scânteii”, C. Stanescu, pomenit în Raport drept un susţinător al politicilor culturale ale defunctului regim. N-a fost? Cînd am scris despre Adrian Păunescu, la moartea acestui menestrel al comunismului dinastic, a sărit ca ars Fănuş Neagu, deşi el nu cred că figurează în Raport.

Imediat după 18 decembrie, la o dezbatere organizată la Constanţa şi transmisă la Radio România, profesorul Daniel Barbu a declanşat un atac virulent împotriva Raportului. Cu o lună mai devreme, la o conferinţă-prelegere pe care am ţinut-o la FSP, invitat chiar de Daniel Barbu, acesta îşi exprimase public indignarea faţă de atacurile imunde la care eram supus. Nu mai vorbesc de un Ciprian Şiulea prin “Observator Cultural”, cel pentru care anticomunismul este ceva repugnant. Se contura ceea ce a devenit anti-anticomunismul inspirat de un Claude Karnoouh şi, mai nou, de fostul meu prieten, cîndva liberal conservator, filosoful şi disidentul maghiar G. M. Tamas, convertit la un neo-bolşevism de-a dreptul ridicol, tocmai pentru că este epigonic şi histrionic.

După ce îşi exprimase scepticismul în raport cu ideea însăşi a demersului nostru, fostul disident Dorin Tudoran i-a trimis preşedintelui Traian Băsescu un mesaj în care îl felicita pentru ceea ce se realizase. Ţin să amintesc acest lucru, mai ales dacă ne gîndim la drumul lui Dorin Tudoran în anii ce aveau să urmeze. Oamenii sunt adeseori mai complicaţi decît ne putem imagina. Paul Goma a continuat să vitupereze contra noastră, dar, sincer, eu unul nu l-am mai citit. Pentru mine, Goma contează pînă prin 2004; apoi a pornit într-o direcţie pe care prefer să nu comentez aici şi acum.

Despre mentionarea numelui tatalui meu in Raportul Final:Tatăl meu este menţionat într-o listă cu zeci , chiar sute de nume, deci nu figurează în secţiunea cu biografii lărgite despre principalele personaje ale nomenclaturii. Este menţionat alături, să zicem, de Florica Mezincescu şi Alexandru Şiperco, ca fost director-adjunct al Editurii PMR, apoi Editura Politică. Nu ştiu în ce calitate s-ar fi aflat tatăl meu acolo, pe 18 decembrie. Nu figurează printre cele 5.000 (cinci mii) de nume din cartea lui Gheorghe Crişan despre piramida puterii. N-a fost niciodată membru al CC, nu a fost deputat în MAN. A fost exclus din PMR, în 1960, pentru fracţionism şi revizionism, păcate grave în demonologia regimului.

Noi am avut un număr de criterii pentru menţionarea numelor: funcţiile deţinute în aparatele politice, ideologice, juridice, de securitate etc. Editura Politică făcea parte din sistemul nomenclaturii ideologice, deci am menţionat, ca şi în cazul “Scînteii” ori al “Luptei de Clasa” (ulterior “Era Socialistă”), numele responsabililor acestor instituţii: Sorin Toma, Silviu Brucan, Teodor Marinescu, Nicolae Corbu, Ştefan Voicu, Constantin Mitea, Barbu Zaharescu, Valter Roman, Dumitru Ghişe, deci era normal să apară şi Leonte Tismăneanu. S-au scurs multă cerneală şi mult venin pe acest subiect care mie mi se pare de o simplitate totală. Revin la întrebare: nu ştiu ce-ar fi spus tatăl meu, dar ştiu ce mi-a zis doamna Dorli Blaga-Bugnariu, o fiinţă extraordinară de care mă leagă o caldă prietenie, că spunea soţul ei, unul dintre puţinii comunişti oneşti pe care i-am cunoscut: “Adevărul trebuie ştiut şi spus, în totalitatea sa şi fără menajamente” (citez din memorie). Mi-ar plăcea să cred că şi tatăl meu ar fi gîndit la fel. Fără nicio îndoială, aceasta era poziţia mamei mele, Hermina Tismăneanu, şi a sorei ei, Cristina Luca-Boico. Împreună cu Marius Stan, lucrez la o carte despre aceste două surori (în engleză).


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
























Articol sustinut de BRD Groupe Société Générale

Atelier de idei. Cum te ajuta tehnologia sa-ti faci mai mult timp pentru tine si planurile tale

Munca multa, stres, ore peste program, termene limita, sedinte lungi. Uneori, asa arata ziua de lucru a multora dintre noi. Din acest motiv e foarte important sa investesti in lucruri care te pot ajuta sa iti folosesti mai bine timpul petrecut la birou. Sa lucrezi mai bine, mai usor si mai repede poate insemna mai mult timp pentru tine si pentru cei dragi. Iti propunem, asadar, cinci directii care te pot ajuta pe plan profesional si personal.

2525 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică