Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Portret de Presedinte la capat de mandat

de Gabriel Liiceanu     Contributors.ro
Miercuri, 3 decembrie 2014, 8:26 Actualitate | Opinii

Gabriel Liiceanu
Foto: Arhiva personala

Vă mai amintiți cum a arătat sfârșitul anului 2004? Și-atunci, ca și la alegerile de acum două săptămâni, o parte din populația României vedea abisul istoriei căscându-i-se sub picioare. Ne păștea, cu victoria lui Năstase, mexicanizarea României: urma să devenim o țară colonizată de fiarele lăcomiei  scăpate de sub orice control.
După primul tur de scrutin, cel de pe 28 noiembrie, Adrian Năstase conducea cu 40%, iar Traian Băsescu, pe locul doi, avea 34%. Pe 12 decembrie, Traian Băsescu a câștigat cu 51, 23%, iar Adrian Năstase a terminat pe locul al doilea cu 48,77%.

Culoarea draperiilor de la Cotroceni

Între cele două tururi, Dana Năstase alegea deja culoarea draperiilor de la Cotroceni, iar garajul viitorului președinte (nu era nici un dubiu: urma să fie premierul de atunci) primea în dotare încă vreo zece mașini de lux. Totul părea să meargă ca uns. Până și durata mandatului prezidențial a fost mărită cu un an: cinci, în loc de patru.
Ca și la alegerile de acum, din 2014, logistica era integral în mâna guvernului, adică a unuia dintre candidați. Nu era loc pentru nici o surpriză. Nu puțini dintre ziariştii care înainte de 2000 erau tare vehemenţi (după 2004 au devenit de-a dreptul sângeroşi), atunci, în „epoca Năstase”, au tăcut mâlc vreme de patru ani, de teama că ziarele lor nu vor mai primi tainul care lua forma banilor de reclame venite de la Ministerul Economiei, al Transporturilor sau al Comunicaţiilor. Ce ingenios! Cu bani de la buget erau mituite ziarele. Ca și acum Ponta (dar mai cu mănuși), Năstase se alegea președinte pe banii noștri.
Era şi epoca ziariştilor bătuţi – a celor câţiva, care-și asumaseră riscul meseriei – şi a altora, din Timişoara, dispăruţi.[1] Mai era epoca în care la una dintre televiziuni rula nu ştiu ce serial italian (Caracatiţa?). Priveai și făceai, frisonat, analogii între tehnicile mafiote de acaparare a instituţiilor statului, descrise în film, şi felul în care se organiza, tentacular, corupţia la noi. Justiția nu se atingea pe atunci de înalții funcționari ai statului, iar PNA-ul, odată înființat, a devenit o instituție pur decorativă, o sperietoare pe care se așezau ciorile. Drumul banilor, care ducea de la bugetul statului la firmele particulare ale politicienilor, ale rudelor lor și ale congregațiilor de amici, fusese bine bătătorit. Pe la sfârșitul lui 2001, fostul premier Radu Vasile, care tocmai predase manuscrisul cărții Cursă pe contrasens, mi-a spus oftând: „Ei, dom᾽le, furam și noi, da᾽ furam ca găinarii! Ăștia fură ca profesioniștii de clasă!” În glasul lui se împleteau în chip straniu regrete, admirație, invidie, poate și un dram de dezaprobare. Era limpede. „Profesioniștii” furaseră țara și se pregăteau acum pentru o domnie lungă și un jaf pe măsură. Marile averi atunci s-au făcut. Aveam aerul unei țări turnate definitiv în betonul corupției. De fapt nu mai eram o țară, eram o pradă.
Iar Adrian Năstase întruchipa modelul despotului oriental, trecut prin strunga istorică a comunismului și drogat de putere. Se apropia de deţinerea unei funcţii supreme într-un stat necopt democratic. Înainte de al doilea tur, se instalase deja, psihologic, deasupra oamenilor, uitând că prin failibilitate istorică şi prin caracterul trecător al trupului, nu era, aşa cum suntem, în fond, cu toții, decât un biet omuleţ. Numai că el, omulețul acesta ceva mai înalt, mai burtos și mai falnic ca ceilalți, ingurgitase o supradoză de putere. Cine-l putea opri?

Și atunci miracolul s-a produs. Un personaj cu privirea șuie și cu o meșă trasă de-a curmezișul capului, care părea mereu binedispus și care râdea zgomotos și legănat, l-a făcut harcea-parcea pe omul nostru, la televizor, într-o seară de iarnă, în fața întregii națiuni. Viclenia greoaie a lui Năstase a rămas încleiată în noroiul trufiei sale, în timp ce Băsescu, înarmat ușor și mânuind perfect săgețile otrăvite ale unui cabotin de geniu, a încheiat partida victorios, plângând de mila poporului român care, iată, trăia drama prezidențialelor trebuind să aleagă între doi foști comuniști…
Ceea ce Băsescu nu mai era demult.

Ce vor spune despre Traian Băsescu istoricii viitorului

Dar ce era el atunci? Ce vor spune despre el istoricii viitorului? Lucruri pe care parte din presa vremii și din opinia publică le-a spus încă din timpul vieții sale. Așadar, ei vor repeta pesemne la nesfârșit – și propozițiile astea vor intra în manuale – că e omul care, după ᾽90, a așezat ferm România pe orbita Vestului; că a activat mecanismele anti-corupție ale justiției, desprinzând actul judecătoresc de influența clasei politice; că a condamnat simbolic comunismul ca „regim politic ilegitim și criminal”, într-un parlament care, huiduindu-l, se autodenunța ca majoritar comunist; că a pus la dispoziția populației arhivele Securității comuniste; că, în timpul crizei economice globale din anii 2008 – 2011, a cerut guvernului, asumându-și răspunderea și consecințele gestului, măsuri de austeritate, vrând să evite falimentul țării într-un al doilea pas; că a făcut asta știind că își va pierde întreg capitalul politic. Istoricii viitorului vor mai spune că parlamentul, pe care unii ziariști îl numeau în epocă „parlamentul borfașilor”, l-a suspendat în două rânduri, încercând să-l înlăture de la cârma țării și să pună astfel capăt raziilor pe care justiția începuse să le facă prin averile și afacerile lor borfășești.
Această descriere este una empiric corectă. Istoricii viitorului nu vor uita să spună că Traian Băsescu nu fusese nici el un înger. De altminteri nu îngerii sunt chemați să curețe grajdurile Istoriei. Vor vorbi, așadar, de „mahalagismul” lui (care, ce straniu!, nu reușise niciodată să-i anuleze demnitatea), de plăcerea de a se lua în gură cu toată lumea, de a provoca și de a răspunde înzecit la orice provocare. Vor vorbi despre voluptatea lui de a da bătălii și de a se lupta mai abitir cu cât era înconjurat de mai mulți dușmani. Avea alura unui învingător și când era pus cu spatele la zid. Vor aminti (în treacăt) și că își trimisese fiica în Parlamentul Europei, fără ca o calitate anume s-o fi recomandat pentru acest rol. În schimb, se vor opri pesemne mai mult, căutând (zadarnic) o explicație plauzibilă (contemporanii nu o găsiseră) pentru opțiunea pe care o avusese, la finalul mandatului său, în alegerile prezidențiale din 2014 ; o explicație, dar alta decât cea simplistă – a unei prea omenești „slăbiciuni” –, incompatibilă cu un om de stat ce dăduse mari bătălii.

O pană strecurată în mașinăria Ticăloșiei

Cam așa cred că vor vorbi istoricii viitorului despre Traian Băsescu. Dacă ar trebui să spun ceva pe cont propriu în privința rolului istoric jucat de acest președinte, aș spune și eu, desigur, toate lucrurile astea. Dar aș adăuga ceva. Aș spune că pe parcursul celor două mandate ale sale, Traian Băsescu a jucat rolul unei pene. Da, cred că ați auzit bine: al unei pene. O pană, aș spune, adusă de apele tulburi ale istoriei noastre și care urma să intre în mașinăria Ticăloșiei și s-o gripeze. Și-acum, ca să ne lămurim la ce fel de „pană” mă gândesc, am să dau un citat:

„Faptul că opera bunului Dumnezeu nu e perfectă este un adevăr banal. Deschide doar fereastra și aruncă o privire asupra lumii pe care a creat-o. Dar că nici opera lui kakόs demiurgόs, a Dumnezeului ticălos, nu e perfectă, asta este într-adevăr surprinzător, asta nu e banal. E practic de necrezut că, din când în când, se poticnește până și mașinăria cosmică a Ticăloșiei. Iar acest defect nu este o greșeală de interpretare statistică, ci manifestarea unei așa-zise mari legi.”[2]

„Așa-zisa mare lege” e cea care ține cumpăna, pe această lume, în lupta dintre Bine și Rău. Mai precis, e cea care face ca Răul să nu cucerească definitiv Pământul. Ea e „marea lege” în virtutea căreia omenirea, apucându-se, asemeni baronului Münchhausen, singură de păr și săltându-se afară, reușește să se tragă din infernul pe care și-l creează și în care se rostogolește periodic. Ce forțe nemaipomenite, invizibile cu ochiul liber și insondabile cu ajutorul sondajelor, se strâng în sufletul misterios al unui popor și care, când totul pare pierdut și încăput pe mâna răufăcătorilor bine organizați – tupeiști, mincinoși, hrăpăreți, jefuitori de speranță și schingiuitori de cuvinte –, răbufnesc într-un val, nebănuit până atunci, al indignării, care mătură tot în calea lui și curăță terenul istoriei, pregătindu-l pentru un alt destin și pentru o altă construcție decât cea proiectată cu minuție în culisele Răului.

Câteva cuvinte despre „miracol”

Această auto-apucare-de-păr-și-extragere-de-sine din toate prăpăstiile Istoriei românii o numesc minune sau miracol. Sondajele sondează în ascuns și-n invizibil și de aici și precaritatea lor. Invizibilul, nedetectabilul și nemăsurabilul – toate accesibile doar ochilor inimii – pregătesc laolaltă terenul miracolului, unde se întâlnesc orgoliul celor disprețuiți, îndârjirea, ura și scârba lor. Miracolul este „lucrul” nemaiașteptat, care se coace în tăcerea nebănuitului. Iar forța lui este de a uni.

Unirea nu se face însă prin sugestie, nu se face prin sloganuri de campanie, nu se face cu afișe lipite pe ziduri și cu lozinci clamate pe străzi. Unirea se produce între oameni care se amușină de departe și care află că simt la fel; oameni care, în virtutea „așa-zisei mari legi”, se întâlnesc vertiginos, deși bâjbâind și pe pipăite. Și care, culmea, se unesc separând. Unirea se produce când apare un pol al Răului care se vede deposedat peste noapte de rolul harismatic al minciunilor sale. Utopia unirii absolute nu se face decât cu biciul și sub cupola unei tiranii. Altminteri, în libertate, unirea se face prin dez-binare și prin alegerea apelor. Adevărul este că alegerile le-am câștigat noi de câte ori ne-am pomenit uniți prin acea extraordinară forță de aglutinare pe care o produce eminența Răului: Ceaușescu, Iliescu, Năstase, Ponta…
În economia acestei alchimii și a acestui început de despărțire a apelor, Băsescu a jucat un rol aparte.

Odată ales, Băsescu s-a confruntat cu o problemă care se numea „România furată”. Și am senzația că, odată cu trecerea timpului și pe măsură ce a urcat treptele puterii, Traian Băsescu a căpătat un grad sporit de răspundere față de funcția sa. Spre deosebire de cei ce alcătuiesc fauna politică a României, lui chiar i-a păsat. Și-a adecvat armele de luptă la tipul de bătălie pe care urma să o dea. A știut să devină înalt când trebuia și să coboare când trebuia, cu voluptate, la mitocănia celor din jur.
Era firesc ca, după perioada de liniște pe care o instituise Iliescu – facem toate porcăriile din lume en douceur, victima jefuită trebuie să tacă, fericită de liniștea care domnește în jur –, țara să explodeze. România lui Băsescu a fost, într-adevăr, o țară care și-a dat poalele peste cap.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro





















Articol sustinut de BRD Groupe Société Générale

Atelier de idei. Cum te ajuta tehnologia sa-ti faci mai mult timp pentru tine si planurile tale

Munca multa, stres, ore peste program, termene limita, sedinte lungi. Uneori, asa arata ziua de lucru a multora dintre noi. Din acest motiv e foarte important sa investesti in lucruri care te pot ajuta sa iti folosesti mai bine timpul petrecut la birou. Sa lucrezi mai bine, mai usor si mai repede poate insemna mai mult timp pentru tine si pentru cei dragi. Iti propunem, asadar, cinci directii care te pot ajuta pe plan profesional si personal.

33350 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Sâmbătă